mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
97
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/Uncategorized/CREAŢIONISM/Ştiinţă şi Biblie/Salvează-l, Doamne, pe EC de el însuşi !

Salvează-l, Doamne, pe EC de el însuşi !

În ultima vreme, EC a lansat câteva reacţii prompte şi condescendente care mă privesc. Pentru că am îndrăznit să-l pun într-un pomelnic al ereticilor, când de fapt dumnealui a depăşit de mult faza. Pentru că acel pomelnic este incomplet (aşa scrisesem şi eu) şi în mod special pentru că am îndrăznit să apăr legitimitatea creaţionismului în revista Semnele Timpului. Prin urmare, în măsura în care disputa ne priveşte pe toţi, trebuie să am o replică.

Edi s-a dovedit foarte generos cu mine, făcându-mi reclamă de apologet şi teolog, şi totodată scuzându-mi lipsa de cultură ştiinţifică. (Dumnealui ar fi dorit să-i împărtăşesc şi eu beatitudinea de a „privi în abis cu ochi de vultur”). Dar ceea ce nu poate scuza Edi la mine (şi nu numai), este

„incapacitatea de a înţelege felul în care operează ştiinţa şi locul ei în edificiul cunoaşterii. Teologia este, prin natura ei, o activitate ştiinţifică in sfera religiei. Nu este o ştiinţă, dar operează cu instrumente ştiinţifice din alte domenii. Cineva care nu ştie să mânuiască astfel de instrumente, poate fi un bun profesor de Biblie sau textier de oră muzicală, dar nu teolog.”

Înţeleg din cele de mai sus că poate exista o „activitate ştiinţifică” într-o anumită sferă, dar în acelaşi timp să nu fie ştiinţă (în sensul strict şi modern al cuvântului), ci doar să opereze cu instrumente ştiinţifice din alte domenii. Exact asceasta susţineam şi eu, că teoriile despre origini, oricare ar fi ele, nu sunt ştiinţă, chiar dacă operează cu instrumente ştiinţifice. „Ştiinţa” este o denumire generică pentru toate ştiinţele (inclusiv ştiinţele naturale), dar şi denumirea unei activităţi ştiinţifice într-un domeniu extrem de îngust, care poate fi studiul unui aparat biologic celular, calcularea traiectoriei unui meteorit, sau stabilirea etimologiei unui termen.

Teoretic, orice domeniu este deschis abordării ştiinţifice, nu par să existe semne de interdicţie. Dar ştiinţa este, ca şi teologia, o exegeză a realităţii, nu realitatea însăşi. Ca şi teologia, ea este o cunoaştere relativă, mereu în progres. Teologia, de asemenea, poate avea o metodologie istorico-critică (în care textul biblic şi Dumnezeu însuşi sunt judecaţi pornind de la premise conspiranoice, socio-psihologice, cu diferite grade de hipercriticism şi absolut naturaliste), sau o metodologie critică în care la toate nivelurile (critica superioară, critica inferioară etc.) se porneşte cu tot respectul de la „prezumţia de nevinovăţie” şi se limitează critica în mod conştient, acolo unde începe Autoritatea Celui care este în spatele mesajului. Se lasă loc şi credinţei, care nu este altceva decât un minimum de înţelepciune, modestie şi bunăvoinţa de a oferi credit. Studiul naturii nu cere mai puţin.

Până la urmă, problema atitudinii este una de etică şi de „estetică”.  Atunci când puterile propriei raţiuni, sau ale raţiunii colective au ajuns la capăt, rămâne să alegi între mai multe modele de cosmoviziune şi de filozofia vieţii, pe acela care este mai frumos şi mai avantajos. Dincolo de toate detaliile, Biblia are ceva categoric de spus despre cauze-origini şi despre speranţă-scop. În ce priveşte axa dintre cele două, care trece prin inima noastră, Biblia oferă un sens. Prin toate acestea, Biblia ca Revelaţie este superioară oricărei surse de cunoaştere.

Ce oferă în schimb ştiinţa omenească? O cosmoviziune în care retrospectiva nu încurajează nici o perspectivă optimistă, privirea spre origini şi cauze nu lasă loc de speranţă şi scop. Iar între acestea este greu de întrezărit un sens, cu excepţia acceptării clipei trecătoare şi a folosirii ei pentru perpetuarea acestui non-sens individual şi colectiv.

Referitor la metodologia „ştiinţifică” (istorico-critică) de abordare a Bibliei, pe care „EC & fanii” o propun, am motivele mele să cred că totul începe cu premisele. Nu este obligatoriu să porneşti de la premisa credinţei în Biblie ca fiind mesajul lui Dumnezeu, dar este obligatoriu să porneşti de la premisa că este posibil ca Biblia să fie Cuvântul lui Dumnezeu şi, prin urmare, să te înarmezi cu atitudinea rezonabilă. Şcolarii istorico-critici însă au un alt punct de vedere, care este dintru-nceput ostil ideii de revelaţie divină. Să iau un exemplu: vorbind despre ordinea cronologică a sosirii lui Ezra şi a lui Neemia în Iudeea, în perioada persană, Lester Grabbe (un fost fundamentalist, devenit critic furibund), afirma:

Cei ce susţin secvenţa tradiţională

[Ezra, apoi Neemia, aşa cum descrie Biblia], văd ordinea aceasta ca fiind fundamentală şi o acceptă atâta timp cât ea nu poate fi contrazisă în mod categoric. Ei susţin că deoarece nu se găseşte nici o evidenţă decisive împotriva acestei ordini, ea ar trebui acceptată. Alţii pornesc de la o premise diferită, şi anume că nu există nici un motiv să dăm crezare ordinii descrise în Biblie, deoarece este prea multă incertitudine cu privire la dezvoltarea acestor tradiţii. Aşadar, datarea este determinate de considerarea diverselor argumente pro şi contra. Deşi se acceptă că unele dintre acestea pot fi decisive, mai este şi chestiunea efectului cumulativ. Astfel poziţia finală a cuiva este serios determinate de câtă greutate dă el descrierii biblice, iar evaluarea altor argumente va va fi mult influenţată de acest punct de plecare. (Lester Grabbe, Judaism from Cyrus to Hadrian, vol. I, Fortress Press, Minneapolis, 1991, p. 92.)

Cu această metodologie sceptică, nu este de mirare că Grabbe, după propria mărturisire, este nesigur acum şi de faptul că Ezra sau Iisus Christos au fost personaje istorice, pe când filologii atei nu se îndoiesc atât de mult. Edi vrea să mă înveţe că atât în studiul naturii, cât şi în studiul Bibliei, trebuie să pornesc, după modelul lui Grabbe, de la necredinţă şi îndoială, respingând de la început prezumţia de nevinovăţie. Edi afirmă că l-am dezamăgit prin afirmaţii de acest gen, ca şi cum s-ar fi aşteptat la mai mult din partea mea, şi susţine în continuare că „cercetarea ştiinţifică nu are nimic de a face cu premise sau întrebari teologico-metafizice.” Dar fără premise şi prejudecăţi sceptice, sau fără a da credit unui principiu transcendent ştiinţei, nu s-ar putea trage nici un fel de concluzie. Credinţa că realitatea poate fi cunoscută şi înţeleasă până la capăt, sau că dimpotrivă, în miezul şi la frontierele cunoaşterii rămâne de gardă iluzia, sunt atitudini filozofice, psihologice şi etice. Cunoaşterea de orice fel implică toată personalitatea.

„Ştiinţa este metodologic naturalistă.”

Sunt de acord că aşa se întâmplă, Dumnezeu Însuşi pare să fie naturalist, de moment ce este cam „zgârcit” cu miracolele care sfidează legile cunoscute, preferând miracolele „modeste” ale cotidianului. Dacă Dumnezeu ar prefera să lucreze predominant în mod arbitrar, prin miracole şi legi inconsecvente, ştiinţa nu ar fi posibilă. Din acest motiv, ştiinţa trebuie să fie metodologic naturalistă. Din nefericire însă, ştiinţa este mai întâi filozofic naturalistă, ceea ce face din ea o adevărată vacă sacră. Este ştiinţific posibil că Christos a vindecat un orb din naştere sau a înviat? Evident nu! Cercetătorul care porneşte de la premise naturaliste, va întreba, logic: Când aţi văzut ultima dată un mort înviind?

„Când ştiinţa încearcă să ofere răspunsuri care depăşesc cauzele naturale, nu mai este ştiinţă.”

Da, dacă rămânem la definiţia convenţională a ştiinţei, aşa este. Dar dacă încercăm să facem ceva progrese, în acord cu revelaţia şi cu experienţa istorică, această depăşire nu ar fi mai puţin decât ştiinţă, ci mai mult: supra-ştiinţă, fiindcă include şi posibilitatea experimentării supranaturalului. Altminteri am da răspunsurile foarte naturaliste ale celor care s-au opus lui Iisus: „Acesta nu ştim de unde vine!” Cazul depăşea bunul simţ. „Examenul clinic va fi bazat strict pe premise naturaliste.” Examenul clinic naturalist a stabilit că Christos a fost cu adevărat mort, dar examenul clinic pe premise naturaliste a stabilit de asemenea că Iisus era cu viu. Relaţia dintre cele două fenomene însă transcende orice explicaţie naturalistă.

„Lăiu gândeşte medieval.”

Nu m-a preocupat scolastica medievală şi nu mă preocupă cu prioritate nici un gen de sistematică. Dacă sunt un teolog, sunt preocupat mai ales de teologia biblică, aşa că, bine a zis cine a zis, că nu sunt chiar medieval, sunt în neolitic. Un adevărat compliment, pentru că Împărăţia Pietrei este cea care va răsturna idolul civilizaţiei noastre de fier şi lut. Adevărul esenţial a fost descoperit oamenilor din cele mai vechi timpuri. A ajunge să te îndoieşti şi să nu mai oferi credit Cuvântului lui Dumnezeu este o evoluţie, dar nu progres.

Exemplul pe care l-a dat EC, cu Galileo, nu este relevant pentru discuţia noastră, deoarece conflictul lui Galileo era unul dintre ştiinţă şi o anumită filozofie. Problema pusă de Galilei nu era catastrofală pentru adevărul biblic, nu contrazicea Revelaţia şi nu propunea un alt scenariu al originilor şi al destinului uman.

„Galileo a înlocuit autoritatea filosofiei cu experimentul.”

Originile nu pot fi experimentate, aşa cum nici finalitatea nu poate fi experimentată. Este cu totul altceva decât poate face ştiinţa. Dacă credem în Dumnezeul creator, descoperirea lui Galileo este şi o lecţie de teologie, o provocare hermeneutică şi spirituală. Dacă nu credem în Dumnezeul Scripturii, descoperirea lui Galileo ne ajută doar să intrăm în mormânt mai frustraţi decât cei din epoca bronzului.

Cele două premise ale ştiinţei (cea empiricistă, baconiană, şi cea logico-matematică, carteziană) sunt legitime, se înţelege. Singura problemă este că autoritatea lor este limitată. Dacă EC crede că este nelimitată, atunci înseamnă că Dumnezeu şi acţiunile lui speciale sunt excluse din start. Eu nu vreau să spun că trebuie să înlocuim experimentul şi calculul cu versete biblice. Dar experimenul poate fi în afara posibilităţii umane, iar calculul fără experiment şi fără a avea toate datele, este mai degrabă artă decât ştiinţă. Prin urmare, piramida lui Edi (care are la bază matematica, apoi pe trepte: fizica, chimia, biologia, ştiinţa creierului, psihologia, şi în vârf teologia şi filosofia), adăposteşte o mumie: iluzia că avem acces la adevărurile ultime prin cercetare ştiinţifică. Aceasta este credinţă pură, domnule EC. Sau filosofie, dacă vrei, care este limitată de psihologie.

De acord, teologul trebuie să ţină seama de cele de jos, dar nu trebuie confundat teologul cu un expert în filosofia religiei. Teologia poate fi de multe feluri, dar ne interesează cu prioritate aspectul supranatural, autoritar şi salvator al Revelaţiei speciale (biblice), cu toate implicaţiile practice. Dacă teologia nu priveşte în sus, în timp ce se ocupă de cele de jos, decade în simplă filologie, psihologie, sociologie, explicându-şi rostul absolut natural. Aceasta ar fi o manipulare mai insidioasă şi incomparabil mai periculoasă decât lipsa de raportare la treptele inferioare. Teologia este coroana ştiinţelor, nu cireaşa de pe tort.

Nu vreau să sugerez că savanţii naturalişti trebuie instruiţi de teologi ca să-şi limiteze sau să-şi orienteze cercetările şi concluziile. Trăim într-o lume liberă, în care şi savantul ateu, agnostic, deist sau panteist are dreptul la cercetare şi concluzii. În cercetările şi concluziile lor, ei ar putea să fie total detaşaţi de propria filosofie. Dar nu se pot detaşa de premisele filosofiei ştiinţei în care au fost educaţi: nu se admite decât strict ceea ce se poate experimenta şi calcula. Metodologia aceasta se întemeiază pe un raţionament circular, prin urmare nu este cu nimic superioară unei filozofii sau religii, chiar dacă se dovedeşte corectă şi utilă în anumite limite.

În fine, urmează exemplul care „ar trebui să mă facă să roşesc”, şi anume: existenţa unor teologi din afara confesiunii mele, „care au renunţat la ideea sufletului nemuritor, din cauză că este neştiinţifică, atât din punct de vedere neuro-biologic, cât şi istorico-critic”, în timp ce eu refuz această metodologie. Noi am înţeles însă acest adevăr din Scriptură, înainte de a avea contact cu autoritatea ştiinţei. Autorii Bibliei ne pun în faţă învierea ca singură speranţă a nemuririi, nu o supravieţuire spiritualistă la care fac apel din totdeauna religiile populare. De ce este important să ştim adevărul acesta? Pentru a evita falsele speranţe de mântuire, cultul rătăcit al morţilor şi spiritismul, religii înşelătoare, care ne pot pierde. Dar simplul fapt că nu crezi în nemurirea inerentă a sufletului nu este nici o virtute. Nici saducheii nu credeau, nici materialiştii moderni nu cred. Dacă ai înţeles acest adevăr (din Biblie şi din bunul simţ, sau din ştiinţă), dar distrugi autoritatea Scripturii, faci un păcat incomparabil. Mulţi credincioşi care au avut unele opinii greşite se vor mântui totuşi, dar necredinţa este pierzare sigură.

Edi visează că teologii serioşi vor încerca „să dezvolte o filosofie religioasă care să integreze ştiinţa cu teologia.” În această privinţă, îmi este foarte clar că ateismul pur este mult mai consecvent metodei ştiinţifice pe care o laudă Edi, decât teologia propusă de el – o secretară a ştiinţelor. Teologia are ca obiect de studiu pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui, nu ştiinţele. Ştiinţele sunt necesare în cultura generală şi profesională, unele sunt auxiliare necesare teologiei, şi se înţelege că în dialog cu omul modern, teologia trebuie să ţină seama de ştiinţe. Teologia adevărată nu respinge descoperirile ştiinţifice unanim recunoscute şi verificabile, orice adevăr stabilit, demonstrat – chiar dacă uneori nu are ce face cu ele.

Teologul înţelege că autorii Bibliei nu aveau o serie de cunoştinţe care astăzi au devenit deja banale, şi dacă percepe inspiraţia biblică într-un mod realist, atunci ştie că inspiraţia Scripturii stă în autorii înşişi şi în mesajele lor divin-revelate, nu în retorica şi logica limbajului lor omenesc, imperfect sau şi inexact transmis. Dar a altera mesajul evident al autorilor Bibliei, în numele ştiinţei, nu este cinstit, pentru că o Biblie mutilată, o Biblie la cheremul „teologului”, nu mai are credibilitate. Nici nu este de mirare că bisericile protestante care au adoptat teologia raţionalist-liberală, minimalizând autoritatea divină a Bibliei şi maximalizând autoritatea culturii omeneşti, şi-au pierdut credincioşii. Ţări întregi s-au secularizat, bisericile s-au golit, iar unele au fost deja vândute pentru alte folosinţe. Acestor evoluaţi să le predice domnul EC şi să-i convingă de superioritatea dumnezeului lui atotnefolositor şi atotnepriceput, şi de Evanghelia lui din care au rămas doar câteva pagini cu adnotări.

Problemele puse de Edi sunt destul de complexe şi serioase, nu încerc să bagatelizez nimic. Eu nu am soluţii ştiinţifice la aceste probleme, pentru simplul fapt că nu sunt specializat în ştiinţe naturale, matematici, filozofie. Viaţa este prea scurtă ca să faci multe din ea. Dacă aş mai trăi o viaţă, mi-aş dori să falsific teoria evoluţiei, precum şi alte teorii care-mi displac. Până la ceva mai bun, las să se ocupe de ele timpul. Edi priveşte foarte idealist şi optimist comunitatea ştiinţifică, eu sunt mai sceptic, când este vorba de începuturi, sfârşituri şi esenţa cuprinsului. Da, ştiinţa este „aur curăţit prin foc”, la modul ideal, dar în practică este şi destulă zgură, iar în ce priveşte adevărul despre origini, este pură alchimie şi hocus-pocus. „Daca aurul nu este aur, nu rezista la peer review sau teste experimentale.” Nu există nici un test experimental care să ateste evoluţionismul. Cât despre peer review, cercetătorii sunt aproape în unanimitate evoluţionişti, pentru simplul fapt că nu există altă teorie ştiinţifică. Orice încercare de a sugera existenţa unui plan, a unei finalităţi în univers, întâlneşte opoziţie pe motiv că este agendă religioasă deghizată.

„Nu susţin că nu se fac greşeli, sau că nu există interese, dar nu avem ceva mai bun decât metoda ştiinţifică pentru stabilirea adevărului, corectarea greşelilor şi desconspirarea intereselor sectare.”

Eu am ceva mai bun: cuvântul lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte tot adevărul de care am nevoie. Biologia îmi poate spune câte ceva din cum este lumea, dar la întrebarea când, în ce fel şi de ce a apărut, ştiinţa nu-mi spune mare lucru. Credinţa mea în Scriptură nu depinde de decretele Academiei. Eu nu aştept mai întâi să se descopere un mamifer în Cambrian, sau un om în Cretacic, ca să-mi pierd interesul faţă de teoria  evoluţiei. Teoria aceasta m-a pierdut deja de mult, şi nu trebuie să mai spun de ce. De acord să se investească în cercetare la modul general, incluzând pe credincioşii neodarwinişti, dar cu condiţia ca cercetarea şi publicarea să se elibereze de un anumit corset, şi în special să se încurajeze falsificarea evoluţionismului.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.