Introducere

Înainte de a explica ce înseamnă aceste cuvinte, trebuie să accentuăm faptul că ele sunt termeni populari, care se folosesc în traducerile românești ale Bibliei cu diverse sensuri care merită studiate separat. Dezastrul teologic spiritualist, cel puțin în varianta lui populară, pornește de la presupuneri lingvistice eronate.

De exemplu, se presupune că fiecare dintre acești termeni ar avea în Scriptură un sens definit, precis și distinct, și prin urmare, aceștia ar fi termeni tehnici ai teologiei biblice. Unii învață că duhul este identic cu suflarea, alții spun că duhul este spiritul, inteligența. Unii spun că sufletul este întreaga ființă, alții învață că sufletul este doar psihicul uman. Presupunerea că acești termeni ar avea fiecare un sens distinct, folosit în mod tehnic în Biblie, este pur și simplu neadevărată.[1]

Mai întâi, trebuie să știm că fiecare limbă are termenii ei specifici și că de cele mai multe ori nu se pot găsi echivalente perfecte pentru traducere. Și chiar dacă s-ar găsi, experiența arată că și în limbile originale ale Bibliei (ebraică, aramaică, greacă), precum și în alte limbi antice, termenii corespunzători au de asemenea un caracter popular, cu sensuri nedistincte, suprapuse, adesea ca sinonime; și nu de puține ori, cu alt înțeles decât cel așteptat de noi.

Cu această ocazie, ne vom referi la termenii relevanți din limbile biblice, așa cum sunt ei folosiți în diverse texte. Următoarele cuvinte ebraice sunt esențiale în înțelegerea terminologiei folosite în domeniul antropologiei și psihologiei biblice.^[2]

Nǝšamá (suflare, viaţă, fiinţă)

Termenul nǝšamá se folosește de 24 de ori în VT. Este un cuvânt care vine de la verbul našam (a gâfâi, a respira) și se folosește cu sensul de suflare sau respirație. Expresia suflare de viață (Gn 2:7) sau suflare de duh de viață (Gn 2:7) se referă la respirație, ca evidență a vieții. Cât timp o ființă respiră (suflă), știm că trăiește, că are viață în ea. De aceea, subliniem că această suflare de viață nu este viața în sine, nici energia divină care întreține viața, sau altceva asemănător, ci pur și simplu respirația naturală (cf. Dan 10:17; 1Împ 17:17).

Textul biblic afirmă că Dumnezeu, când l-a făcut pe om, „i-a suflat în nări suflare de viață”. De ce i-a suflat „în nări”? Nu există decât o singură explicație, aceea că termenul se referă la respirație. Dumnezeu a folosit acest gest simbolic, când i-a dat viață omului creat, pentru a arăta că numai Creatorul este izvorul vieții. Aceeași expresie este folosită și în dreptul lui Dumnezeu, ca metaforă a puterii Lui (Iov 33:4; 37:10), sau a mâniei judecății Lui (Iov 4:9; Is 30:33), sau ca simbol al susținerii ființelor vii (2Sa 22:16; Ps 18:16; Iov 27:3). Adesea, când cuvântul suflare este folosit ca metaforă a vieții, el este și o formă de subliniere a scurtimii și zădărniciei ei (Is 2:22).

Dincolo de aceste sensuri în care foloseau evreii cuvântul nǝšamá (suflarea, ca expresie a vieții etc.), el este frecvent folosit metonimic în Biblie pentru a exprima (ca singular colectiv, dar uneori și la plural), noțiunea de ființă vie, sau de persoană („a pierit toată suflarea”; „toată suflarea să laude pe Domnul”).[3] Există de asemenea cazuri în care nǝšamá este folosit ca sinonim cu cu alți termeni ebraici de mai jos, în special când este folosit în paralel cu rûaḫ, sau când acesta din urmă stă în apoziție cu nǝšamá.[4] În Isaia 57:16 unii l-au tradus cu suflet, în sensul de persoană. Și nu este nicio greșală, fiindcă sunt uneori sinonime.

Iudaismul folosește astăzi termenul nǝšamá (nišmath, nišmos) în cărțile de rugăciuni pentru morți (!), cu sensul de fantomă. Dar în Biblie un astfel de sens al termenul nǝšamá nu apare nicăieri.

Rûaḫ (suflare, suflu, vânt, duh, psihic, spirit)

Rûaḫ se folosește foarte frecvent în VT (x380). Sensul primar este acela de suflu, suflare, mișcare de aer, de aceea este folosit de foarte multe ori ca sinonim al lui nǝšamá (Iov 9:18; 27:3; 34:14; 1Îm 10:5; Ps 104:29; Is 11:4; Ecl 3:19). În Is 42:5, nǝšamá și rûaḫ sunt folosite în paralel ca sinonime, iar rûaḫ, care de obicei este tradus cu duh sau suflare, a fost redat prin sinonimul „suflet”.[5] În acest sens, expresii ca: „suflare de duh de viață” (Gn 7:22) nu înseamnă decât suflare sau duh (= respirație) care întreține sau indică viața (cf. 2Sa 22:16; Ps 18:16 „suflarea duhului nărilor”). În acest caz din urmă însă, „duhul nărilor” este o expresie figurată, referitoare la puterea (mânia) divină.

Rûaḫ este folosit și cu sensul de aer necesar respirației (Ier 14:6). De peste o sută de ori denumește vântul, ca mișcare atmosferică (Gn 8:1; Ex 10:13; 2S 22:11) sau ca direcție (Ez 42:16). Întrucât vântul este invizibil și instabil prin natura sa, termenul rûaḫ (vânt) este frecvent folosit cu sensul figurat: nimic, zădărnicie (Ier 5:13; Iov 6:26; 16:3; Pr 11:29).

Cuvântul pentru vânt sau suflare (rûaḫ) denumește și alte realități nevăzute: orice fel de stare mintală, chiar strict legată de trup (Is 29:10 duh de adormire; Is 19:14 de amețeală); orice dispoziție sau stare sufletească (1Îm 21:5 duh abătut; Jos 2:11 curaj), orice pornire (1Cr 5:26 ambiție; Ezra 1:1 bunăvoință; Pr 16:32 temperament); tendințe sufletești sau morale (Ps 32:2 duh de viclenie; Os 5:4 de curvie; Nu 5:14 de gelozie; Zah 12:10 de har și rugăciune; Is 11:2 de sfat și de putere; Ps 51:12 duh statornic). Adesea rûaḫ indică mintea, gândul, „inima”, facultățile psihice. De aceea, nu este de mirare, că uneori, rûaḫ a fost tradus „suflet” (Is 42:5).

Folosirea cuvântului rûaḫ pentru a denumite atâtea porniri și capacități psihice a dat naștere la o mulțime de expresii idiomatice care nu întotdeauna sunt înțelese corect: qóțer rûaḫ „scurtime de/în duh” (= disperare Ex 6:9; sau nerăbdare Iov 21:4; Pr 14:29), ᵓéreḵ rûaḫ „lungime de duh” (= răbdare Ecl 7:8); šéḇer rûaḫ „zdrobire de duh” (= întristare Is 65:14), țar rûaḫ „strâmtorare de duh” (= chin sufletesc Iov 7:11); qar rûaḫ „răceală de duh” (= calm Pr 17:27), ḫamat rûaḫ „fierbințeală de duh” (= mânie Ez 3:14); góḇah rûaḫ „înălțime de duh”(= trufie, măreție Pr 16:18; Ec 7:8), šéfel rûaḫ „josime de duh” (= smerenie Pr 16:19; Is 57:15); ᶜanyê rûaḫ „săraci în duh” (umili).[6]

Mai departe, termenul rûaḫ denumește și puterile spirituale (natura sau esența spirituală, „spiritul”) în contrast cu „carnea” (Is 31:3). Cum printre realitățile nevăzute se numără și anumite ființe personale, termenul rûaḫ se folosește și cu sensul de inteligență invizibilă (ființă spirituală, spirit: Iov 4:15), asemenea cuvântului duh, de origine slavonă (care la origine înseamnă „suflare” și „suflet”), și asemenea cuvântului spirit, de origine latină (spiritus), care însemna „suflare”, „suflu”, dar și „sentimente”, „stări / dispoziții sufletești”, curaj, „aere” etc. Astfel îngerii buni sau răi sunt numiți duhuri (1Sa 16:14; 1Îm 22:21-22).

Spiritualitatea îngerilor nu presupune în mod necesar o „imaterialitate”, în sensul ștințific modern al termenului, deoarece termenul rûaḫ nu se folosea în sensul filozofic de „spirit” în contrast cu orice formă a materiei; ci doar în contrast cu materia brută. Dacă vântul este rûaḫ, deși este material, atunci ființele care sunt rûaḫ (duh) și nu carne, pot fi foarte bine alcătuite dintr-o altfel de materie decât aceea pe care o putem noi măsura, una care ar putea penetra materia noastră (asemenea undelor / particulelor) și care nu poate fi detectată. Deși sunt spirite (1Îm 22:21), îngerii se pot face vizibili și s-au arătat oamenilor direct, sau în vedenii, în chip omenesc (Gen 19:1, 5; Jud 13:6; Ez 40:3; Dan 8:15, 18; 9:21), și foarte rar – doar în viziuni simbolice – în chip de genii animaliere (Ez 10:14-15, 20; Ap 4:6-8).

Cuvântul rûaḫ se folosește însă și cu referire la acea Entitate divină, invizibilă, personală și complet diferită de ordinea Creației, numită Duhul Sfânt (Ps 51:11; Is 63:10-11), Duhul lui Dumnezeu (Gn 1:2; 41:38; 2Cr 15:1), Duhul Domnului (Jud 3:10; 1Sa 16:14; 2Cr 20:14, Spiritul lui Yahwé), Duhul Înțelepciunii (Ex 31:3), Duhul Meu (…al Tău, …al Său; Nu 27:18; Ps 139:7; Is 48:16) sau, în mod simplu, Duhul (Nu 11:17; Is 32:15; Ez 3:12, 14, 24; 8:3; 11:1). Adesea este numit „Duhul lui N”[7], în sensul că este Duhul care îl controlează pe N (Nu 11:25, 29; 2Îm 2:9, 15; cf. Lc 1:17). Expresia ᵓiš ha-rûaḫ (lit. „omul Duhului”) înseamnă un om care are Duhul lui Dumnezeu ca dar profetic (Os 9:7).

În traducere s-a folosit adesea expresia „duhul unui mort” (Lv 20:7) sau „duhurile [morților]” (Lv 19:31; Dt 18:11; 2Îm 21:6; 23:24; 2Cr 33:6). Dar în toate aceste locuri, textul ebraic nu folosește nici un termen cu sensul de „duh” sau „suflet”, ci folosește un cuvânt din domeniul magiei canaanite (ᵓôḇ) care denumea spiritul invocat de un medium.

Este sigur că termenul rûaḫ, folosit și cu sensul de duh sau spirit, nu denumește niciodată pe om (sau parte din el) ca o entitate conștientă, separabilă și nemuritoare. Expresia din Ec 12:7 („duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat”), este o simplă figură de stil, prin care înțeleptul afirmă că viața („suflarea”) omului a fost dată de Dumnezeu și tot El o poate reda, după ce a încetat. Este ceva ce Dumnezeu i-a „dat” omului, nu este sinea omului pe care Dumnezeu ar fi instalat-o în corp.

Viața însă este un concept abstract, care se referă la funcțiile vitale ale organismului, și nu la o realitate concretă sau metafizică, detașată de trup. Autorul însuși explică acest fapt, când arată că același rûaḫ (duh, suflare) au și omul și animalul, ironizând ideea că, spre deosebire de duhul animalului, spiritul omului s-ar duce în sus (Ec 3:19-21). Și chiar dacă am lua metafora în sens propriu, și am spune că duhul omului se întoarce exact în cer la Dumnezeu, înțeleptul ne asigură că duhul care „se întoarce la Dumnezeu” nu este o entitate conștientă – nu este sinea, persoana sau individualitatea omului (Ec 9:5-6, 10).

Credința că moartea este o stare inconștientă a spiritului uman nu provine dintr-o antropologie unică, pesimistă a Eclesiastului. Aceasta este și percepția altor autori biblici (Ps 6:5; 88:10-12; 115:17-18; Is 38:18-19). Este interesant că Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care reflectă în general dogma ortodoxă a nemuririi sufletului, conțin totuși o cugetare profundă, care pare împrumutată din Scriptură:[8]

Că lacrămile noastre numai aici într-această lume suntu de folos până suntem vii, iar după moarte noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu. Că cei morți nu cred, cei morți nu mărturisescu, cei morți nu lucrează, celor morți nu să va dăscoperi nici o taină; cei morți nu fac sfaturile céle bune și înțelépte, cei morți nu pot lua plată.

În 1Sa 30:12 apare expresia ebraică wattášoḇ rûḫó ᵓēlayw (lit. „s-a întors duhul la el”).[9] S-ar sugera aici că duhul este psihicul omului, care îl părăsește, și apoi se poate întoarce? O expresie asemănătoare este folosită cu privire la învierea fiicei lui Iair (Lc 8:55 „duhul ei s-a întos în ea”), unde „duhul” nu este altceva decât respirația, ca semn al vieții, sau ca metonimie pentru viață. Dar în 1Sa 30:12, băiatul despre care se spune că i-a „revenit duhul” nu murise, ci era doar leșinat de foame și de sete. De aceea, mulți traducători nu au mai redat aici expresia în mod literal, ci i-au redat doar semnificația: „i-au revenit iarăşi puterile” (D. Cornilescu), „s-a întărit” (Biblia Sinodală). Un asemenea limbaj este cum s-ar spune: „i-a venit inima la loc” – desigur, nu în sens propriu, că pentru că inima nu pleacă nicăieri.

Exemplul acesta arată că acel rûaḫ („duh”) care „i-a revenit” băiatului, indiferent dacă ar denumi puteri fizice, sau psihice (conștiența, curajul), nu este spiritul nemuritor despre care vorbesc în van o mulțime de filozofi, teologi şi spiritualişti de toate culorile. În Ps 78:39 apar niște versuri foarte interesante:

El Și-a amintit că ei nu erau decât carne,
un duh (rûaḫ) care pleacă și nu se mai întoarce.

Astfel, „carnea” este aici o metaforă a naturii muritoare a omului, iar metafora „duhului”, care este aici în paralelism poetic cu „carnea”, accentuează și mai mult natura trecătoare a omului: vânt trecător, suflare, nimic. De aceea, traducătorii au redat aici pe rûaḫ cu „suflare”, „vânt”, „boare” etc. În alte cazuri însă, „carnea” și rûaḫ (duhul) sunt în contrast: „carnea”, ca metaforă a slăbiciunii şi mortalităţii fiinţelor vii, iar „duhul”, ca simbol al puterii supranaturale, divine (Is 31:3; Za 4:6; In 6:63).

Duhul care însuflețește pe morții din vedenia lui Ezechiel (37:5-8) este unul singur pentru toți (vers. 9-10), şi anume, „suflarea” divină, una și aceeași pentru toți muritorii, inclusiv pentru animale (Ecl 3:19; Ps 104:29-30). În acest caz, nu este personalizată. În alte cazuri însă, rûaḫ (suflarea de viață) este exprimată într-un mod particular, ca în expresia „Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Nu 16:22; 27:16), în sensul că fiecare trup are viața (suflarea) lui proprie: nu mor toți oamenii deodată, pentru că duhul unuia nu depinde de duhul altuia.[10]

În mod asemănător, expresia „duhurile prorocilor” (1Cor 14:32; Ap 22:6, un ebraism exprimat în greacă), deși este exprimată la plural, în mod personalizat, ea este o manifestare mai generală, numită „duhul prorociei” (spiritul profeției: Ap 19:10), adică manifestarea darului profetic în diverse cazuri particulare.

Néfeš (suflet, viață, ființă, sine, dorință; cadavru, mormânt)

Cel mai obișnuit termen ebraic, care se referă la ființa umană este néfeš (757x). În vremurile biblice se pronunța napš[11] sau nabš. Este din rădăcina napaš (a-și trage sufletul, a se relaxa), înrudită cu našap  sau našab (a sufla, a bate vântul) și našam (a gâfâi). Termenul néfeš este foarte diversificat în ce priveşte sensurile cu care este folosit.

Mulți își imaginează că termenul acesta se referă în special la „sufletul nemuritor”, adică la acel presupus spirit care ar locui în trup și care supraviețuiește morții trupului, luând cu el identitatea și conștiința umană, cu toate responsabilitățile și simțurile care îi aparțin. Dar felul în care folosește ebraica biblică termenul néfeš este departe de a confirma o asemenea filozofie. Chiar și dicționarele de ebraică biblică avertizează că néfeš-ul ebraic este foarte diferit de conceptul grecesc de suflet. În ebraică, sensurile lui néfeš țin de lumea fizică și a sensibilității fizice.

1. În esență, néfeš înseamnă gât, gâtlej, stomac (Nu 11:6; Is 5:14; Hab 2:5), de unde a căpătat sensul de poftă, apetit, dorință, foame sau sete.[12] Necunoaşterea acestui sens a dus uneori la traduceri eronate ca aceea de „smerire a sufletului” (Lev 16:29, 31; 23:27, 32; Nu 29:7), când de fapt acolo nu era vorba despre smerenia interioară, spirituală, ci de o supunere a poftei (de mâncare), adică post negru (o zi pe an), vezi și Ps 35:13. Nerespectarea smeririi „sufletului” în această zi era pasibilă de pedeapsa capitală (Lev 23:29), ceea ce ar fi fost imposibil de dovedit, dacă s-ar fi referit la suflet. Doar cine ar fi fost descoperit cu martori că sfidează porunca, mâncând în ziua aceea, putea fi pedepsit.

Unele expresii compuse cu néfeš scot în evidență sensul negativ, de poftă, dorință neînfrânată, de exemplu: baᶜal néfeš (lit. „posesor de gâtlej/suflet”) înseamnă „lacom” (Pr 23:2), iar rǝḫaḇ néfeș (lit. „larg la suflet/gâtlej”) înseamnă „avar” (Pr 28:25), cu totul diferit de sensul pe care i l-ar atribui o minte europeană, dacă s-ar traduce în mod literal.

2. Termenul néfeš (gâtlej), implică şi ideea de suflare, şi se foloseşte adesea ca sinonim al termenilor năšamá sau rûaḫ (Iov 41:13/21; Gn 1:20). Se folosește și cu sensul de „ultima suflare” (expirare), ca în Gen 35:18 („pe când îi ieșea sufletul”). Înrudită cu ideea de suflare este aceea de miros sau parfum, folosită în Is 3:20.
3. Suflarea implică viață, astfel că néfeš se folosește foarte frecvent cu sensul de viață. În această calitate, néfeš este în sânge (Gen 9:4-5; 19:17; Lev 17:11; Dt 12:23). Cuvântul românesc „inimă”, atât ca metaforă a sufletului, cât şi ca organ care „animă” organismul prin pomparea sângelui, vine din latină (anima > ânima) unde însemna suflet, suflare, viaţă. Tot de aici vin și cuvintele: animal, animație etc.

Expresia „a căuta néfeš-ul” cuiva, înseamnă a căuta să-i iei viața. A „pierde (prăpădi) sufletul” cuiva înseamnă a-l ucide (Ez 22:27). „Ia-mi sufletul” (1Îm 19:4) înseamnă „ia-mi viața”. „Întoarcerea sufletului” în trup (1Îm 17:21-22) este o simplă metaforă care înseamnă revenirea la viaţă. Expresii de felul: „şi-a dat sufletul” (duhul) sau „sufletul lui s-a întors în el”, nu înseamnă altceva decât că și-a dat ultima suflare (a expirat) sau că i-a revenit suflarea (a înviat). Sunt simple metafore prin care se exprimă moartea sau învierea. Ele nu trebuie luate în sens literal, fizic.

Sufletul (suflarea, viața) „se duce” și „se întoarce” exact în același fel ca și puterea sau inima, în expresii ca „i-au revenit puterile”; „mi-a venit inima la loc” etc. Se înțelege că puterile și inima (curajul) nu sunt fantome care părăsesc trupul, sau care se întorc în el. Este vorba de un limbaj popular, cel mai adesea idiomatic, poetic, prin care ne referim la însuşiri şi fenomene fizio-psihologice complexe şi necontrolabile. Uneori „întoarcerea sufletului (néfeš)” exprimă poetic înviorarea sufletului, sau revenirea puterilor fizice (Rut 4:15; Ps 23:3; Pl 1:11, 16, 19).

4. Noțiunea de viață poate fi individualizată, și astfel néfeš se folosește cu sensul de ființă vie, animală sau umană (Gen 1:20, 24; 2:7, 19; 9:10, 46; Ex 47:9).
5. De la sensul de ființă, s-a ajuns la sensul de persoană, ins, om, cineva întrucât atunci când sufletul (ființa) despre care se vorbește este un om, vorbim despre o persoană.[13] Acelaşi termen se aplică şi sclavilor.
6. De la sensul de persoană, néfeš a căpătat și sensul de individualitate sau sine, și în aceste cazuri se folosește în loc de pronume: e. g. sufletul meu = eu; sufletul nostru = noi etc.[14] Expresia din Is 53:10 („Și-a dat sufletul Său la moarte”) înseamnă „S-a dat pe Sine Însuși la moarte”.
7. Néfeș se folosește frecvent, ca și în limba română, cu sensul obişnuit de suflet sau „inimă”, ca sediu al sensibilității și afectivității (Gn 23:8; Ps 17:9; 27:12; Pr 19:2; Cânt 1:7; 3:1-4; 5:6 Iov 23:13; 2Îm 9:15; Ecl 6:3; Os 4:8; Ier 6:8; 13:17; 14:19; 22:27; 44:14; Ez 23:17, 22; 24:25; Ex 23:9; Pr 12:10; Is 19:10; Is 53:11; 61:10; 66:3; Ez 25:6; Gen 42:21; Nu 21:5; Za 11:8.
8. O ciudățenie a limbii ebraice este că folosește termenul néfeš (suflet) și pentru a se referi la un trup neînsuflețit, cadavru (Lev 21:1, 11; 22:4; Nu 5:2; 19:11, 13: Hag 2:13), de asemenea la un monument funerar.[15] În acest caz, expresia „atingere de néfeš” implica necurăție şi necesita un ritual de purificare.
9. Lexicoanele propun și sensul de duh sau suflet al unui mort, într-un singur caz (Lev 19:28), unde se crede că inciziile făcute în carne, pentru un mort, nu ar fi expresii de doliu, ci ritualuri sângeroase, care ar fi protejat împotriva duhului mortului (strigoi?). Chiar dacă ar avea sensul acesta (care este nesigur în lexicoane), aici nu este vorba despre o concepție a evreilor, ci despre un obicei păgân interzis în Lege. Evreii care urmau obiceiuri canaanite aveau desigur și ideea de suflet fantomatic, care bântuie, sau care poate fi consultat.

Oricum, acest domeniu al morții este înconjurat de oroare în concepția ebraică. Atingerea unui néfeš (cadavru), interzisă preoților, necesita purificare. Dar consultarea unui mort, care în acest caz nu era numit nefeš (suflet), ci mēṯ (mort), ᵓôḇ (spiritul unui medium ventriloc), sau yidᶜoní (spirit familiar, necromanție), era interzisă sub pedeapsa capitală (Lev 20:27; Dt 18:10-12; 1Sa 28:9; 1Cr 10:13), chiar dacă spiritul sau sufletul mortului era considerat de ocultiștii evrei „ființă dumnezeiască” (adică spirit nemuritor, 1Sa 28:13; cf. 1Tim 6:16).

Alți termeni biblici ai psihologiei (populare) ebraice

Dacă până aici am observat că termenii cei mai susceptibili de a descrie o entitate umană nemuritoare (năšamá, rûaḫ, néfeš) sunt destul de tereștri, și nu ajung la subtilitatea „sufletului” grecesc sau a „spiritului nemuritor” al lui Socrate și a lui Platon, este interesant de observat că şi alţi termeni folosiţi de autorii Bibliei pentru a denumi realităţi psihologice, sunt foarte trupeşti:

1. Kǝlayōṯ = „rărunchi”, rinichi (Ex 29:13), se folosea și cu referire la cele mai profunde emoții (Ps 7:9; 26:2; Ier 11:20).
2. Kaḇēḏ = ficat (Ex 29:13; Ez 21:21), se folosea de asemenea pentru a denumi emoții (Pl 2:11).
3. Mēᶜīm = intestine, măruntaie (2Sa 20:10; 2Cr 21:18), are și sensul de interior sau suflet (Ps 40:8; 73:21; Ier 4:19; Pl 2:11; Iov 30:27).
4. Qéreḇ = partea interioară a organismului (Ex 12:9), folosită adesea cu sensul de suflet (Gen 18:12; 1Îm 17:21; Is 19:3; Ier 4:14; Ps 103:1).
5. ᶜețem = os, schelet (Gen 2:23; Ex 12:46) se folosește și pentru a exprima identitatea (Gen 7:13; Ex 12:17 lit. „în osul acelei zile” = în însăși acea zi, chiar în ziua aceea: Ex 24:10 „întocmai ca cerul”), străfundul ființei, cugetul (Ier 20:9).
6. Lēḇ, lēḇaḇ = inimă, cord (Ex 28:29; 2 Îm 9:24; Iov 41:16), se folosește și figurat, cu sensul de interior, mijloc, miez (Ex 15:8; Dt 4:11), dar și în sens psihologic: viața, persoana, sinele, sufletul, locul sentimentelor, al impulsurilor, al secretelor;[16] dar și al inteligenței (minții, gândirii), al dispozițiilor, al înclinațiilor, al preocupărilor și al virtuților.[17] Spre deosebire de alte organe interne, menționate mai sus, „inima” este în Biblia ebraică termenul preferat (folosit de 853 ori), care se referă mai frecvent la sensul psihologic, decât la cel biologic al termenului.

Ebraica biblică folosește și expresii idiomatice compuse cu lēḇ / lēḇaḇ (inimă, minte): ganaḇ libbô (Gn 31:20; lit. „i-a furat inima” = l-a păcălit, i-a înșelat gândul); ḫaḵam-lēḇ (Ex 31:6, lit. „înțelept la inimă” = iscusit), lēḇ šomēᶜa (1Îm 3:9, lit. „inimă ascultătoare” = minte înțelegătoare, pricepută), ᵓên lēḇ (Ier 5:21, lit. „fără inimă” = fără minte), wǝ-hēšiḇu ᵓel libbam (1Îm 8:47, lit. „se vor întoarce în inima lor” = își vor veni în fire), bǝ-lēḇ wa-lēḇ (Ps 12:3; 1:Cr 12:34, lit. „cu inimă și inimă” = împărțit, nehotărât), wayyak lēb…(1Sa 24:6; 2Sa 24:10, lit. „îi bătea inima” = l-a mustrat conștiința), miḵšol lēḇ   (1Sa 25:31, lit „poticnire de inimă” = reproș față de sine, scrupule de conștiință); wa-yēțēᵓ libbam (Gen 42:28, lit. „le-a ieșit inima” = i-a părăsit curajul).

NOTE

[1] „La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este imperfect. [Adesea] diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există câte un cuvânt pentru fiecare idee distinctă.” (E. G. White, Selected Messages, vol 1, pag. 20.2).

^[2] Sursa informațiilor semantice și a referințelor biblice pentru termenii ebraici folosiți aici este: Ludwig Koehler et al., The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (Leiden: E.J. Brill, 1994–2000). Informațiile au fost în același timp și verificate de noi în textul ebraic.

[3] Dt 20:16; Ios 10:40; 11:11, 14; 1Îm 15:29; Ps 150:6; 57:16.

[4] Iov 26:4; 32:8; 33:4; Ps 18:16.

[5] Este vorba de traducerea pe care o folosim de obicei, a lui Dumitru Cornilescu, care a folosit aici modelul Louis Segond, unde „suflet” corespunde lui „soufle” (suflu).

[6] Această ultimă expresie nu apare în VT, dar este prezentă în scrierile de la Qumran și în vorbirea lui Iisus (Mt 5:3).

[7] N simbolizează orice nume.

[8] Cf. Pelerinul Ortodox, 1 Sept. 2011: https://acvila30.wordpress.com/2011/09/01/invataturile-lui-neagoe-basarab-catre-fiul-sau-teodosie-17/ . Comentat și de C. Noica în Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, Buc. 1991, p. 60-61.

[9] Vezi traducerile literale (Fidela, 2010 „duhul lui i-a revenit”), sau vechi (Biblia 1688, 1Îm 20:12: „și veni duhul lui întru el”), care exprimă cuvânt cu cuvânt expresia ebraică. Dar și unele traduceri moderne bune preferă o exprimare mai literală (TLN, București 2001 „suflarea i-a revenit”; Biblia Catolică de Iași 2013 „i-a revenit suflarea” etc).

[10] Biblia NIV (New International Version) exprimă clar această idee în Nu 16:22: ”the God who gives breath to all living things” = Dumnezeul care dă suflare tuturor ființelor.

[11] Asirienii și babilonienii foloseau formele înrudite napišu (suflare, briză, miros) și napaštu sau napištu (gât, răsuflătoare, suflare, viață, vitalitate, ființă, persoană, cineva, sine, mijloc de trai).

[12] Pentru sensul de gât, lexicoanele indică Ps 69:2; 105:18; 124:4; Ion 2:6. Pentru sensul de poftă, apetit etc. se indică cel puţin Nu 21:5; Ps 44:26; 63:6; 107:9, 18; 119:25; Pr 3:22; 10:3; 16:24; 25:25; 27:7; Ecl 6:7; Is 29:8; 32:6; 55:2; 58:10-11; Ier 2:24; 31:12, 14, 25.

[13] Gen 12:5; 36:6; 46:18; Lv 4:27; Nu 15:27; 31:35, 40, 46; 1Sa 22:22; Is 26:9.

[14] Gen  27:4, 19,25, 31; Is 1:14; Jud 5:21; Lev 26:11,30; Is 43:4 51:23; Ps 124:7; Lev 26:15; Is 46:2; 47:14; Nu 30:5-12; 1Sa 18:3; 20:17; Is 46:2; 47:14; Os 9:4 etc.

[15] Sensul de monument funerar apare în documentele de la Qumran (3QTr 1:5).

[16] Cf. Ier 30:21; Ecl 1:16; Ex 28:2, 6; 1Îm 3:9; 1Sa 10:9; Gen 6:6; 2S 19:20; Jud 16:25; 1Îm 21:7; 2Îm 5:26; 6:11; Jud 16:15.

[17] Cf. Gen 6:5; 1Sa 10:26; 2Sa 15:13; 1Îm 11:3; 1Sa 9:20; 1Îm 8:23; Gen 42:28; 1Sa 17:32; Ier 4:9; Ex 35:34; Nu 16:28; Pl 3:33; 2Sa 7:27; 2Îm 12:5.