Nu încerc să argumentez aici că Dumitru Cornilescu a fost cel mai mare teolog, sau că traducerile biblice ortodoxe ar fi rele. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, în orice traducere ar fi ea; iar truditorii care ne-au pus-o în mâini trebuie respectaţi, chiar dacă se dovedeşte că au făcut greşeli. Dar întrebarea serioasă este, dacă acuzaţiile care i se aduc lui Dumitru Cornilescu, ca traducător, sunt fondate.
Sunt acuzaţii ortodoxe tipice. „Ereticul” Cornilescu avea încă din seminar porniri ciudate, era obsedat de ideea unei trezeri religioase necesare „şi” în Biserica Ortodoxă, mai exact printre românii cei creştinaţi de 2000 de ani. Creştinismul spre care Cornilescu se simte atras, este numit un creştinism „simplificat”, adică rătăcit de la complicaţiile aluvionare ale trecerii secolelor. Mai este numit şi „denaturat”, pentru că natura ortodoxiei tradiţionale (imperiale) este extrabiblică, iar întoarcerea la Sfânta Scriptură, ce poate fi, decât denaturare.
Esenţa religiei spre care înclină Cornilescu este numită „o mântuire proprie, individuală si rationalistă, separată de Trupul lui Hristos si de părtăsia cu Sfintii lui Dumnezeu”. Am observat din mai multe scrieri ortodoxe, că această credinţă majoritară, scăpată din chingile creştinismului apostolic, şi adaptată cu prea mult pogorământ la gustul maselor păgâne care intraseră cu tot neamul în Biserică, are oroare de mântuirea individuală, precum şi de uzul individual al raţiunii. Dacă îndrăzneşti să studiezi problemele pe cont propriu şi să gândeşti, dacă vii cu Scriptura şi o aşezi deasupra oricărei tradiţii, eşti „raţionalist”, şi bineînţeles, nu eşti smerit. Exact aceeaşi poezie îţi vor spune şi adepţii celeilalte „ortodoxii” (romane, universale). Este și argumentul decisiv al experţilor islamici, al rabinilor şi al popilor hinduşi. Ai părăsit credinţa strămoşească: eşti pierdut, sau cel puțin meriți o săpuneală publică.
Articolul citează pe Nae Ionescu, care era deranjat de fenomenul revivalist patronat de preotul Tudor Popescu. Cum să nu fie deranjat, nenea Nae, ideolog legionar, care făcea pe apărătorul ortodoxiei, deşi el însuşi avea nevoie de o trezire, sau de nişte canoane mai grele decât cele pe care le prevedea pentru pocăiţi (mă gândesc la viaţa lui scandaloasă de adulter şi desfrâu)? Asociindu-se cu un astfel de cugetător, domnul Mateciuc îşi începe tiradele contra traducătorului:
BM: „Cu o falsitate remarcabilă, Cornilescu avea să povestească ulterior cum si-a dat el seama că românii nu se pot întoarce la Dumnezeu din cauză că limba română folosită în Sfânta Scriptură era una greoaie.”
Dacă părintele Cornilescu a afirmat că principala piedică în calea trezirii românilor ar fi fost limba de lemn a textului biblic ortodox, mă îndoiesc că avea dreptate. Dar faptul că traducerea lui a avea să fie cu siguranţă mai gustată de popor, mai eficientă în a trezi interesul şi pocăinţa, este un fapt care nu poate fi tăgăduit. Este imposibil să nu fi observat traducătorul că principala problemă a textului biblic românesc era expresia tendenţioasă, neştiinţifică a unor afirmaţii care erau în mod tradiţional ajustate la dogmă. Situaţia se datora unei vechi tradiţii de traducere, în care lucrul nu se ia niciodată de la izvor şi cu harul neutralităţii ştiinţifice. În plus, limbajul trebuie să fie şi el neactual, să sune ca desprins de viaţa reală, neapărat în consonanţă cu cel liturgic. Până şi topica frazei trebuia să fie grecească, nu românească.
Traducătorul este blamat, în primul rând, că lucrarea lui nu ar fi o adevărată traducere, fiindcă părintele Cornilescu nu ar fi cunoscut suficient limbile biblice, ci s-a folosit de traduceri străine – protestante. Şi apoi, el însuşi nemaifiind ortodox, nu mai avea puterea sau interesul de a traduce cinstit…
Primul păcat al traducătorului este, în viziunea domnului Mateciuc, că a eliminat deuterocanonicele de la sfârşitul Vechiului Testament. Nu voi analiza această problemă, întrucât identitatea şi integritatea VT este în primul rând de competenţa evreilor. Faptul că Septuaginta, în forma târzie, de codex, a conţinut şi deuterocanonicele, ceea ce a încurajat tradiţia medievală să le privească drept canonice („deutero”-cannice, totuşi), nu ne obligă astăzi să le includem între scoarţele canonului ebraic. Biblia Vechiului Testament este fundamental ebraică, şi fericitul Ieronim a înţeles prea bine subiectul acesta. (Voi interveni cu un alt articolo, mai târziu, la acest subiect).
Al doilea păcat al traducerii lui Cornilescu ar fi dublu: „conţine numeroase greşeli, însuşi stilul traducerii conduce la pierderea adâncimii de înţelesuri din traducerea ortodoxă.” Care sunt greşelile enumerate?
BM: „În primul rând, o problemă majoră este felul în care redă Cornilescu versetele legate de mântuirea celor credincioşi (Mat. 24:13, Ioan 10:9, F.A. 2:40…). În timp ce în traducerea ortodoxă se foloseşte expresia ‘[acela] se va mântui’, în traducerea lui Cornilescu scrie ‘[acela] va fi mântuit’. Diferenţa este subtilă. Traducerea lui Cornilescu este făcută în spiritul învăţăturii protestante că mântuirea este încheiată, că are o dată calendaristică precisă în viaţa credinciosului şi că este sigură. Pe baza unei rugăciuni de acceptare a jertfei Mântuitorului, omul ar avea Raiul asigurat.”
Ce spun aceste versete de fapt? Iată o paralelă între Cornilescu şi traducerea sinodală la Mat 24:13:
Lipsa de sens a traducerii pasivului grecesc printr-un reflexiv românesc se poate vedea în unele texte, unde acest procedeu este dus la absurd: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” Cornilescu traduce corect pasivul cu pasiv: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”. Chiar şi stilul expresiei este mult mai românesc, în timp ce exprimarea „fericiţi cei” este forţată după tiparul formei greceşti, iar expresia „că aceia” este de asemenea improprie vorbitorului român. Asistăm astfel la o anomalie: pe de o parte, se tinde la o hipercorectitudine în formă, sacrificându-se specificul limbii române, iar în chestiuni de fond se permite înlocuirea pasivului cu reflexivul, stricându-se şi forma şi sensul. Este nevoie de mai multă „pedepsire în limbă”, şi de mai multă smerenie şi responsabilitate faţă de text. Fiindcă textul este suveran, nu dogma venită peste secole.
Domnul Mateciuc afirmă că „Exprimarea lui Cornilescu conduce în mod inevitabil la o contradicţie cu cuvintele Apostolului Pavel, în care acesta afirmă că nu este mântuit şi că încă aleargă după cununa sau premiul mântuirii (1 Cor. 9:24-27, Filip. 3:9-14, 2 Tim. 4:7-8).” Este adevărat, există aici o tensiune între credinţa unora dintre evanghelici şi afirmaţiile lui Pavel. Mai precis, tensiune există chiar între Pavel şi Pavel, şi în diferiţi alţi autori biblici, indiferent de traducerea pe care cineva o preferă. Calea mântuirii este paradoxală, fiindcă mântuirea este absolut gratuită. După traduceri ortodoxe, în Efeseni 2: 8-9 citim:
„Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este dărnicia lui Dumnezeu. Nu din faptele voastre, ca să nu se laude nimeni” (Galaction). Sau: „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Sinodală).
De asemenea Scriptura vorbeşte şi de fapte, ca o datorie cu totul lipsită de merite:
„Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem! Ce eram datori să facem am făcut.” Luca 17:10 Galaction). „Aşa şi voi, cînd veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Sîntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Sinodală)
Iar faptele despre care se vorbeşte mai sus, nu sunt niscaiva canoane şi nevoinţe născocite de oameni, ci porunca Stăpânului, care este întotdeauna mai mare decât porunca Bisericii. Mântuirea este mai întâi izbăvirea de vina păcatului, o iertare completă şi gratuită, cu condiţia pocăinţei şi a credinţei, dar mai este şi izbăvirea de sub puterea păcatului, minune a aceluiaşi har al lui Dumnezeu, prin exercitarea aceleiaşi credinţe şi prin ascultarea de Cuvântul Lui. Credinţa adevărată se măsoară prin ascultare.
Cu siguranţă că în ce priveşte calea mântuirii, atât ortodocşii cât şi protestanţii au încă de învăţat de la Scriptură. Dar ceea ce îi împiedică şi pe unii şi pe alţii uneori, nu sunt traducerile biblice slabe, ci indispoziţia de a accepta tot ce a zis Dumnezeu.
Merită felicitat Domnul Mateciuc pentru sublinierea faptului că sfinţirea este mântuire, un dar la fel de important ca şi iertarea sau justificarea, că „nimic necurat nu va intra acolo”, şi „credinţa fără fapte este moartă”. De altfel, autobiografia domniei sale lasă să se înţeleagă că a urmărit demult acest ideal creştin.
Din nefericire însă, tradiţia ortodoxă a faptelor a dus la o religie a mântuirii prin fapte, într-un sens legalist, fariseic. Singura diferenţă este că în loc de Talmud avem dogmele şi datinile Bisericii, care sunt mai presus de cercetare, mai presus de poruncile şi principiile dumnezeieşti. Iertarea nu se mai poate căpăta în dar de la Dumnezeu prin Christos, în mod direct şi personal, ci numai prin mijlociri omeneşti, şi bineînţeles nu gratuite. Astfel harul lui Dumnezeu, graţia Lui incomparabilă a fost materializată şi mistificată, pusă sub controlul clerului. Să sperăm că situaţia nu este aşa în toate cazurile, dar este trist chiar şi numai dacă un singur suflet este privat de uşurarea pe care o aduce adevărata Evanghelie.
BM: „O altă schimbare a textului care nu îi face cinste lui Cornilescu este traducerea selectivă a cuvântului care apare în Noul Testament cu referire la traditii. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim în traducerea lui Cornilescu: ‘Asadar, fratilor, rămâneti tari si tineti învătăturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.’ Cuvântul tradus aici ‘învătăturile’ este cuvântul grecesc paradosis, acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei 15:2, 3, unde Iisus îi ceartă pe iudei pentru că respectă mai mult niste porunci omenesti în dauna poruncilor lui Dumnezeu. Cornilescu, având anumite prejudecăti împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orală.”
Din nou, acuzaţia este gratuită. Termenul grecesc παράδοσις (parádosis) nu înseamnă doar tradiţie sau datină, înseamnă şi trădare, predare, transmitere. Spre deosebire de termenul românesc „tradiţie”, care implică multe generaţii, παράδοσις poate însemna simpla transmitere de la sursă la destinatar. În cazul textului din 2 Tes 2:15, Cornilescu nu a tradus παράδοσις cu „învăţătură”, ci a tradus expresia παραδόσεις ἃς ἐδιδάχθητε (lit: „transmiterile/predările care v-au fost date ca învăţătură”), cu „învăţăturile pe care le-aţi primit”. Lexicoanele traduc chiar termenul παράδοσις cu „învăţătură”. Când este vorba de relaţia între două generaţii, de la maestru la ucenic, atunci termenul nu înseamnă tradiţie. Iar învăţăturile orale transmise direct de la sursă sunt la fel de credibile ca şi cele scrise. Când este vorba de generaţii însă, documentele scrise au prioritate faţă de oralitate. Cu atât mai mult, cu cât uneori tradiţiile orale au fost dogmatizate, chiar şi atunci când pretenţiile lor sunt contrare Scripturii.
În Matei 15:2-3, Cornilescu a tradus παράδοσις cu datină, care este un echivalent legitim, aşa cum a tradus şi Galaction. Care este problema? Iisus vorbea acolo despre tradiţia sau datina strănoşească de care făceau caz fariseii. Verificaţi. Indiferent ce cuvânt s-ar folosi acolo, este clar că Iisus voia să spună că falsa religie ridică mai presus tradiţiile orale primite din surse părinteşti, decât porunca lui Dumnezeu.
MB: „La Evrei 7:24, în Biblia ortodoxă (traducerea IPS Bartolomeu Anania) se poate citi: ‘dar Iisus are o preotie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac’, pe când în traducerea Cornilescu scrie: ‘Dar El, fiindcă rămâne ‘în veac’, are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul’. Citatul este folosit de protestanţi pentru a justifica necredinţa lor faţă de succesiunea apostolică.”
Adevărul este că indiferent ce traducere ar prefera aici cititorul [VULGATA: sempiternum; TOB: exclusif; GALACTION: care nu mai trece la altul; SINODALĂ: netrecătoare (veşnică)], contextul se referă la faptul că în religia iudaică a existat o dinastie de preoţi, că preoţia se transmitea din generaţie în generaţie, de la unii la alţii, pentru că toţi preoţii erau muritori. Iisus însă, este descris aici de autorul inspirat ca fiind nemuritor, de aceea având o preoţie … ziceţi-i cum vreţi, dar contextul o arată ca fiind netransmisibilă. Adjectivul ἀπαράβατος (aparábatos) înseamnă “not transient” (Friberg Lexicon), “not passing over to another, not passing away, unchangeable” (LSJ), “inviolable, unchangeable and therefore not liable to pass to a successor ”. Se pare că termenul a suferit oarecare modificări semantice în greaca veche, iar în Scriptură este folosit numai aici. Contextul însă este cel care dă nuanţa exactă a oricărui cuvânt, iar contextual, dacă dorim să citim întreaga epistolă, nu sugerează nicăieri că preoţia lui Iisus ar fi cumva comunicabilă, încredinţată unor subalterni vicari, sau împărtăşită unui cler, care ar avea un har diferit de masa credincioşilor. NICĂIERI nu învaţă Scriptura aşa ceva. Iisus este preot veşnic, slujitor al unui altar unic, aşa că poate fi găsit şi astăzi. Orice înlocuire a acestei preoţii şi a acestei jertfe este „urâciunea pustiirii”, ca să folosesc expresia din Biblia ortodoxă (Daniel 12:11 etc).
BM: „Textul ortodox ‘rusinati cei care se închină chipurilor cioplite’ devine în traducerea Cornilescu ‘rusinati cei care se închina icoanei’. În Apocalipsa, ‘chipul fiarei’ devine pentru Cornilescu ‘icoana fiarei’. Icoana e totusi un termen care apare mult mai târziu. In textul original (grecesc, masoretic, manuscrisele de la Marea Moarta) nu apare. La Cornilescu însă apare.”
Logica aceasta este stranie. Cuvântul grecesc pentru icoană, imagine sau chip este εἰκών (eikon / ikon). De câte ori Biblia interzice cultul chipurilor, interzice indirect şi cultul icoanelor, nu contează că sunt cu două sau cu trei dimensiuni. În Ps 96:7 (CNS 97:7) nu se foloseşte εἰκών, ci γλυπτοῖ (glyptoi = sculpturi). Tradiţia greacă e diferită aici de cea latină numai în formă. Dar spiritul este acelaşi. Chiar dacă în Psalmi şi în Apocalipsă, Cornilescu a folosit termenul icoană, într-un mod anacronic, în ce priveşte condamnarea oricărui cult al imaginilor, Scriptura este clară, iar cei care au stricat sfânta credinţă creştină şi au pu înaintea oamenilor acest scandal păgânesc, vor da socoteală înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Cornilescu va fi răsplătit pentru traducerea lui, cu toate imperfecţiunile ei omeneşti. A fost o traducere care a slujit şi încă slujeşte bine creştinismul şi limba română. Dacă este nevoie de ceva mai bun, suntem de acord, dar nu din motivele antiprotestante care se aduc adesea în mod gratuit.
Obiecţia adusă expresiei „al doilea Adam” în loc de „ultimul Adam” din 1 Cor 15:45, indiferent unde bate, nu dovedeşte o înclinaţie protestantă a traducătorului, deoarece aici toate traducerile protestante folosesc expresia „ultimul Adam” (vezi NTR, de exemplu). Dar cum Biblia nu vorbeşte despre vreun alt Adam tipologic intermediar, ultimul este nu ultimul dintr-o serie de Adami, ci în sensul de „Adam acesta de pe urmă”, care este, în tipologia lui Pavel, „al doilea”. De aceea şi în teologie se foloseşte expresia „Al Doilea Adam” cu privire la Iisus. Nu cred că este cazul să fie blamat Cornilescu pentru aceasta, este o traducere mai liberă în acest caz, dinamică, dar corectă.
Referitor la Ioan 3, unde Cornilescu traduce „născut din nou”, este adevărat că termenul grecesc înseamnă şi „din nou”, şi „de sus”. Până la urmă, ideea este aceeaşi. Toţi ne-am născut fizic odată, dar ca să intrăm în Împărăţie, trebuie să fim „născuţi din nou”. Sunt de acord, aşa cum zice Domnul Mateciuc, este nevoie de o experienţă profundă şi durabilă. Dar indiferent dacă este „din nou” sau „de sus”, intenţia textului este aceeaşi şi aceasta este condiţie sine qua non. Toţi suntem născuţi jos, pe pământ. Ca să fim fii ai împărăţiei cereşti, trebuie să ne naştem de sus. Are sens şi aşa. Dar ideea de naştere „din nou” este perfect legitimă, deoarece termenul ἄνωθεν (anothen) este clar folosit cu acest sens (Gal 4:9 „iarăşi”, „din nou”; Înţ. Sol. 19:6 „nouă”, cf. Ediţia Jubiliară). Traduceţi „de sus” sau „din nou”, dar fără această naştere, care nu coincide cu cea fizică (pe care o avem toţi), nu putem intra în împărăţie. Mai mult, este esenţial de înţeles că este o experienţă conştientă, a credinţei şi pocăinţei, nu o încristelniţare mistică.
În fine, povestea cu Apocalipsa 20 este incredibilă. Dacă până aici măcar ortodocşii aduc unele obiecţii care cel puţin într-un mic procent ar putea fi discutate, problema cu „mia de ani” (miile de ani) din Apocalipsa 20 trebuia abandonată demult. Acuzaţia domnului Mateciuc este că năbădăiosul traducător, a folosit traducerea engleză (care? sunt zeci !) în loc de originalul grecesc. Înainte de toate, cei care obbiectează ar trebui să ştie că traducerile care citesc aici „mii de ani” sunt extrem de rare şi în acest moment nu am cunoştinţă dacă există în afara spaţiului românesc. Chiar traducerile ortodoxe diferă aici. Biblia de la Bucureşti, baza Bibliei româneşti, are „1000 de ani” (scris aritmetic, poate va pricepe cineva), iar Galaction traduce „o mie de ani”. Ediţia Jubiliară are „o mie de ani” în text, dar în notă arată că de fapt ar însemna „mii de ani” (de ce n-a tradus aşa?), şi că multe înţelegeri greşite au porinit de aici. Adevărul este că se face multă tevatură degeaba cu acest număr. E adevărat că el ar putea simboliza un număr mult mai mare, cine ştie. Atâta timp cât reprezintă împărăţia lui Christos, nu ne deranjează dacă vreţi să înţelegeţi prin o mie de ani, multe mii de ani. Dar textul spune chiar aşa: 1000 (una mie), indiferent de treaba erminefţilor, care este secundară. Numeralul grecesc pentru 1000 (χίλιοι, χίλιαι, χίλια = chílioi, chíliai, chília) este un adjectiv folosit numai la plural, acesta este specificul lui, de oarece vede în număr pluralitatea a 1000 de unităţi. Există şi un substantiv pentru „o mie” (χιλίας, χιλιάδεϛ = chilías, pl. chiliádes), care se foloseşte în diverse cazuri. Oriunde greaca vrea să spună „mii de ani”, foloseşte pluralul χιλιάδεϛ (cf. Apoc. cap. 7, 11, 14; 1 Cor 10:8 etc).
BM: „De asemenea, Cornilescu nu este constant în privinţa unor cifre din Vechiul Testament. La 2 Împăraţi 8:26, Ahazia are 22 de ani, iar la 2 Cronici 22:2, are 42 de ani.”
Traducătorul nu trebuie să fie neapărat şi interpret, deşi ideal ar fi să se ocupe şi de critica textuală. Întâmplător, în acest caz, textul ebraic la 2Cr 22:2 are „42 de ani”, aşa cum a tradus Cornilescu, folosind ca model probabil alte traduceri care s-au orientat după textul masoretic ebraic (Vezi chiar şi TOB). Sunt de acord că textul masoretic este de bază şi cel mai bine păstrat (comparativ), dar în multe cazuri, Versiunile antice (inclusiv manuscrisele de la Qumran) pot sugera corecturi. În acest caz, Septuaginta are εἴκοσι ἐτῶν „22 de ani”.
În finalul articolului Domnul Mateciuc, concluzionând, numeşte lucrarea lui Cornilescu „falsuri grosolane”. Dacă în religie s-ar plăti aprecierile la fel de serios ca în ştiinţă, cei care aduc astfel de acuzaţii ar rămâne fără nume. Apoi a cita pe „părintele Cleopa” ca autoritate în ce priveşte moralitatea lui Dumitru Cornilescu este o impietate. Cleopa scrie într-una din şotiile lui hiperduhovniceşti, că „sectanţii nu sunt oameni”. Un asemenea spirit (sau „duh”, cum doriţi) nu are ce aprecia la un Cornilescu. O fi avut şi părintele Cornilescu păcatele lui, dar păcatul de neiertat în faţa Bisericii, este că a încercat să coboare ieslea Bibliei suficient de jos, ca să se hrănească oile, să citească în Scriptură clar, că ne mântuim prin credinţa care aduce roadele ascultării de Dumnezeu, nu prin fapte inventate de oameni. Biblia, în orice traducere ar fi ea, dacă este lăsată liberă pe mâna poporului, cât mai accesibilă şi sub datoria de a o studia, este cu adevărat un dezastru pentru cultele tradiţionaliste, pe care tinde să le demoleze.
Ne bucurăm deocamdată că Domnul Mateciuc nu a încetat să citească Biblia. Acum o citeşte pe cea ortodoxă actuală. Zice că e mai profundă, mai duhovnicească. Să dea Dumnezeu! Aşteptăm să vedem şi care sunt roadele duhovniceşti ale adevărului conţinut în Scriptură, indiferent de traducerea preferată. Tot ce este omenesc este imperfect. Dar ceea ce face Dumnezeu, rămâne veşnic. Într-o zi, la judecată, vom da socoteală pentru orice cuvânt netrebnic pe care-l vom fi rostit (Mt 12:36).
Va multumesc pentru raspuns .Raspunsul dumneavoastra este doar o parere personala ,deoarece nu are nici un verset biblic.
Am urmatoarele obiectii la raspunsul dumneavoastra :
1)De unde stiti ca folosirea numelui divin Iehova nu este corecta ,daca nimeni nu stie exact pronuntia corecta ?
2)Va contraziceti cu Isus cand spuneti ca „folosirea numelui divin este o superstitie „!In repetate randuri Isus a folosit numele Tatalui sau Iehova si la facut cunoscut si altora Ioan 17:3,6,11,12,26
3)Nu evreii au fost cei care au scos numele divin din Biblie ,ci crestinii apostati incepand din anul 130 e.n.
4)Crestinii din primul secol au cunoscut si purtat numele sfant al lui Iehova (Faptele 15:14,17).
5)Romani 10:13:”13 Fiindcă „oricine va chema numele lui Iehova va fi salvat“.
Evrei 13:15:”15 Prin el să-i oferim întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc public numele său. ”
Romani 10:14-18:”14 Însă cum îl vor chema pe acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în cel despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără să le predice cineva? 15 Şi cum vor predica dacă n-au fost trimişi? După cum este scris: „Ce frumoase sunt picioarele celor ce anunţă veşti bune despre lucruri bune!“ 16 Însă nu toţi au ascultat de vestea bună. Căci Isaia zice: „Iehova, cine a crezut lucrul auzit de la noi?“ 17 Astfel, credinţa vine prin cele auzite, iar cele auzite vin prin cuvântul despre Cristos. 18 Totuşi, întreb: Oare n-au auzit ei? Dimpotrivă, „sunetul lor a ieşit pe tot pământul şi cuvintele lor, până la marginile pământului locuit“”
Din aceste versete reiese clar ca primii crestini erau martori ai lui Iehova deoarece i se inchinau lui Iehova (Matei 4:10;Luca 4:8) si predicau pretutindeni „virtutile celui care i-a scos din intuneric la lumina sa minunata „(1 Petru 2:9,10)
6)Revelatia 14:1:”14 M-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sion şi cu el erau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scrise pe frunte numele său şi numele Tatălui său”
Revelatia 22:4:”4 Ei îi vor vedea faţa şi numele său va fi pe fruntea lor. ”
Numai cei care recunosc si folosesc numele lui Iehova vor „vedea fata lui Dumnezeu”!
6)Tefania 3:9:”9 Atunci voi da popoarelor o limbă pură, pentru ca toate să cheme numele lui Iehova, ca să-i slujească umăr la umăr».”
Mica 4:5:”5 Căci toate popoarele vor umbla fiecare în numele dumnezeului său, dar noi vom umbla în numele lui Iehova, Dumnezeul nostru, pe timp indefinit, da, pentru totdeauna.”
7)Fii lui Iehova ii poarta numele sau sfant .
Isaia 43:6,7,10-12:”6 Voi zice nordului: «Dă!» şi sudului: «Nu opri. Adu-mi fiii de departe şi fiicele de la marginile pământului, 7 pe toţi cei chemaţi cu numele meu şi pe care i-am creat pentru gloria mea, pe care i-am întocmit, da, pe care i-am făcut»Voi sunteţi martorii mei“, zice Iehova, „da, slujitorul meu pe care l-am ales, ca să ştiţi, ca să aveţi credinţă în mine şi să înţelegeţi că eu sunt Acelaşi. Înainte de mine n-a fost făcut niciun Dumnezeu şi nici după mine n-a mai fost vreunul. 11 Eu, eu sunt Iehova, şi în afară de mine nu este niciun salvator“.
Iehova ,”singurul Dumnezeu adevarat”(Ioan 17:3;Isaia 44:6,8)are un popor care ii poarta numele sau sfant (Matei 6:9;Ioan 17:11,12;Faptele 15:14,17;Revelatia 7:15) si este organizat pentru ai lauda numele sau pe intregul pamant, asa cum se intelege din Psalmul 113:1-3:”113 Lăudaţi-l pe Iah!Aduceţi-i laude, slujitori ai lui Iehova,lăudaţi numele lui Iehova! 2 Binecuvântat să fie numele lui Iehovade acum şi pe veşnicie! 3 De la răsăritul soarelui până la apussă fie lăudat numele lui Iehova! ”
8)Cel mai mare martor creat al lui Iehova ,Cuvantul sau Isus Cristos ,va implini Isaia 11:9:”9 Nu se va face niciun rău şi nu se va face nicio stricăciune pe tot muntele meu sfânt, căci pământul va fi plin de cunoştinţa lui Iehova aşa cum fundul mării este acoperit de ape.”
Veti fi si dumneavoastra in acel paradis atunci cand „cunostinta lui Iehova” va umple intreg pamantul ?
Martorii lui Iehova il urmam pe Isus si primii crestini atunci cand folosim ,sfintim si predicam „pana la marginile pamantului locuit „, numele Tatalui nostru ceresc Iehova.
Psalmul 91:14:”14 „Pentru că are afecţiune faţă de mine, îl voi scăpa. Îl voi ocroti pentru că îmi cunoaşte numele.”
Ezechiel 38:23:”23 Şi mă voi preamări, mă voi sfinţi şi mă voi face cunoscut sub ochii multor naţiuni; şi vor şti cu siguranţă că eu sunt Iehova.»
Asa cum rezulta din semnificatia numelui lui Isus din ebraica ,”Iehova este salvare”,nu putem fi salvati nici crestini autentici daca nu purtam ,folosim ,predicam si sfintim cel mai sfant nume din univers:Iehova!
Dragă Adriane M O, ai replicile mele aici.
Om sau neom?Depinde de ce fel de „om” vreti sa fiti!Ce puteti spune despre manuscrisele din care a fost tradusa Cornilescu ,introducerea unor versete care nu apar in cele mai vechi manuscrise ,eliminarea numelui divin Iehova/Iahveh ,prin substituirea lui cu titluri impersonale si utilizarea regulii lui Sharp?
Ai repetat comentariul, introducând o jignire (să sperăm, neintenționată). Te las să constați dacă este vorba de om sau neom. În acest duh nu se poate dialoga.
Va multumesc pentru analiza .Dar cred ca ar fi interesant sa discutati si manuscrisele din care a fost tradusa Cornilescu ,introducerea unor versete care nu apar in cele mai vechi manuscrise disponibile si mai ales eliminarea in 7000 de locuri a numelui divin Iehova/Iahveh ,care apare in scrierile cele mai vechi.Dar utilizarea regulii lui Sharp ,cat de „om” va face ?
Traducerea lui Cornilescu a fost făcută în mare parte după versiunea franceză Louis Segond (în VT). La NT a fost influențat și de alte traduceri românești și străine, precum și de o verificare proprie cu textul grecesc. Se pare că a folosit manuscrisele bizantine ca bază (= Textus Receptus), așa cum fac toți conservatorii.
În ce privește utilizarea numelui sacru în Biblie, există deja o tradiție stabilită de evrei, încă din epoca greco-romană. Ei nu folosesc niciodată numele sacru, ci (din motive superstițioase) îl înlocuiesc cu titlul Adonai (Domnul) sau cu Elohim (Dumnezeu). Creștinii doar au continuat acest obicei, din motive pragmatice, începând cu scrierile NT. Există și traduceri creștine care folosesc numele sacru. Unele îl transliterează în forma eronată Jehova, devenită deja tradiţională de multe secole, altele îl transliterează în forma Yahweh, care este o reconstituire după cea mai bună evidenţă filologică, istorică şi lingvistică existentă. Dar indiferent de prezenţa şi de formă exactă a Numelui, adevărul este că nu în cunoaşterea formei Numelui stă relaţia noastră cu Dumnezeu. Orice copil Îşi cunoaşte tatăl la început după chip, gesturi, voce, caracter etc. Mai târziu îi va învăţa numele, fără să știe ce înseamnă. Dar și după ce îi va învăța numele, va prefera să-l numească „tată”, sau „tati”, iar dacă este evreu: ’abba’.
Evreii au interzis pronunția Numelui din motive superstițioase. Alții s-au ridicat în timpul modern să impună folosirea Numelui, tot din motive superstițioase (în sens invers). Adevărata religie ne cere să facem cum putem mai bine ce știm că este drept. Mântuirea nu stă în a fi inițiat în cunoașteri secrete. Pronunția și folosirea Numelui are oarecare valoare educativă și eu militez pentru reintroducerea Numelui (exclusiv în forma redescoperită științific: Yahwé, cu variantele familiare Yahu, Yah). Dar aceasta este o chestiune culturală, ştiinţifică, literară, în niciun caz de natură religioasă, doctrinală. A ne distinge de alții pe criteriul monopolizării Numelui sacru nu este o atitudine biblică și nici înțeleaptă. De altfel, ideea asta i-a venit mai târziu lui Rutherford, fiindcă Russel se mulțumise să fie „student” al Bibliei, nu hipercorector.
Despre regula lui Sharp, citește aici un studiu recent foarte echilibrat: http://digilander.libero.it/domingo7/SharpsRule.pdf