Doar norii albi pe cerul senin întotdeauna,
Și răsuflarea ierbii și-n orice noapte – luna,
Și stelele mai limpezi și apele mai calme,
Și Creatorul lumii ținând planeta-n palme.

Chiar polii cei de gheață erau fierbinți și verzi,
Cu ierburi tropicale în care să te pierzi.
Oceanele ascunse sub fragedul pământ,
Suflau din adâncime un abur cald în vânt.

În dimineți cristale, spre crângul plin de flori,
Se desfăcea lumina în arcuri de culori.
Sclipeau bogat în munte și-aproape-n orice loc
Metale prețioase și pietrele de foc.

Și n-avea răni pământul, nici dune călătoare
Și nu erau, ca astăzi, nici ploaie, nici ninsoare.
Creșteau cât chiparoșii ferigile și jepii,
Coloșii stegozauri scoteau din valuri țepii.

Bizonii, rinocerii și marele mamut,
Sub cerul plin de păsări din vremuri ce-au trecut,
Se întâlneau acolo, pe câmp și lângă ape,
Să pască iarbă vie și-apoi să se adape.

(Florin Lăiu, „Antediluviană”. din volumul Stihuri de altădată)

Geografie și climă

Fosilele dovedesc că lumea antediluviană avea un climat mult mai blând. Magnolia, vița-de-vie, arborele de pâine, sequoia etc. trăiau luxuriant în Groenlanda. Reptilele puteau trăi în Spitsbergen, dincolo de Norvegia, iar coralilor le mergea bine la Polul Nord. Elefanți, rinoceri, bizoni, cai etc. trăiau în actualele regiuni arctice. Atât animalele, cât și plantele erau mai mari și mai viguroase decât reprezentantele lor moderne.[i]    

Nu cunoaștem meteorologia lumii antediluviene. Raportul biblic din Gen. 2:4-5, care vorbește despre un pământ fără ploaie, descrie starea lumii în primele zile ale Genezei, înainte de crearea omului și a ploii. Dar cu siguranță că unele condiții fizice care asigurau un climat global destul de uniform trebuie să fi fost diferite de ceea ce știm astăzi, așa cum se sugerează în Gen. 8:22.

Există teorii tradiționale care încearcă să explice climatul antediluvian diferit, declanșarea Potopului și schimbările climatice drastice care au avut loc apoi, cum ar fi: existența unui strat protector atmosferic sau extraatmosferic, care producea efect de seră; schimbarea înclinației axei pământului; impactul unei comete (care este formată în cea mai mare parte din gheață) și altele. Toate acestea sunt disputate și, chiar dacă un model poate fi mai științific decât altul, este limpede că marele cataclism global, cu tot ce relatează Biblia despre acesta, nu se poate explica exclusiv prin cauze naturale. Cel care a creat lumea în mod supranatural a acționat la fel și cu ocazia inversării Creației: de la omenire, din nou la oceanul primordial.

Nu cunoaștem conformația geografică a lumii antediluviene. Reperele din Geneza 2:10-14 nu indică țări și fluvii din Orientul Apropiat, așa cum se crede, ci o geografie complet diferită.[ii] Prezența unor denumiri geografice familiare se explică prin nostalgia urmașilor lui Noe pentru anumite realități ale acelei lumi pierdute sub apă. Ei au denumit persoane și locuri după denumiri antediluviene.

Arca salvatoare

S-au adus obiecții cu privire la posibilitatea de a găzdui în arca lui Noe milioanele de specii existente. Dar Biblia nu vorbește despre salvarea tuturor speciilor, ci doar de perechi din animalele terestre (Gen. 7:22), care astăzi numără mai puțin de 350 de familii. Dintre acestea, cele mai multe sunt de mărimea unei pisici sau mai mici. Nu toate rasele și speciile trebuiau salvate, ci doar tipul originar creat la început (arhetipul). În plus, Noe nu avea nevoie să ia adulți, ci pui, de sămânță. Și este posibil că nu se intenționa salvarea tuturor genurilor de viețuitoare. Faptul că multe specii au dispărut de-a lungul isoriei, sugerează că Dumnezeu nu a fost chiar atât de interesat ca absolut orice „specie” existentă să supraviețuiască, ci doar acelea care ar folosi, direct sau indirect, omului. Numărând puținele animalele curate, câte șapte perechi, și pe celelalte câte o pereche, numărul animalelor din arcă probabil nu atingea 1000 de exemplare. Dacă mai ținem cont și de faptul că măsurarea dimensiunilor arcei în coți trebuie să fi fost o informație moștenită, ca multe altele, de la Noe, când cotul natural uman era mult mai lung (Gen. 6:4), spațiul disponibil în arcă era confortabil.

Între animalele preistorice care au existat pe toate continentele s-au numărat peste o mie de specii de dinozauri, așa cum o dovedesc scheletele lor descoperite în foarte multe locuri. Unele dintre aceste schelete pot fi văzute astăzi în marile muzee. Aceste animale, cu dimensiuni între 0,50 m – 50 m, putând atinge și înălțimea de 9 metri, erau fie bipede, asemenea păsărilor, fie patrupede, dar ovipare. Nu există un consens adventist cu privire la originea lor, deoarece unii creaționiști susțin că dinozaurii ar fi fost rezultatul ingineriei genetice a savanțior antediluvieni. În sprijinul acestei idei, sunt citate unele afirmații ale Ellenei White:

 „Toate speciile de animale create de Dumnezeu au fost păstrate în arcă. Dar speciile acelea amestecate, pe care nu Dumnezeu le-a creat, ci erau rezultatul amalgamării (= combinaţiei nepermise), au fost distruse de Potop.”[iii]

„A existat o clasă de animale foarte mari, care au pierit la Potop. Dumnezeu ştia că puterea omului avea să se micşoreze şi că aceste animale imense nu mai puteau fi controlate de om”.[iv]

Scenariul amalgamării însă nu a fost menţionat în cartea Patriarhi şi Profeţi, o lucrare mai târzie, mai mare și mai importantă, în care EGW descrie mai pe larg subiectul Potopului şi al lumii antediluviene. S-au găsit atât de multe oseminte şi ouă de dinozauri, încât este greu de crezut că aceste vieţuitoare gigantice ar fi fost produsul ingineriei genetice. Biblia ne provoacă de asemenea, prin unele afirmații, care merită luate în considerație. În Geneza 1, „Dumnezeu a creat balaurii cei mari”, iar în Iov 40-41, sunt descrise poetic, hiperbolic, liviatanul şi behemotul, două animale mari necunoscute.[v] Aceste expresii biblice sugerează că marii dinozauri, ca monștri tereștri și acvatici, trebuie să fi fost creația lui Dumnezeu.

Astfel, anumite specii, fie nu au fost salvate în arcă, fie au fost salvate, dar au dispărut după Potop, așa cum au dispărut mamuții, din cauze necunoscute.

Arca nu prevedea spațiu pentru multă lume. Ea reprezenta planul lui Dumnezeu pentru salvarea speciei umane și a altor specii. Dacă lumea s-ar fi pocăit, nu ar fi fost nevoie de o arcă mai mare sau de mai multe ambarcații. Dumnezeu ar fi putut renunța la planul distrugerii lor, în cazul pocăinței unui număr semnificativ dintre ei, care să asigure o bună influență în lume (vezi Gen. 18:23-32; Mat. 5:13) [G1] [FL2] . După raportul biblic, știm totuși, că Dumnezeu prevăzuse că doar familia lui Noe urma să beneficieze de salvare. Nici măcar rudele lui Noe și ale soției lui (frați, surori, veri etc.) nu aveau să ia în seamă avertizarea.

Modul în care au fost găzduite și îngrijite animalele nu este descris în Biblie. Dar, cu siguranță, că Dumnezeul care a putut determina perechile de animale să intre singure în arcă (Gen. 6:21-22), a putut să ia toate măsurile – naturale sau supranaturale – pentru ca totul să se desfășoare potrivit intenției Lui. Sursa principală de apă trebuie să fi fost apa de ploaie, colectată. Se pare că multe specii de animale, în condiții de micșorare a ratei metabolismului de bază, atunci când aprovizionarea cu alimente este limitată, intră în hibernare sau într-o stare similară.[vi] O „sedare” naturală sau supranaturală a animalelor a contribuit la înlesnirea sarcinii lui Noe de a le îngriji.

Un detaliu care ne ajută să depășim multe dificultăți practice cu care trebuie să se fi confruntat Noe, este cazul prinderii și aducerii animalelor în arcă. Textul biblic pare să arate că lui Noe i-ar fi fost poruncit să le ia (Gen. 6:19-20; 7:1-3),[vii] dar în Gen. 7:8-9, 14-16 aflăm că perechile de animale au venit și au intrat în arcă. Aceasta sugerează intervenţia lui Dumnezeu.[viii] Aceeași putere a fost în stare să le poarte de grijă în arcă, la ieșirea din arcă și la repopularea pământului.       

Un Dumnezeu crud?

Credința în realitatea istorică a Potopului este strict legată de credința în Creație. Potopul este o mărturie în favoarea judecății lui Dumnezeu și o întărire a promisiunii Lui că va distruge și lumea rebelă de astăzi, înainte de înnoirea tuturor lucrurilor. Iisus a comparat starea lumii dinainte de sfârșit cu starea lumii antediluviene (Mat. 24:37-39), iar Petru accentuează această profeție subliniind nelegiuirea lumii antediluviene (2 Pet. 2:5) și atitudinea batjocoritoare a celor care vorbesc despre „mitul Creației” și despre „mitul Potopului” (2 Pet. 3:3-7,17), sfidând atât revelația divină, cât și harul lui Dumnezeu.

Cei care întrețin filozofii umaniste, seculare, aduc obiecții relatării biblice, nu doar din perspectivă științifică, ci și din perspectivă etică. Creatorul care Își distruge opera este criticat de creaturile înstrăinate, ca și cum ar fi El Însuși un criminal în serie, sau un criminal de război. Inventatorului moralei sau eticii I se cere socoteală pentru că în diverse momente istorice a aplicat „soluția finală”, promițând totodată aplicarea ei escatologică.

Societatea noastră modernă este pervertită filozofic și moral prin acceptarea multor manifestări negative, prin îngăduința față de diverse rele sociale și prin blândețea legilor, când este vorba de crime mari. Păcatul nu mai este o nedreptate strigătoare la cer, ci o simplă manifestare a libertății personale, un drept natural, o chestiune privată. Păcatul nu mai este odios, deoarece atât spiritul secular, cât și evanghelia populară au făcut din el o normalitate. Dar intervențiile neobișnuite ale lui Dumnezeu din istoria biblică, în care indivizi, grupuri sau popoare au fost obiecte ale indignării divine, ar trebui să dea de gândit.

Indiferent ce ar crede cineva despre acțiunile distructive ale lui Dumnezeu, dincolo de faptul că ele sunt explicate suficient în Biblie, ele nu pot fi luate ca niște erori de percepție ale autorilor biblici. Iisus și apostolii ne spun că nu putem trata cu ușurință harul lui Dumnezeu.[ix] Există și aspecte ale acestor intervenții divine cutremurătoare, la care nu putem răspunde. Deocamdată nu ni s-a explicat tot ce am dori, ci numai cât este necesar. Dar cum este posibil să considere cineva Potopul ca o dovadă a cruzimii Dumnezeului biblic, și totodată să accepte cu seninătate scenariul evoluționist „creștin”, în care Dumnezeu ar fi creat moartea și suferința, ca parte a proiectului evoluției vieții? Nu este cumva amestecat în aceste obiecții geniul răului?[x] De ce Dumnezeul iudeo-creștin tradițional ar fi crud, în comparație cu dumnezeul modificat genetic al „evoluționiștilor creștini”, care a făcut din suferință și moarte, principiul etern al existenței, al cărei sens final este moartea individuală de dragul viitorului (nesigur) al unei specii… ?

Cei care vor să-și găsească un Dumnezeu mai bun decât Creatorul descris în Biblie ar putea ajunge să se închine de bunăvoie vrăjmașului lui Dumnezeu. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Va veni și timpul în care El ne va dovedi cu prisosință că a avut dreptate. Nu putem corecta nici caracterul Celui Sfânt, nici Apocalipsa (Apoc. 22:18-19). Mânia lui Dumnezeu, numită paradoxal în Apocalipsă „mânia Mielului” nu este un capriciu ocazional sau un acces de furie omenească.[xi] Dumnezeu este iubitor, plin de milă şi de har, îndelung răbdător, dar urăște răul și nedreptatea, şi condamnă pe cei care se complac în păcat, refuzând pocăinţa. Mânia Lui este dragostea Lui care a fost călcată în picioare și indignarea Lui cea dreaptă. Există o limită peste care dreptatea divină nu va trece.[xii]

---

NOTE

[i]  Cf. F D Nichol etc. 4). Dimensiunile marelui cataclism. Vezi nota 18.

[ii] Preferăm aici traducerea NTR, care a redat bine participiul ebraic cu imperfectul trecut. De observat că Tigrul (Hidekkel) şi Eufratul din această descriere sunt braţe ale unui fluviu, nu două fluvii separate, ca în geografia actuală.

[iii] Ellen White, Spiritual Gifts, vol.3, p. 75; Spirit of Prophecy vol. 1, p. 78). Pentru subiectul amalgamării, vezi Denis Fortin & Jerry Moon (ed.), The Ellen G White Enyclopedia, Review and Herald, Hagerstown, MD, 2013:590-593.

[iv]  Spiritul Gifts,  vol. 4a, 121.

[v] Gen 1:21 (ebr. tanninim =reptile uriașe, vezi și Iov 7:12; Ps 74:13; 148:7); liviatanul (Iov 3:8; 41:1-34; Ps 74:14; 104:26; Is 27:1 este înțeles de unii ca fiind crocodilul);  behemot a fost tradus cahipopotam (Iov 40:15-24) dar ce hipopotam are „coada ca un cedru”?.

[vi] Cf. En.Wikipedia, “Hibernation”, http://en.wikipedia.org/wiki/Hibernation .

[vii] Acest aspect se poate înțelege și altfel. Verbul ebraic qaḫḫ (să iei) poate fi tradus la fel de bine, să primești.   

[viii] E. G. White, Patriarhi și Profeți, 97: „Deodată, o tăcere cuprinse mulțimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase și până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munți și păduri, croindu-și liniștit drumul spre arcă. S-a auzit un zgomot ca vântul ce suflă și iată că din toate părțile păsările au venit în zbor, întunecând cerul cu mulțimea lor, și într-o ordine perfectă au intrat în arcă. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Conduse de îngerii cei sfinți, ele „au intrat două câte două la Noe în corabie”, iar dintre animalele curate, câte șapte perechi. Unii priveau cu uimire, alții cu teamă. Au fost chemați filozofi să explice întâmplarea aceasta unică, dar zadarnic. Era o taină pe care ei n-o puteau descifra. Oamenii se împietriseră așa de mult, datorită lepădării luminii, încât și această scenă n-a produs decât o impresie de moment.” https://egwwritings.org/?ref=ro_PP.90&para=2674.3516  

[ix] Mat. 3:12; 13:40; 24:50-51; Fapte 5:1-11; Gal. 6:7; Evr. 10:28-31; 2 Pet. 3:10-12; Apoc. 15:1; 16:4-7 etc.

[x] În Patriarhi şi Profeţi (p. 99), E G White descrie o scenă extrem de interesantă:  „Mai presus de mugetul furtunii dezlănțuite, se auzeau vaietele oamenilor care disprețuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Satana însuși, care a fost obligat să rămână în mijlocul elementelor naturii dezlănțuite, se temea că va pieri [nu că se va înneca, desigur, ci se temea că a venit sfârşitul şi pentru el]. Se simțise foarte fericit că are sub stăpânirea sa un neam de oameni atât de puternici și dorea ca ei să trăiască și să săvârșească mai departe urâciunea lor și să continue răzvrătirea împotriva Conducătorului cerului. Acum, el rostea cuvinte de hulă la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și cruzime. O mare parte dintre oameni, asemenea lui Satana, Îl blestemau pe Dumnezeu și, dacă ar fi fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Alții, îndemnați de groază, își întindeau mâinile spre corabie, stăruind să fie primiți. Dar rugămințile lor erau zadarnice. În sfârșit, li se trezise conștiința, ca să știe că există un Dumnezeu care domnește în ceruri. Ei Îl implorau cu stăruință, dar urechea Lui nu mai era deschisă la strigătele lor. În clipele acelea teribile, ei au înțeles că ceea ce a adus nenorocirea lor a fost călcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deși de frica pedepsei ei și-au recunoscut păcatul, totuși nu simțeau nici o reală mustrare de cuget, nici scârbă față de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi întors la disprețul lor față de Cer.” (Sublinierile ne aparţin). 

[xi] Apoc. 6:16-17; 14:18-20; Rom. 2:5-8; Iov 9:12-13.

[xii] Ex. 34:6-7; Na. 1:7-8; Ob. 1:16; 1In 5:16; Ev. 10:26-29.

---

 [G1]Simple speculații. Dumnezeu știa dinainte câți vor fi, nu a așteptat să vadă câți intră în arcă până în ultima zi, ca apoi să spună: Hai, v-ați pocăit destui, Îmi schimb planul. E puțin infantilă perspectiva. Dumnezeu a văzut răutatea și nu le-a adresat niciun apel la pocăință, ca în Ninive, ci doar a anunțat sfârșitul și singura posibilitate de salvare – arca, nu pocăința unui număr minim. Nici în Sodoma nu a fost o avertizare sau o chemare la pocăință. Avraam a negociat după mintea lui omenească (s-a gândit că măcar familia lui Lot, întreagă, era OK), dar Dumnezeu știa că nu sunt atâția.

 [FL2]When the iniquity of the antediluvians moved Him to bring a flood of waters upon the earth, He first made known to them His purpose, that they might have opportunity to turn from their evil ways. For a hundred and twenty years was sounded in their ears the warning to repent, lest the wrath of God be manifested in their destruction. https://egwwritings.org/?ref=en_GC.337.3&para=132.1541 Nu este în acord cu caracterul lui Dumnezeu? Este o speculație, într-adevăr, dar ancorată în Cuvânt.