Din virf de munti amurgul sufla
cu buze rosii
în spuza unor nori
si-atita
jaraticul ascuns
sub valul lor subtire de cenusa.

O raza
ce vine goana din apus
si-aduna aripile si se lasa tremurind
pe-o frunza:
dar prea e grea povara –
si frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
si mai adânc,
să nu-l ajunga nici o raza de lumina:
s-ar prabusi.

E toamna.{jcomments on}