mai 2022
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
99
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/Exegeză/AEIPARTHENOS?

AEIPARTHENOS?

Lui LS

Obiceiul de a numi pe Maria „fericită”, într-un sens cultic, pe baza textului din Lc 1:48 („Căci iată că de acum încolo, toate neamurile mă vor numi fericită”), nu se justifică. Expresia poate s-o folosească foarte bine şi altă femeie în situaţii similare. Cu ocazia unei nașteri, soţia lui Iacov a zis la fel:  ,,Ce fericită sunt!…. femeile mă vor numi fericită.” (Gn 30:13)

Maria a fost fecioară (fără majusculă, pentru că virginitatea nu are grade de comparaţie). A născut ca fecioară, dar prin naştere şi-a pierdut fecioria biologică, rămânând rămânând doar cu cea psihologică, pentru scurt timp. După ce şi-a început viaţa de soţie cu Iosif, la patruzeci de zile după naşterea lui Iisus, s-a dus şi virginitatea psihologică, şi a rămas doar castitatea, puritatea fidelităţii, cea mai bună virtute a unei soţii. A asocia viaţa naturală din căsnicie cu pângărirea şi cu prihana este o violare a principiilor Creaţiei lui Dumnezeu şi un păcat teologic contra naturii.

Cred că ori nu m-ai înţeles, ori îţi place să-mi „diortoseşti” cuvintele când spui că argumentele mele vizează „denigrarea Fecioarei”. Dimpotrivă, cei care spun că ea este pururea fecioară şi-i fac temenele, aceia o batjocoresc, atât prin cultul pe care ea, dacă ar trăi, nu l-ar accepta, cât şi prin înjurăturile ocazionale. Dacă Maria ar fi conştientă de ceea ce se întâmplă cu numele şi memoria ei astăzi, ar fi speriată, alarmată, ruşinată şi supărată. A denigra pe cineva înseamnă a-i pune în sarcină rele neadevărate. Eu nu am pus niciodată în sarcina mamei lui Iisus vreo pată nemenţionată în Evanghelie.

Ştiam ce a scris profesorul MC, fiindcă citisem. Dar el nu se referă explicit la virginitatea perpetuă a Mariei, ci ar fi dorit ca domnul S să traducă mai sfielnic, nu chiar atât de explicit. În realitate şi expresia „relaţii intime” este tot un eufemism şi, dacă deranjează, el deranjează nu atât prin explicitare, ci prin faptul că este o expresie modernă, un neologism, în discordanţă cu limbajul folosit în context.

Cunoşteam argumentele pe care le aduc de obicei teologii mariolatri. Tu zici că justificările lor sunt „de bun simţ”. Poate bun simţ în sensul românesc de bună cuviinţă, de respect. Dar nu în sensul care ne interesează aici: de common sens, de raţiune. Când nu există afirmaţii biblice explicite, ne conducem după bunul simţ (raţiunea sănătoasă), nu după adulmecări mistice. De ce ar fi de bun simţ ideea că Iosif n-ar mai fi „cunoscut-o” niciodată, întrucât era mare diferenţă de vârstă între ei. Păi, când s-a logodit cu ea, nu ştia „moşul” de această diferenţă? Iar în momentul logodnei, tu crezi că Iosif, când a plătit zestrea pentru ea, când a cumpărat-o, ca să folosim o expresie mai plastică, a făcut aceasta doar ca s-o ia la el acasă de formă, ca să facă exerciţii de abstinenţă împreună cu ea? Ce diferenţă putea fi între ei? Dacă ea ar fi avut optsprezece ani şi el patruzeci, să zicem, crezi că degeaba şi-a luat el o fată mai tânără (dacă chiar aşa a fost diferenţa)? Adică vrei să spui că dacă era mai tânără, era mai puţin apetisantă pentru Iosif? Să fim serioşi ! Sau vrei să spui că, după ce Iosif a aflat natura copilului ei, a devenit dintr-o dată atât de solemn, încât nu i-a mai trebuit femeie? Putea s-o lase la mama ei acasă, fără să se atingă de ea, nu era necesar s-o ţină în casa lui ca pe o servitoare, răpindu-i normalitatea de femeie şi condamnând-o la o viaţă monastică în aceeași chilie cu „monahul” care se logodise cu ea.

Comparaţia cu Botezătorul nu ţine. El nu s-a căsătorit. Este diferenţă între a renunţa la căsătorie (ceea ce este o opțiune demnă şi lăudabilă în anumite condiţii) şi a te căsători, ca să te răzgândeşti și să optezi apoi pentru o căsătorie „spirituală” („albă”). Iosif nu era în situaţia Botezătorului. Numai oameni cu totul speciali, care aveau o misiune publică, au rămas celibatari, cel puţin pentru un timp (Ilie, Elisei, Ieremia etc.). Nu ştim ce ar fi avut în plan Botezătorul, dar ştim că a fost executat la scurt timp după ce-şi începuse activitatea. Nu ar fi fost bine, în acest caz, să fi avut familie. Iosif nu a avut o asemenea misiune publică. Misiunea lui era a unui tată obişnuit, meseriaş, întreţinător de familie, care L-a acceptat pe Fiul Mariei drept fiu legal al său. Dacă a acceptat pe Maria ca soţie, trebuia să-şi facă datoria de soţ, iar ea să-şi facă datoria de soţie (cf. 1Cor 7). Este cu totul deplasat să gândim că Iosif şi Maria au trăit ca nişte soţi separaţi. Este un scenariu bolnăvicios. Da, spune Evanghelia că în cer vor fi ca îngerii, dar nu spune că pe pământ oamenii trebuie să-şi ducă viaţa de căsnicie ca îngerii.

Ar fi de așteptat să nu mai repeţi că, dacă eu neg vehement aceste bazaconii călugăreşti, înseamnă că „arunc cu noroi” în Maria. Dacă ea ar fi conştientă şi m-ar auzi astăzi, mi-ar mulţumi pentru eforturile de a-i spăla ruşinea cu care a îmbrăcat-o Biserica paganizantă. În consecinţă, eu nu voi evita asemenea subiecte şi nu le trec la capitolul discreţie şi sfiiciune, fiindcă această falsă cucernicie a încurajat misticismul păgân în Biserică.

O critică a argumentelor lingvistice aduse de teologii tradiţionalişti

a). Matei 1:25 „nu a cunoscut-o, până ce ea a născut fiu” (sensul prepoziţiei)

Cât priveşte notele din Biblia Jubiliară şi din NT Sapientia, la care ai făcut referinţă, ele încearcă o justificare lingvistică uzând de sofisme. Nu pot accepta raţionamentul lor, pentru următoarele motive. Să le luăm pe rând, aşa cum le-ai citat. (Nu sunt preocupat aici de menţionarea autorilor lor sau de a face distincţie între o traducere ortodoxă şi una catolică).

Referitor la Matei 1:25. „Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus S’a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt).”

De unde ştie autorul comentariului că aceasta ar fi fost singura preocupare a lui Matei, când de fapt, rostirea lui este foarte sugestivă împotriva limitării pe care o doresc unii teologi?

„Textul de faţă [Mt 1:25] nu atestă în mod explicit pururea-fecioria Mariei, aşa cum ea reiese din restul Evangheliilor şi din tradiţia Bisericii, dar nici nu o infirmă.”

Autorul afirmă că pururi-fecioria Mariei ar reieşi din textul evangheliilor. De unde anume reiese aceasta, din care Evanghelie, este o taină mai presus de cele şapte. „Din tradiţia Bisericii”? Da, aceasta este o sursă inepuizabilă de păreri populare și plăsmuiri evlavioase. Dar autoritatea lor este relativă şi în nici un caz nu pot avea ultimul cuvânt în fixarea unei dogme. Discuţia despre semantica şi rolul sintactic al prepoziţiei ἕως (heos) trădează subtilităţi care pot fi definite ca şiretenie pioasă.

„Adverbul-prepoziţie héos = până, până ce, până când, are şi semnificaţia de continuitate, perpetuitate (Bailly).”

Prepoziţia aceasta poate indica perpetuitate, continuitate, numai când este urmată de verbe, adverbe sau locuţiuni adverbiale care indică timp nedefinit (în veci, în veac, pentru totdeauna) sau finalitate (moarte, împlinire etc.), de exemplu:

„Niciunul din aceste popoare nu va putea să stea împotriva ta, până le vei nimici”. (Dt 7:24)
„Nu a avut copii până în ziua morţii ei”  (2Sa 6:23)
„nu mă întorc până nu-i nimicesc.” (2S 22:38)
„Nu are nicio teamă, până ce îşi vede împlinită dorinţa faţă de vrăjmaşii lui.” (Ps 112:8)
„căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun.” (Gn 28:15)
„Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi, până în veci” (Is 45:17)
„nu vei mai fi curăţită de spurcăciunea ta până Îmi voi potoli mânia asupra ta.” (Ez 24:13)
 „…nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţi Sa.”(Mt 16:28)
„nu vor muri, până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Mc 9:1)

De asemenea, există cazuri în care prepoziţia respectivă este urmată de un adverb sau locuţiune care indică timpul prezent (acum, astăzi etc.). În acest caz, viitorul nu este în mod necesar implicat. Accentul este pus pe continuitatea unei situaţii:

„nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi.” (Dt 34:6)
„a cărui pată n-am ridicat-o până acum de peste noi”  (Ios 22:17)
„nimeni până în ziua aceasta, nu a putut să vă stea împotrivă.” (Ios 23:9)
„ca să nu vadă, şi …să nu audă, până în ziua de astăzi.” (Rom 11:8)

Dar în Matei 1:25, logica este diferită, deoarece nu avem de a face cu un verb sau adverb care să arate perpetuitate, finalitate (sfârşit de lume sau de viaţă), şi nici măcar o referire la timpul prezent (acum, astăzi, ziua aceasta), ca să spunem că logica discursului ar indica perpetuitatea situaţiei sau că ar fi ambiguă. În majoritatea cazurilor, şi în special unde prepoziţia aceasta apare după o negaţie şi urmată de un verb obişnuit (adică nu de verbe sau adverbe cu sens final), logica implică ideea că, după evenimentul menţionat, starea de lucruri trebuie să se schimbe. Iată numai câteva din cazuri:

„nu mănânc, până nu voi spune ce am de spus [subînţeles: după aceea voi mânca].” (Gen 24:33)
„nu porneau, până ce nu se ridica norul.” [subînţeles: după aceea porneau]” (Exo 40:37)
„să nu se ducă la sfântul locaş, până nu se vor împlini zilele curăţirii ei.” [subînţeles: după curăţire, se putea duce] (Lv 12:4)
„să nu mănânce din lucrurile sfinte până nu va fi curat.” [subînţeles: când devenea curat, putea mânca](Lv 22:4)
„să nu ieşiţi de loc din uşa cortului întâlnirii, până se vor împlini zilele pentru închinarea voastră…” [subînţeles: după aceea puteau ieşi] (Lv 8:33)
„să nu mîncaţi …pâine… până în ziua în care veţi aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru.” [subînţeles: după aceea aveau să mănânce]  (Lv 23:14)
„Şi poporul nu a pornit, până ce a intrat din nou Maria în tabără.” [subînţeles: după aceea au plecat mai departe] (Nu 12:15)
„ucigaşul să nu fie omorât până (înainte de) a se înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat.” [subînţeles: după judecată, dacă este găsit vinovat, va trebui executat] (Nu 35:12)
„să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: ‘Strigaţi!’” [subînţeles: atunci să strigaţi] (Jos 6:10)
„nu pleca de aici, până mă voi întoarce la Tine, să-mi aduc darul.” [după aceea, vei putea pleca] (Jud 6:18)
„nu-i căzuse la sorţi nici o moştenire, până în ziua aceea…” [subînţeles: după aceea avea să primească] (Jud 18:1)
„să nu te faci cunoscută lui, până va isprăvi de mâncat şi de băut.” [subînţeles: după aceea să te faci cunoscută] (Rut 3:3)
„căci poporul nu mănâncă până nu vine el” [subînţeles: când va veni el, vom mânca] (1S 9:13)
„nu vom şedea la masă până nu va veni aici.” [subînţeles: când va veni el, vom mânca] (1S 16:11)
„făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, până când va da Domnul ploaie pe faţa pământului.” [subînţeles: când avea să vină recolta, miracolul supranatural al făinii şi untelemnul avea să înceteze] (1Rg 17:14)
„şi poarta nu se va închide până seara.” [subînţeles: seara, desigur, se va închide] (Ez 46:2)
„nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni.” [subînţeles: după aceea m-am uns, ca de obicei] (Da 10:3)
„nu credeam tot ce se zicea, până nu am venit şi am văzut cu ochii mei.”[subînţeles: atunci am crezut] (2Cr 9:6)
„nu a fost niciun război până la al treizeci şi cincilea an al domniei lui Asa” [subînţeles: după aceea a fost război, cf. 2Cr 16:1] (2Cr 15:19)
„şi să nu se deschidă până după (decât după) Sabat.” [subînţeles: după aceea, desigur, trebuiau să se deschidă] (Ne 13:19)
„nu vor şti şi nu vor vedea nimic până vom ajunge în mijlocul lor” [subînţeles: atunci vor şti] (Ne 4:11)
„să nu se deschidă porţile Ierusalimului până la (înainte de) căldura soarelui” [subînţeles: numai după aceea să se deschidă] (Ne 7:3)
„ei n-au ştiut ce se întâmplase, până dimineaţa.” [subînţeles: dimineaţa însă au aflat] (1Mac 12:29)
„nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.” [subînţeles: după aceea, numai, vei putea ieşi] (Mt 5:26; Lc 12:59)
„să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.” [subînţeles: după aceea, desigur că puteau spune] (Mt 17:9)
„s-au legat cu blestem că nu vor mânca, nici nu vor bea, până nu vor omorî pe Pavel” [subînţeles: după aceea, desigur, aveau de gând să mănânce](FA 23:12.21)
„nu Mă veţi mai vedea, până veţi zice: ‘Binecuvântat este Celce vine în Numele Domnului!’” [subînţeles: atunci însă, aveau să-L vadă] (Lc 13:35)
„nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni împărăţia lui Dumnezeu.” [subînţeles: atunci voi bea iarăşi] (Lc 22:18)
Textul din Matei 1:25 are exact această structură logică:
„dar nu a ‘cunoscut-o’, până ce ea a născut un fiu.” [subînţeles: după aceea, evident, a ‘cunoscut-o’]

Frazele pe care comentatorul le propune pentru comparaţie, de asemenea, nu sunt relevante pentru cazul din Matei 1:25, fiindcă ele au structură logică diferită. Prepoziţia ἕως (heos) este urmată în aceste cazuri de locuţiuni adverbiale care indică sfârşitul lumii („Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“, Mt 28:20), sau sfârşitul vieţii („[Mical] nu a avut copii până în ziua morţii ei“, 2Rg 6:23). Afirmaţia din Ps 109/110:1  („Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale“), poate fi gândită, de asemenea, ca o aluzie la sfârşitul lumii. Totuşi, chiar şi unele din aceste fraze ar avea sens dacă sunt gândite după regulă, şi nu ca excepţii. De exemplu, Pavel, citând Ps 109/110:1, arată că „după aceea” Fiul Însuşi va da Tatălui domnia şi I Se va supune pentru totdeauna (1Cor 15:24-28).  Fraza din Mt 28:20 „iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”, desigur nu are ca scop să spună că Domnul nu va mai fi cu ucenicii Lui după aceea. Totuşi, aici Iisus Se referea la o călăuzire cu totul specială, în condiţiile acestei lumi rele. El îi păzeşte de cel rău până la sfârşit. După aceea nu-i mai păzeşte de cel rău, fiindcă la sfârşit de tot, răul va fi nimicit. În cazul Micalei, expresia „până la moarte” este echivalentă cu „totdeauna”, sau „niciodată”, şi am arătat că aceste cazuri au o logică diferită de cea din Mat 1:25.

În cazul cu prorociţa Ana, care rămăsese „văduvă până la optzeci şi patru de ani“ (Lc 2:37),  expresia este echivalentă cu cele care folosesc după prepoziţia ἕως (heos) un adverb sau o locuţiune temporală care indică prezentul (acum, astăzi, în aceste zile, etc.). Cei  optzeci şi patru de ani sunt vârsta pe care o avea Ana la momentul prezent istoric. Expresia este echivalentă cu „Ana a rămas văduvă până acum [la 84 de ani]”, sau „era văduvă, la vârsta de 84 de ani”. Este o situaţie logică diferită de cea din Matei 1:25, cele două nu pot fi comparate. Când cineva citeşte o propoziţie ca „Ana a rămas văduvă până astăzi”, sau „şi Ana a fost văduvă până a murit”, nu va deduce neapărat că după aceea, sau după moarte n-a mai fost văduvă. Dar când cineva spune „Ion s-a logodit cu Ileana, dar nu s-a atins de ea până nu s-au cununat”, este cu totul nenatural să se creadă că, după cununie, Ion şi Ileana şi-au păstrat fecioria. Prin contrast, o femeie rămasă văduvă până la 84 de ani, indiferent în ce formule sintactice am exprima această realitate, nu creează implicaţia că după 84 de ani s-ar fi măritat.

De aceea eu trag concluzia naturală, implicată de logica discursului şi de logica contextului cultural istoric, că Iosif şi Maria au trăit ca soţi normali „după aceea”. Comentatorul menţionat de tine zice că „subînţelesuri de acest fel nu se află nicăieri în textele biblice şi nu sunt proprii gândirii ebraice şi orientale.” Dar subînţelesul este clar aici în Matei 1:25 (şi nu numai). Iar ideea că un astfel de subînţeles nu ar fi propriu „gândirii ebraice şi orientale”, este gratuită. Zecile de exemple de mai sus dovedesc că logica ebraică nu era diferită de cea românească.  Iar obiceiul exegeților de a pune pe seama „gândirii ebraice” tot felul de ciudățenii care sunt de fapt invențiile lor, nu este deloc sănătos.

b). Matei 1:25 „nu a cunoscut-o (rolul imperfectului)

Nota teologică pe care o citezi spune:

„Verbul care o precede, ouk egínosken = nu a cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acţiune care nu se termină, care nu are un capăt.”

Este adevărat că verbul respectiv este la imperfect, dar imperfectul nu exprimă în mod necesar o acţiune care nu se termină. Manualul de sintaxă greacă al lui Blass & Debrunner (R W Funk, A Greek Grammar of the New Testament and Other Early Christian Literature, Chicago Press 1961, §§ 327, p 169) afirmă că folosirea imperfectului implică o acţiune trecută reprezentată ca fiind în progres, şi că imperfectul se foloseşte ocazional, atunci când verbul este în contrast cu un următor verb care denotă o împlinire, o încheiere. Or, tocmai aceasta este situaţia în Matei 1:25. Verbul „nu a cunoscut-o” (nu s-a culcat cu ea) este folosit la imperfect, pentru a arăta că nu este vorba de un moment în care „n-a cunoscut-o”, ci de o durată. Această durată ar fi rămas nedefinită, dacă n-ar fi intervenit contrastul cu verbul punctual aorist „[până ce ea] a născut”.

Verificaţi cu atenţie lexicoanele sau dicţionarele

Lexicoanele greceşti redau, de obicei, chiar şi excepţiile de la regulă. Dacă prepoziţia heos (până) ar fi avut un sens excepţional în Matei 1:25, lexicoanele ar fi specificat în mod sigur. În realitate referinţa aceasta există în unele lexicoane, dar fără a indica vreun sens excepţional. Lexiconul lui Thayer, care este extrem de detaliat, menţionează referinţa în următorul pasaj (2331. II.1.α):

„ἕως οὗ …followed by the indicative, Matt. 1:25 ….; after a negative sentence, Matt. 17:9; Luke 12:59; 22:18; Acts 23:12,14,21.”

Mai mult, faptul că expresia din vs 25 este precedată de cea din vs 18, care se referă direct la faptul că Iosif şi Maria au trăit ca soţi, arată că interpretarea mea este corectă.

„Înainte ca ei să locuiască împreună” (Mat 1:18)

Alte traduceri la Matei 1:18 sunt mai sugestive, deşi încă lasă o ambiguitate. Este vorba doar de o locuire sub acelaşi acoperiş? Este vorba doar de formalităţile nunţii? Peshitta foloseşte expresia נשׁתותפון  עדלא‘adla’ niştotăfon „încă nu se însoţiseră ei” (cf. Etheridge Translation of the NT Peshitta, 1849). Traducerea lui Murdock la NT Peshitta (1851) foloseşte verbul a coabita. Alte traduceri sugerează că este vorba de convieţuirea (coabitarea) conjugală inaugurată prin nuntă:

La Biblia de la Americas (1986): „antes de que se consumara el matrimonio”
Reina Valera (1995) „antes que vivieran juntos
Reina Valera Actualizada (1989): „antes de que se unieran
Almeida Biblia BRP (1994), ACF Corrigida Fiel (1995): „antes de se ajuntarem
Probabil însă că doar New Living Translation (2004) este clară în această privinţă: „before the marriage took place, while she was still a virgin”.

Verbul  folosit aici, συνέρχομαι (synerchomai), inf. συνελθεῖν (synelthein),  etimologic înseamnă „a merge împreună”, „a con-veni” (Vulg. convenirent). Dar în comunicare, nu sensul etimologic contează, ci sensul contextual, după principiul linvisticii pragmatice. Când se referă la un bărbat şi o femeie, acest verb înseamnă întotdeauna „a coabita”, „a convieţui”, „a trăi ca soţi”, „a avea relaţii fizice”, „a se împreuna”, „a se însoţi”.

Lexiconul Friberg (25674), referitor la acest verb, menţionează la punctul c): euphemistically, as having sexual intercourse come together, live together (as husband and wife) (MT 1.18).

Lexiconul Thayer (5082 b) menţionează: “Like the Latin convenio equivalent to coeo: of conjugal cohabitation, Matt. 1:18”.

Dicţionarul VGNT (4085): „The verb is common in connexion with marriage, as in Mt 1:18”.

Zeci de cazuri, în special din Josephus şi Philon demonstrează faptul. Exemplele următoare arată clar conotaţiile sexuale ale verbului συνέρχομαι / συνελθεῖν, atunci când se referă la relaţia dintre bărbat şi femeie:

Iacov beat „se însoţeşte” cu Leea în noaptea nunţii (Josephus, Antichităţi 1:301)
Prinţii israeliţi „se împreună” cu fiicele madianiţilor (Ant  4:131)
Este interzisă „împreunarea” cu o femeie căsătorită (Ant  4:245)
Bărbatul care-şi repudia soţia prin scrisoare de divorţ, nu mai avea dreptul să se „împreune” cu ea vreodată (Ant  4:253)
Abner acuzat că s-ar fi „împreunat” cu Riţpa (Ant  7:23)
David „s-a împreunat” cu Bat-Şeba (de fiecare dată înainte de naşterea ambilor copii: Ant  7:130, 158)
Amnon a apucat-o [pe Tamar] ca să se „împreune” cu ea (Ant  7:168)
Absalom „s-a împreunat” cu ţiitoarele tatălui său (Ant  7:213, 279)
Etnarhul Iosef „s-a împreunat” cu nepoată-sa (Ant  12:188)
„Împerecherea” naturală dintre mascul şi femelă (Philon, De cherubim 1:43)
„Însoţirea” cu femei în poligamie (Philon, De posteritate Caini 1:75)
„Însoţirea” cu fiicele oamenilor: Geneza 6 în interpretare alegorică (Philon Quod deus sit immutabilis 1:3)
Abraam şi Sara, deşi se „împreunau”, nu aveau totuşi copii (Philon, De Abrahamo 1:248)
Philon (alegoric) are „copii” împreunându-se cu Geometria şi Muzica, sclavele „soţiei” sale Filosofia (Philon, De congressu eruditionis gratia 1:75, 76)
Arhiereul israelit se „împreună” numai cu o fecioară, pentru a avea urmaşi deosebiţi (Philon, De specialibus legibus 1:105)
Coabitare sexuală nepermisă, incest (Philon, De specialibus legibus 3:12, 24)
Despre cei care continuă să se „împreune” cu femei sterile (Philon, De specialibus legibus 3:34)
Tentaţia „împreunării” cu fete idolatre (Philon, De virtutibus 1:40)
Prima pereche de oameni s-au „împreunat”, dând naştere lui Cain şi Abel (Philon, De virtutibus 1:199)
Mituri referitoare la „împreunarea” a două trupuri (Philon, De vita contemplative 1:63)
Referitor la „împreunarea” dintre mascul şi femelă  (Philon, De providentia 2:71; Qex 2:3)
Adam şi Eva (alegoric) „împreunându-se”, ca simboluri filosofice (Philon, Legum allegoriarum 2:72)
(Metaforic, filosofic) multe lucruri trebuie să „se împreune” pentru a produce ceva (Philon, De cherubim 1:125)
Cain nu s-a „împreunat” cu o soră (Philon, De posteritate Caini 1:34)
Apocriful „Înţelepciunea lui Solomon” (7:2) foloseşte acelaşi verb, de data aceasta în sens poetic, figurat, dar nu întâmplător, în contextul referirii la sexualitate şi concepţie.
 „Şi în pîntecele maicii s-au luat carne, de zeace luni închegîndu-se în sânge, den sămînţă de bărbat şi cu somnu de dulceaţă împreunîndu-se” (Biblia lui Şerban)
 „Si am fost infiripat, cu trupul, în pântecele maicii mele, inchegându-mă din sânge, vreme de zece luni, din sămânţă bărbătească şi în ceasul somnului odihnitor.” (Biblia Galaction-Radu)
„Înfiripat cu trupul în pântecele mamei,
m’am închegat în sânge de-a lungu-a zece luni
plecând dintr’o sămânţă de om şi de plăcere,
învecinată somnului” (Biblia Bartolomeu Anania)
„timp de zece luni, închegat în sânge,
din sămânţa unui bărbat şi din plăcerea ce-nsoţeşte somnul” (Septuaginta, Polirom)
„Şi eu sunt muritor, egal sunt tuturor,
om coborând din cea dintâi plămadă de pământ,
în pântece de mamă trup sculptat, vreme de zece luni chegat
în sânge, din sămânţă de bărbat,
dintr-o plăcere care cu somnul se-ntâlneşte” (FL)

Argumentele lui Ioan Chrisostom

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, p.70 (editia Parinti si scriitori bisericesti, vol 23, Bucuresti,1994 – referinţă indicată de LiviuS)
Dacă citim fraza aşa cum o formulează Hrisostomul, sau, mă rog, cum o redau traducătorii lui („Corbul nu s-a mai întors pînă ce nu s-a uscat pămîntul”), apare o problemă logică, pentru că sugerează că acest corb plecase de la prima lansare şi s-a întors abia după ce pământul s-a uscat… Ceea ce este o formulare absurdă. (Dar nu este a lui Moise). Textul din Geneza 8:7 spune, de fapt: „[Noe] a dat drumul unui corb, care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se, până când au secat apele pe pământ. (Gen 8:7) Logica este aceea că, până au secat apele, corbul pleca şi venea. După aceea nu a mai fost aşa, pentru că nu s-a mai întors. La fel şi în Matei 1:25: Iosif nu s-a atins de Maria până a născut. După aceea s-a schimbat situaţia.
Următoarea frază biblică citată de Hrisostom în replica ta, este „Din veac şi pînă-n veac Tu [Doamne] eşti”. Şi polemistul raţionează triumfător: desigur, că Dumnezeu este nu numai „până”, ci şi dincolo de orice limită. Expresia greacă de aici ἕως τοῦ αἰῶνος (Psa 89/90:2) este o copiere literalistă a expresiei ebraice עַד־עוֹלָם ‘ad ‘olam, care indică timp nedefinit, o formă convenţională prin care se exprima continuitatea: pentru totdeauna. Expresia este echivalentă cu לְעֹלָם lă‘olam (în veac, pentru veşnicie, pentru totdeauna, de veci). Am arătat că expresiile care indică în mod explicit veşnicia sau sfârşitul au, prin natura lor, logică diferită. Matei 1:25 însă nu spune că Iosif nu s-a atins de ea până în veac, ci doar până a născut. Nu văd de ce trebuie să forţăm textul să tacă, dacă el strigă ce nu ne place.
Un alt exemplu folosit este acela din Psalmul 71/72: 7 („va fi belşug de pace până nu va mai fi lună”). Este simplu de observat că autorul foloseşte aici o expresie poetică, cu sens final, pentru a indica perpetuitatea. „Până nu va mai fi lună” este un alt fel de a spune „cât va fi luna pe cer” (NET: as the moon remains in the sky). În acelaşi stil, la versetul 17 se afirmă: „Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va dura numele.” Comparaţia cu luna şi cu soarele, care au fost aşezate pentru totdeauna, este limpede, indiferent care ar fi formularea literală. Nimeni nu suspectează că autorul a implicat că luna sau soarele trebuie să treacă şi odată cu ele şi numele împăratului din psalm. Chiar dacă ar înţelege astfel, totuşi nu ar fi greşit, deoarece Biblia arată în multe locuri că „cerul şi pământul vor trece”, că şi luna şi soarele vor fi lovite.
„Matei ţi-a spus numai ceea ce era de neapărată trebuinţă să afli, anume că Fecioara a rămas fecioară pînă la naştere; iar ceea ce-i o consecinţă firească şi evidentă a spuselor sale, a lăsat-o pe seama conştiinţei tale.”
Argumentul Hrisostomului nu reuşeşte să vadă ceea ce este evident, dar cel puţin lasă la conştiinţa cititorului, ceea ce dovedeşte că era mai puţin dogmatic decât urmaşii lui. El îşi imagina că cititorul, din veneraţie pentru ceea ce înseamnă Maica Domnului, va pricepe ca de la sine înţeles „că Iosif, care era un om drept, n-ar fi vrut cu nici un preţ să o cunoască nici după naşterea Fiului ei, cînd ştia că era o Mamă, care a fost învrednicită de o naştere nouă şi străină.” Dacă cititorul este mistic şi superstiţios, dacă crede într-o dumnezeire care „se ia”, sau se „împărtăşeşte”, ca o substanţă magică, se va gândi, probabil, că Iosif nu trebuia să se atingă de ea nici după aceea. Ciudat este însă cum se face că aceste raţionamente mistice cheie, nu sunt niciodată explicitate în Scriptură. Întotdeauna trebuie să fie o altă cale decât raţiunea sănătoasă şi bunul simţ, ca să-ţi arate că, de fapt, ce învaţă Biserica, este un adevăr mai profund decât ce a fost consemnat în scris. Scriptura pare astfel nesigură şi superficială, în timp ce intuiţia şi dogmatizarea din partea Bisericii sunt adevăratele autorităţi spirituale.
Dar metoda mistică are şi soluţii de revers. Un alt cititor de asemenea mistic, ar putea să creadă că, dacă Maria s-a îndumnezeit prin participare la natura divină a Pruncului şi a devenit Născătoare de Dumnezeu, dragostea conjugală (la care Iosif avea tot dreptul de soţ!) l-ar fi sfințit astfel și pe el. De ce atingându-se de Maria ar fi fost o profanare a Mariei, şi nu mai degrabă o sfinţire şi o îndumnezeire a lui Iosif, dacă tot trebuie să „raţionăm” mistic?
Toată povestea asta pleacă de la o imagine relativ negativă faţă de sex, care nu vine din Biblie și din cultural ebraică. În creștinismul tradițional, imaginea unirii sexuale apare ca un fel de păcat tolerat, un rău necesar, o întinare și rușine, care nu este compatibilă cu sfințenia. De aici cultul virginităţii şi obligativitatea ca preoţimea să fie celibatară. Sau cel puţin de la episcop în sus, clericii trebuie să fie celibatari – ceea ce presupune că dragostea conjugală (mai mult decât sexul ocazional, fie el şi contra naturii) este o profanare a idealului creştin. Astfel creştinismul tradiţional spune, fără cuvinte: bine este să te căsătoreşti (este o sfântă taină şi asta, altfel cum s-ar înmulţi lumea?!). Dar incomparabil mai bine este să nu te căsătoreşti, să nu ai de-a face cu dragostea trupească, să fii deasupra umanităţii, să fii ca un înger, să scuipi în sân când vezi o femeie. Aceasta este o taină mai mare. Dintr-o perspectivă monahală, Iosif, ca sfânt ce era, „desigur”, nu putea să se atingă de Maria.
„D,acă ar fi cunoscut-o şi ar fi avut-o ca femeie, pentru ce Domnul o încredinţează ucenicului ca pe o femeie fără de apărare, care nu are pe nimeni, şi-i porunceşte s-o ia cu el?”
Raţionamentul acesta nu stă în picioare, din două motive:
1. Dacă tradiţia care spune că Iosif era mult mai în vârstă este adevărată, atunci foarte probabil că, la peste 30 de ani după evenimentele din Matei 1:25, Iosif nu mai era în viaţă. Aşa s-ar explica de ce ultima menţionare a lui Iosif este cu ocazia vizitei la templu, pe când Iisus avea 12 ani. După aceea, Iosif apare doar în fundal, ca fiind „tâmplarul”, dar nu sunt menţionaţi împreună decât „mama şi fraţii lui Iisus”. Astfel se explică destul de bine că Iisus a lăsat-o pe mama Sa în grija lui Ioan, deoarece soţul îi murise, iar „fraţii lui Iisus” probabil nu erau copiii Mariei.
2. Dacă Iosif şi-a luat sarcina s-o ia pe Maria în custodia lui, după ce se logodise cu ea, era dator s-o întreţină până la moarte, indiferent dacă ar fi ales să doarmă cu ea sau separat.
În concluzie, şi argumentul acesta se respinge.

Încheiere

Este nevoie să mai insist asupra concluziilor? Evidenţa lingvistică şi literară, contextul literar şi cultural-istoric, precum şi etica ne învaţă că Iosif şi Maria au convieţuit ca soţi după naşterea lui Iisus. Iosif nu s-a atins de soţia lui legitimă în tot timpul sarcinii, plus cele 40 zile după naştere, până „s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor”, după Legea lui Moise (Lc 2:22). După aceea, soţii erau „curaţi”, adică îşi puteau trăi viaţa naturală de soţi. Atitudinea rezervată a lui Iosif, timp de peste zece luni, arată că el a crezut bunavestire a îngerului şi s-a temut să se atingă de Maria, atâta timp cât ea era însărcinată cu Acela despre care el ştia că este Domnul lui Israel şi al lumii, rod al Duhului Sfânt. După ce Copilul S-a născut, şi după ce „zilele curăţirii lor” s-au încheiat, nu mai era nici un motiv ca Iosif să trăiască separat de soţia lui.

Pentru ce se căsătorise cu ea, de fapt? El o cumpărase înainte de a şti ce soartă va avea căsnicia lor, şi fără îndoială că era un bărbat normal, care nu-şi făcea calcule monastice. Ideea unei „căsătorii albe” sau a „pururi-fecioriei” cultivate în cadrul căsniciei este mai mult decât un non sens, este o insultă adusă creaţiei lui Dumnezeu, doar pentru a forţa textul să se potrivească unei tradiţii de sanctificare, care s-o înalţe pe Maria deasupra celorlalţi muritori, cât mai aproape de sfera Dumnezeirii. Pledoaria mea este în favoarea lucidităţii şi a respectului faţă de Creaţie şi natură; în favoarea raţiunii sănătoase şi a credinţei informate de Scriptură. Dincolo de acestea, creştinismul îşi pierde sarea şi trăieşte în duhul vechilor greci şi romani.[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.