Lui LS

Obiceiul de a numi pe Maria „fericită”, într-un sens cultic, pe baza textului din Lc 1:48 („Căci iată că de acum încolo, toate neamurile mă vor numi fericită”), nu se justifică. Expresia poate s-o folosească foarte bine şi altă femeie în situaţii similare. Cu ocazia unei nașteri, soţia lui Iacov a zis la fel:  ,,Ce fericită sunt!…. femeile mă vor numi fericită.” (Gn 30:13)

Maria a fost fecioară (fără majusculă, pentru că virginitatea nu are grade de comparaţie). A născut ca fecioară, dar prin naştere şi-a pierdut fecioria biologică, rămânând rămânând doar cu cea psihologică, pentru scurt timp. După ce şi-a început viaţa de soţie cu Iosif, la patruzeci de zile după naşterea lui Iisus, s-a dus şi virginitatea psihologică, şi a rămas doar castitatea, puritatea fidelităţii, cea mai bună virtute a unei soţii. A asocia viaţa naturală din căsnicie cu pângărirea şi cu prihana este o violare a principiilor Creaţiei lui Dumnezeu şi un păcat teologic contra naturii.

Cred că ori nu m-ai înţeles, ori îţi place să-mi „diortoseşti” cuvintele când spui că argumentele mele vizează „denigrarea Fecioarei”. Dimpotrivă, cei care spun că ea este pururea fecioară şi-i fac temenele, aceia o batjocoresc, atât prin cultul pe care ea, dacă ar trăi, nu l-ar accepta, cât şi prin înjurăturile ocazionale. Dacă Maria ar fi conştientă de ceea ce se întâmplă cu numele şi memoria ei astăzi, ar fi speriată, alarmată, ruşinată şi supărată. A denigra pe cineva înseamnă a-i pune în sarcină rele neadevărate. Eu nu am pus niciodată în sarcina mamei lui Iisus vreo pată nemenţionată în Evanghelie.

Ştiam ce a scris profesorul MC, fiindcă citisem. Dar el nu se referă explicit la virginitatea perpetuă a Mariei, ci ar fi dorit ca domnul S să traducă mai sfielnic, nu chiar atât de explicit. În realitate şi expresia „relaţii intime” este tot un eufemism şi, dacă deranjează, el deranjează nu atât prin explicitare, ci prin faptul că este o expresie modernă, un neologism, în discordanţă cu limbajul folosit în context.

Cunoşteam argumentele pe care le aduc de obicei teologii mariolatri. Tu zici că justificările lor sunt „de bun simţ”. Poate bun simţ în sensul românesc de bună cuviinţă, de respect. Dar nu în sensul care ne interesează aici: de common sens, de raţiune. Când nu există afirmaţii biblice explicite, ne conducem după bunul simţ (raţiunea sănătoasă), nu după adulmecări mistice. De ce ar fi de bun simţ ideea că Iosif n-ar mai fi „cunoscut-o” niciodată, întrucât era mare diferenţă de vârstă între ei. Păi, când s-a logodit cu ea, nu ştia „moşul” de această diferenţă? Iar în momentul logodnei, tu crezi că Iosif, când a plătit zestrea pentru ea, când a cumpărat-o, ca să folosim o expresie mai plastică, a făcut aceasta doar ca s-o ia la el acasă de formă, ca să facă exerciţii de abstinenţă împreună cu ea? Ce diferenţă putea fi între ei? Dacă ea ar fi avut optsprezece ani şi el patruzeci, să zicem, crezi că degeaba şi-a luat el o fată mai tânără (dacă chiar aşa a fost diferenţa)? Adică vrei să spui că dacă era mai tânără, era mai puţin apetisantă pentru Iosif? Să fim serioşi ! Sau vrei să spui că, după ce Iosif a aflat natura copilului ei, a devenit dintr-o dată atât de solemn, încât nu i-a mai trebuit femeie? Putea s-o lase la mama ei acasă, fără să se atingă de ea, nu era necesar s-o ţină în casa lui ca pe o servitoare, răpindu-i normalitatea de femeie şi condamnând-o la o viaţă monastică în aceeași chilie cu „monahul” care se logodise cu ea.

Comparaţia cu Botezătorul nu ţine. El nu s-a căsătorit. Este diferenţă între a renunţa la căsătorie (ceea ce este o opțiune demnă şi lăudabilă în anumite condiţii) şi a te căsători, ca să te răzgândeşti și să optezi apoi pentru o căsătorie „spirituală” („albă”). Iosif nu era în situaţia Botezătorului. Numai oameni cu totul speciali, care aveau o misiune publică, au rămas celibatari, cel puţin pentru un timp (Ilie, Elisei, Ieremia etc.). Nu ştim ce ar fi avut în plan Botezătorul, dar ştim că a fost executat la scurt timp după ce-şi începuse activitatea. Nu ar fi fost bine, în acest caz, să fi avut familie. Iosif nu a avut o asemenea misiune publică. Misiunea lui era a unui tată obişnuit, meseriaş, întreţinător de familie, care L-a acceptat pe Fiul Mariei drept fiu legal al său. Dacă a acceptat pe Maria ca soţie, trebuia să-şi facă datoria de soţ, iar ea să-şi facă datoria de soţie (cf. 1Cor 7). Este cu totul deplasat să gândim că Iosif şi Maria au trăit ca nişte soţi separaţi. Este un scenariu bolnăvicios. Da, spune Evanghelia că în cer vor fi ca îngerii, dar nu spune că pe pământ oamenii trebuie să-şi ducă viaţa de căsnicie ca îngerii.

Ar fi de așteptat să nu mai repeţi că, dacă eu neg vehement aceste bazaconii călugăreşti, înseamnă că „arunc cu noroi” în Maria. Dacă ea ar fi conştientă şi m-ar auzi astăzi, mi-ar mulţumi pentru eforturile de a-i spăla ruşinea cu care a îmbrăcat-o Biserica paganizantă. În consecinţă, eu nu voi evita asemenea subiecte şi nu le trec la capitolul discreţie şi sfiiciune, fiindcă această falsă cucernicie a încurajat misticismul păgân în Biserică.

O critică a argumentelor lingvistice aduse de teologii tradiţionalişti

a). Matei 1:25 „nu a cunoscut-o, până ce ea a născut fiu” (sensul prepoziţiei)

Cât priveşte notele din Biblia Jubiliară şi din NT Sapientia, la care ai făcut referinţă, ele încearcă o justificare lingvistică uzând de sofisme. Nu pot accepta raţionamentul lor, pentru următoarele motive. Să le luăm pe rând, aşa cum le-ai citat. (Nu sunt preocupat aici de menţionarea autorilor lor sau de a face distincţie între o traducere ortodoxă şi una catolică).

Referitor la Matei 1:25. „Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus S’a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt).”

De unde ştie autorul comentariului că aceasta ar fi fost singura preocupare a lui Matei, când de fapt, rostirea lui este foarte sugestivă împotriva limitării pe care o doresc unii teologi?

„Textul de faţă [Mt 1:25] nu atestă în mod explicit pururea-fecioria Mariei, aşa cum ea reiese din restul Evangheliilor şi din tradiţia Bisericii, dar nici nu o infirmă.”

Autorul afirmă că pururi-fecioria Mariei ar reieşi din textul evangheliilor. De unde anume reiese aceasta, din care Evanghelie, este o taină mai presus de cele şapte. „Din tradiţia Bisericii”? Da, aceasta este o sursă inepuizabilă de păreri populare și plăsmuiri evlavioase. Dar autoritatea lor este relativă şi în nici un caz nu pot avea ultimul cuvânt în fixarea unei dogme. Discuţia despre semantica şi rolul sintactic al prepoziţiei ἕως (heos) trădează subtilităţi care pot fi definite ca şiretenie pioasă.

„Adverbul-prepoziţie héos = până, până ce, până când, are şi semnificaţia de continuitate, perpetuitate (Bailly).”

Prepoziţia aceasta poate indica perpetuitate, continuitate, numai când este urmată de verbe, adverbe sau locuţiuni adverbiale care indică timp nedefinit (în veci, în veac, pentru totdeauna) sau finalitate (moarte, împlinire etc.), de exemplu:

De asemenea, există cazuri în care prepoziţia respectivă este urmată de un adverb sau locuţiune care indică timpul prezent (acum, astăzi etc.). În acest caz, viitorul nu este în mod necesar implicat. Accentul este pus pe continuitatea unei situaţii:

Dar în Matei 1:25, logica este diferită, deoarece nu avem de a face cu un verb sau adverb care să arate perpetuitate, finalitate (sfârşit de lume sau de viaţă), şi nici măcar o referire la timpul prezent (acum, astăzi, ziua aceasta), ca să spunem că logica discursului ar indica perpetuitatea situaţiei sau că ar fi ambiguă. În majoritatea cazurilor, şi în special unde prepoziţia aceasta apare după o negaţie şi urmată de un verb obişnuit (adică nu de verbe sau adverbe cu sens final), logica implică ideea că, după evenimentul menţionat, starea de lucruri trebuie să se schimbe. Iată numai câteva din cazuri:

Frazele pe care comentatorul le propune pentru comparaţie, de asemenea, nu sunt relevante pentru cazul din Matei 1:25, fiindcă ele au structură logică diferită. Prepoziţia ἕως (heos) este urmată în aceste cazuri de locuţiuni adverbiale care indică sfârşitul lumii („Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“, Mt 28:20), sau sfârşitul vieţii („[Mical] nu a avut copii până în ziua morţii ei“, 2Rg 6:23). Afirmaţia din Ps 109/110:1  („Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale“), poate fi gândită, de asemenea, ca o aluzie la sfârşitul lumii. Totuşi, chiar şi unele din aceste fraze ar avea sens dacă sunt gândite după regulă, şi nu ca excepţii. De exemplu, Pavel, citând Ps 109/110:1, arată că „după aceea” Fiul Însuşi va da Tatălui domnia şi I Se va supune pentru totdeauna (1Cor 15:24-28).  Fraza din Mt 28:20 „iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”, desigur nu are ca scop să spună că Domnul nu va mai fi cu ucenicii Lui după aceea. Totuşi, aici Iisus Se referea la o călăuzire cu totul specială, în condiţiile acestei lumi rele. El îi păzeşte de cel rău până la sfârşit. După aceea nu-i mai păzeşte de cel rău, fiindcă la sfârşit de tot, răul va fi nimicit. În cazul Micalei, expresia „până la moarte” este echivalentă cu „totdeauna”, sau „niciodată”, şi am arătat că aceste cazuri au o logică diferită de cea din Mat 1:25.

În cazul cu prorociţa Ana, care rămăsese „văduvă până la optzeci şi patru de ani“ (Lc 2:37),  expresia este echivalentă cu cele care folosesc după prepoziţia ἕως (heos) un adverb sau o locuţiune temporală care indică prezentul (acum, astăzi, în aceste zile, etc.). Cei  optzeci şi patru de ani sunt vârsta pe care o avea Ana la momentul prezent istoric. Expresia este echivalentă cu „Ana a rămas văduvă până acum [la 84 de ani]”, sau „era văduvă, la vârsta de 84 de ani”. Este o situaţie logică diferită de cea din Matei 1:25, cele două nu pot fi comparate. Când cineva citeşte o propoziţie ca „Ana a rămas văduvă până astăzi”, sau „şi Ana a fost văduvă până a murit”, nu va deduce neapărat că după aceea, sau după moarte n-a mai fost văduvă. Dar când cineva spune „Ion s-a logodit cu Ileana, dar nu s-a atins de ea până nu s-au cununat”, este cu totul nenatural să se creadă că, după cununie, Ion şi Ileana şi-au păstrat fecioria. Prin contrast, o femeie rămasă văduvă până la 84 de ani, indiferent în ce formule sintactice am exprima această realitate, nu creează implicaţia că după 84 de ani s-ar fi măritat.

De aceea eu trag concluzia naturală, implicată de logica discursului şi de logica contextului cultural istoric, că Iosif şi Maria au trăit ca soţi normali „după aceea”. Comentatorul menţionat de tine zice că „subînţelesuri de acest fel nu se află nicăieri în textele biblice şi nu sunt proprii gândirii ebraice şi orientale.” Dar subînţelesul este clar aici în Matei 1:25 (şi nu numai). Iar ideea că un astfel de subînţeles nu ar fi propriu „gândirii ebraice şi orientale”, este gratuită. Zecile de exemple de mai sus dovedesc că logica ebraică nu era diferită de cea românească.  Iar obiceiul exegeților de a pune pe seama „gândirii ebraice” tot felul de ciudățenii care sunt de fapt invențiile lor, nu este deloc sănătos.

b). Matei 1:25 „nu a cunoscut-o (rolul imperfectului)

Nota teologică pe care o citezi spune:

„Verbul care o precede, ouk egínosken = nu a cunoscut-o (redat în limbile moderne prin perfectul compus), este în original imperfectul durabil (Osty), adică exprimă o acţiune care nu se termină, care nu are un capăt.”

Este adevărat că verbul respectiv este la imperfect, dar imperfectul nu exprimă în mod necesar o acţiune care nu se termină. Manualul de sintaxă greacă al lui Blass & Debrunner (R W Funk, A Greek Grammar of the New Testament and Other Early Christian Literature, Chicago Press 1961, §§ 327, p 169) afirmă că folosirea imperfectului implică o acţiune trecută reprezentată ca fiind în progres, şi că imperfectul se foloseşte ocazional, atunci când verbul este în contrast cu un următor verb care denotă o împlinire, o încheiere. Or, tocmai aceasta este situaţia în Matei 1:25. Verbul „nu a cunoscut-o” (nu s-a culcat cu ea) este folosit la imperfect, pentru a arăta că nu este vorba de un moment în care „n-a cunoscut-o”, ci de o durată. Această durată ar fi rămas nedefinită, dacă n-ar fi intervenit contrastul cu verbul punctual aorist „[până ce ea] a născut”.

Verificaţi cu atenţie lexicoanele sau dicţionarele

Lexicoanele greceşti redau, de obicei, chiar şi excepţiile de la regulă. Dacă prepoziţia heos (până) ar fi avut un sens excepţional în Matei 1:25, lexicoanele ar fi specificat în mod sigur. În realitate referinţa aceasta există în unele lexicoane, dar fără a indica vreun sens excepţional. Lexiconul lui Thayer, care este extrem de detaliat, menţionează referinţa în următorul pasaj (2331. II.1.α):

„ἕως οὗ …followed by the indicative, Matt. 1:25 ….; after a negative sentence, Matt. 17:9; Luke 12:59; 22:18; Acts 23:12,14,21.”

Mai mult, faptul că expresia din vs 25 este precedată de cea din vs 18, care se referă direct la faptul că Iosif şi Maria au trăit ca soţi, arată că interpretarea mea este corectă.

„Înainte ca ei să locuiască împreună” (Mat 1:18)

Alte traduceri la Matei 1:18 sunt mai sugestive, deşi încă lasă o ambiguitate. Este vorba doar de o locuire sub acelaşi acoperiş? Este vorba doar de formalităţile nunţii? Peshitta foloseşte expresia נשׁתותפון  עדלא‘adla’ niştotăfon „încă nu se însoţiseră ei” (cf. Etheridge Translation of the NT Peshitta, 1849). Traducerea lui Murdock la NT Peshitta (1851) foloseşte verbul a coabita. Alte traduceri sugerează că este vorba de convieţuirea (coabitarea) conjugală inaugurată prin nuntă:

Verbul  folosit aici, συνέρχομαι (synerchomai), inf. συνελθεῖν (synelthein),  etimologic înseamnă „a merge împreună”, „a con-veni” (Vulg. convenirent). Dar în comunicare, nu sensul etimologic contează, ci sensul contextual, după principiul linvisticii pragmatice. Când se referă la un bărbat şi o femeie, acest verb înseamnă întotdeauna „a coabita”, „a convieţui”, „a trăi ca soţi”, „a avea relaţii fizice”, „a se împreuna”, „a se însoţi”.

Lexiconul Friberg (25674), referitor la acest verb, menţionează la punctul c): euphemistically, as having sexual intercourse come together, live together (as husband and wife) (MT 1.18).

Lexiconul Thayer (5082 b) menţionează: “Like the Latin convenio equivalent to coeo: of conjugal cohabitation, Matt. 1:18”.

Dicţionarul VGNT (4085): „The verb is common in connexion with marriage, as in Mt 1:18”.

Zeci de cazuri, în special din Josephus şi Philon demonstrează faptul. Exemplele următoare arată clar conotaţiile sexuale ale verbului συνέρχομαι / συνελθεῖν, atunci când se referă la relaţia dintre bărbat şi femeie:

Argumentele lui Ioan Chrisostom

Încheiere

Este nevoie să mai insist asupra concluziilor? Evidenţa lingvistică şi literară, contextul literar şi cultural-istoric, precum şi etica ne învaţă că Iosif şi Maria au convieţuit ca soţi după naşterea lui Iisus. Iosif nu s-a atins de soţia lui legitimă în tot timpul sarcinii, plus cele 40 zile după naştere, până „s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor”, după Legea lui Moise (Lc 2:22). După aceea, soţii erau „curaţi”, adică îşi puteau trăi viaţa naturală de soţi. Atitudinea rezervată a lui Iosif, timp de peste zece luni, arată că el a crezut bunavestire a îngerului şi s-a temut să se atingă de Maria, atâta timp cât ea era însărcinată cu Acela despre care el ştia că este Domnul lui Israel şi al lumii, rod al Duhului Sfânt. După ce Copilul S-a născut, şi după ce „zilele curăţirii lor” s-au încheiat, nu mai era nici un motiv ca Iosif să trăiască separat de soţia lui.

Pentru ce se căsătorise cu ea, de fapt? El o cumpărase înainte de a şti ce soartă va avea căsnicia lor, şi fără îndoială că era un bărbat normal, care nu-şi făcea calcule monastice. Ideea unei „căsătorii albe” sau a „pururi-fecioriei” cultivate în cadrul căsniciei este mai mult decât un non sens, este o insultă adusă creaţiei lui Dumnezeu, doar pentru a forţa textul să se potrivească unei tradiţii de sanctificare, care s-o înalţe pe Maria deasupra celorlalţi muritori, cât mai aproape de sfera Dumnezeirii. Pledoaria mea este în favoarea lucidităţii şi a respectului faţă de Creaţie şi natură; în favoarea raţiunii sănătoase şi a credinţei informate de Scriptură. Dincolo de acestea, creştinismul îşi pierde sarea şi trăieşte în duhul vechilor greci şi romani.[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]