A fost candva pamantul nostru straveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine inganand izvodul clar si viu.
S-a-ntunecat apoi launtric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o salbatica risipa
de frumuseti prilej dadu intaia oara
pacatului să-si faca pe sub arbori cale?

Nu pot să stiu ce-a fost prin vremi, odinioara,
stiu doar ce vad: sub pasul tau, pe unde treci
sau stai, pamantul inc-o data, pentr-o clipa,
cu mortii sai zambind, se face straveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzand se vad minuni – prin lutul purpuriu.