martie 2019
D L Ma Mi J V S
« feb.    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
132
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Viziunea tronurilor

Aceasta este a doua viziune a domnișoarei Harmon, cunoscută mai târziu ca Ellen Gould White (1827-1915). În realitate, titlul originar este, „O viziune a evenimentelor de la sfârșitul celor 2300 zile”, sau simplu, „Sfârșitul celor 2300 zile”, sugerând astfel aplicația viziunii. Pentru a fi sigur că nu omit nimic, am preferat s-o traduc după toate sursele existente în engleză și care pot fi verificate în arhiva online EGW Writings:

  1. 1846: Day-Star, vol. 10, no. 1, March 14, 1846: 7, 8. (În acest număr al revistei Day-Star, editorul Enoch Jacobs a publicat scrisoarea domnișoarei E. G. Harmon, adresată din Falmouth, Mass., 15 feb. 1846 care descria o viziune avută în februarie 1845 – a doua viziune a EGW, cunoscută și ca viziunea „Mirelui”, sau, cum o mai numesc unii, „viziunea tronurilor”).[1]
  2. 1851: A Sketch of the Christian Eperience and Views of Ellen G. White (ExV) 1851:43.
  3. 1882: Early Writings, 1882: 54-56 (rom.: Experiențe și viziuni, [Editura „Păzitorul Adevărului”?],Tipografia Cultura, 1922, 1937 // Experiențe și viziuni, Șt. Demetrescu, Editura „Cuvântul Evangheliei”, 1937 // Scrieri timpurii, Viață și Sănătate, 2015 // publicată online: 1, 2, 3 etc.).
  4. 2014: “Letter 1 / 1846” în The Ellen G White Letters & Manuscripts – with annotations (1EGWLM) 1845-1859, pp. 96, 105, Review and Herald, Hagerstown, MD 2014.

În afară de valoarea acestei viziuni pentru comunitatea credinței AZS, motivul imediat, pentru care doresc s-o prezint aici, este de a răspunde celor care se autointitulează „GSM 1888” (Grupul de Studiu Minneapolis 1888), o brigadă de agitație paralelă cu Biserica. Gili Cârstea – marele guru din spatele diversiunii și, mai recent, Dorin Lătăeanu, heruvimul descoperitor din California, tâlcuiesc abuziv viziunea, în cheia unei teologii private.[2]

„Conspirația” omisiunilor

L-am auzit în mod repetat pe Dorin Lătăeanu spunând că Biserica ar fi omis în mod intenționat (și cu rea intenție!) ultima frază, când a publicat această viziune a Ellenei Harmon. Realitatea este că editurile noastre, atât White Estate (care deține arhiva manuscriselor), cât și Review and Herald sau altele, au redat aceste scrisori exact așa cum le-a lăsat Ellen White. Diferența existentă în unele publicații i se datorează Ellenei White în întregime; nu poate fi pusă pe seama Bisericii de ieri sau de azi, din America sau din România. Din sursele indicate mai sus, puteți afla că viziunea publicată în edițiile din 1851 și 1882 (adică în timpul vieții E G White) nu conține acea ultimă frază, în timp ce prima publicație (1846), precum și ultima (2014), sunt complete. Dacă Biserica ar fi dorit să ascundă acea ultimă frază, de ce ar fi publicat din nou versiunea completă în 2014 și de ce ar fi publicat în arhivele de pe web ambele versiuni?

Și încă mai important: de ce, atunci când apare vreo problemă, reală sau aparentă, trebuie să suspectăm Biserica de cele mai abjecte atitudini (omisiuni sau adaosuri intenționate) și de tot felul de acțiuni cu rea credință? Adevărata problemă a acestor gesemei opșoptiști este că proiectează asupra altora, în special asupra liderilor Bisericii, răutățile pe care le au ei înșiși în inimă.

Enoch Jacobs

Întrucât scrisoarea, care conținea această viziune se adresa inițial lui Jacobs, cititorii noștri au dreptul să știe cine era acest om.

Enoch Jacobs (1809-1890) fusese editorul revistei millerite Western Midnight Cry („Strigătul de la miezul nopții, din vest”), revistă care după Marea Deziluzie din 22 octombrie 1844 s-a numit Day-Star („Luceafărul dimineții”). În perioada de confuzie care a urmat Marii Deziluzii, el a publicat diverse opinii care circulau în mișcarea adventistă (millerită). Publicația lui a fost un factor de unitate și stabilitate pentru toți acei adventiști (milleriți) care în ciuda Dezamăgirii din 22 oct. 1844, rămăseseră cu credința că mișcarea „Strigătului de la Miezul Nopții”fusese condusă de Dumnezeu. Aceștia erau adepții teologiei „Mirelui” sau ai „ușii închise”, așa cum erau recunoscuți înainte de a se numi oficial, în 1860, Adventiști de Ziua a Șaptea.

Încă din prima parte a anului 1846, Enoch Jacobs începuse să simpatizeze cu secta numită popular shakers (scuturători, tremurici, agitatori), care credeau că a doua venire a lui Iisus este spirituală. La 23 mai 1846, adică la câteva luni după scrisoarea Ellenei Harmon, Jacobs s-a integrat în comunitatea shaker-ilor, ducând apoi o mare campanie prozelitistă și atrăgând la shakerism circa 200 de adventiști. În iunie 1847 însă, Jacobs a părăsit și comunitatea shaker-ilor, deoarece nu putea adopta principiul celibatului,[3] după care, în scurt timp, s-a alăturat mișcării spiritiste apărute în 1848, păstrând însă în continuare aprecieri față de shakeri.[4] În continuare, a devenit un cunoscut activist civic și militar american, a slujit armata americană împreună cu fiii săi (dintre care doi au murit în război). A fost partener de afaceri, jurnalist, administrator școlar, judecător de pace, primar local, și a lucrat pentru guvernul american în Uruguay.

Întrucât scrisoarea cu viziunea trimisă în februarie 1846 urmărea să-l ferească pe Jacobs de alunecarea în shakerism și spiritism, este nevoie să prezint pe scurt cele două mișcări spirituale.

Cine erau shakerii

Denumirea oficială a shaker-ilor este United Society of Believers in Christ’s Second Appearing („Societatea Unită a Credincioșilor în Cea de-a Doua Apariție a lui Christos”). Acest nume oficial i-a atras probabil pe acei milleriți dezamăgiți, care simțeau nevoia de certitudini în privința celei de-a doua veniri.

Secta shaker-ilor, apărută în Anglia pe la 1750, dar emigrată în America, era o ramură a mișcării quaker-ilor („tremurătorilor”) lui George Fox, care înființase Societatea Prietenilor (1650). Shakerismul a fost dezvoltat de „Maica” Ann Lee (1736-1784). Adepții ajunseseră să creadă că ea întruchipează desăvârșirea lui Dumnezeu în formă feminină, că este Christosul feminin, “Ann-the Word” („Cuvântul”), a doua venire a lui Christos, contrapartea Christosului masculin. Experiența ei nefericită ca femeie a împins-o spre erezii grave. Toată teologia ei gravitează în jurul desăvârșirii (biruinței asupra păcatului) prin renunțarea la viața sexuală (celibat și castitate) și prin mărturisirea publică a tuturor păcatelor.[5] Maica Ann Lee credea că Adam și Eva căzuseră în păcat prin sex, așa că mântuirea din păcat începe cu renunțarea la viața sexuală.

Ca și quaker-ii din care proveneau, shaker-ii promovau idealuri politice și sociale noi: pacifism (refuzul armelor), refuzul jurămintelor, egalitarism, comunitate de bunuri, comunitarism (locuire în „comune”, un fel mănăstiri-kibuțuri). Rolul spiritual al femeilor în aceste comunități era asemenea cu al bărbaților. De altfel cei mai importanți lideri ai sectei au fost femei (mișcare condusă de maici!). Promovau ordinea și disciplina, simplitatea în locuințe și în viața de toate zilele, și practicau dansurile rituale. Secta shaker-ilor este aproape stinsă în zilele noastre.

Ce este spiritismul

Spiritismul modern, numit uneori spiritism creștin, a apărut în 1848 în statul New York, în urma jocurilor cu ciocănituri ale surorilor Fox din Hydesville, și s-a răspândit ca focul în miriște. Spiritismul, numit în engleză spiritualism, se consideră o „știință a religiei” și susține ca doctrină fundamentală afirmația că sufletul (spiritul) uman este nemuritor în sine; că acesta ar fi adevărul fundamental al tuturor religiilor, și că spiritele pot și doresc să intre în contact cu oamenii; că moartea ar fi o simplă trecere la existența superioară, cu păstrarea identității personale. Teologia spiritismului nu este unitară, deoarece există diverse școli de gândire spiritistă. Unii cred, oarecum, în Iisus Christos, totuși Biblia este considerată sursă secundară de adevăr; spiritele, care ar fi inspirat Scripturile, au prioritate (!). Cu trecerea timpului s-au modificat unele opinii sau practici, dar există o serie de credințe comune spiritiștilor în general:

  • paternitatea lui Dumnezeu („Inteligența Infinită”), cauza fenomenelor fizice și spirituale
  • fraternitatea umană
  • comuniunea spiritelor și slujba îngerilor
  • adevărata religie înseamnă să ai o înțelegere corectă a acestor realități și să trăiești în acord cu ele
  • mediumnitatea (capacitatea de a fi un medium, de a intra în contact cu spiritele, prin diverse forme de comunicare) ar explica harismele (profeția, vindecare etc.) ca atribute divine.
  • universalismul (credința că toți oamenii sunt reformabili, că spiritele tuturor se mântuiesc prin progres spiritual, care se realizează chiar mai ușor după moarte).
  • evoluționismul teist (la început ezitanți, spiritiștii au fost printre primii care să adopte teoria că Dumnezeu ar fi creat lumea printr-o evoluție ghidată, cu scop).
  • moralitatea: afirmarea regulii de aur “Fă altora ce ai vrea să-ți facă ei ție.”
  • responsabilitate morală individuală; ne construim singuri fericirea sau nefericirea, în măsura în care ascultăm sau nu ascultăm de legile fizice și naturale.

Spiritiștii, ca și shakerii și alte mișcări noi, au promovat de asemenea idealuri sociale moderne. Nu întâmplător au atras în rândurile lor, de-a lungul timpului, persoane din elita societății: gânditori proeminenți, oameni de știință, artiști, politicieni etc. Printre primii convertiți la spiritism au fost mulți quakeri, care aveau frumoase idealuri sociale, dar al căror creștinism era diluat de principiul priorității experienței personale: Spiritul (experiența) mai presus de Biblie („litera omoară”!).[6] Cei care cred că experiența spirituală este superioară Bibliei, sau că Biblia nu ar fi decât relatarea unei sume de experiențe spirituale personale, sunt și astăzi în același pericol.

Scrisoarea Ellenei Harmon către Enoch Jacobs  (cu comentariile mele)

Frate Jacobs

Viziunea mea pe care ați publicat-o în Day-Star 2 a fost scrisă sub un profund sentiment al datoriei, fiind adresată Dvs în mod personal –  nu mă așteptam s-o publicați.

Există credincioși plini de zel și de suspiciuni care au presat mereu publicarea tuturor scrierilor EGW, ca și cum acesta ar fi un drept al lor, sau o datorie a Bisericii.[7] Dar când Ellen Harmon a trimis primele ei viziuni editorului Jacobs, s-a arătat mirată că Jacobs le-a publicat, deoarece ea, cel puțin pentru moment, nu intenționa ca el să le publice, ci să le citească și să ia aminte. El le-a publicat pe toate, însă nu a luat aminte la ele.

Dacă aș fi crezut o clipă că viziunea va fi difuzată astfel mulțimii de cititori ai revistei Dvs, aș fi fost mult mai specifică și aș fi scris unele lucruri pe care nu le inclusesem. Întrucât cititorii revistei Day-Star au văzut o parte din ceea ce mi-a arătat Dumnezeu, și pentru că partea neinclusă este de o vastă importanță pentru sfinți, vă cer cu umilință să publicați și această parte în revista Dvs.

Dumnezeu mi-a arătat următoarele lucruri cu un an în urmă, exact în luna aceasta. [[În februarie 1845 am avut așadar o viziune a evenimentelor care încep cu Strigătul de la Miezul Nopţii]]:

Am văzut un tron, și pe el ședea Tatăl și Fiul.

Ellen Harmon nu spune unde anume era așezat acest tron. Se prea poate însă ca scena din viziune să fie „montată” în Locul Sfânt (Sfânta) al sanctuarului ceresc, lucru sugerat de prezența Tronului. Dar ce caută acest tron în Locul Sfânt, când toți cititorii Bibliei știu că Tronul divin este asociat cu chivotul (arca alianței) care se afla în Locul Preasfânt / Sfânta Sfintelor?[8]

În urma studiului lui O R L Crosier, publicat în mod repetat (1845-1847) într-un supliment al revistei Day-Star,[9] adventiștii sabatiști au reinterpretat profeția fundamentală pe care se sprijinise William Miller (Daniel 8:14). În loc de ieșirea Marelui-Preot Iisus din Sfânta Sfintelor și curățirea pământului prin foc în 1844, s-a afirmat soluția că atunci Iisus nu urma să iasă din Sfânta Sfintelor, ci să intre în Sfânta Sfintelor, pentru o lucrare specială („Curățirea Sanctuarului” / Yom Kippur / „Judecata investigativă”). Această interpretare crea însă o problemă: dacă tronul Tatălui este în Sfânta Sfintelor, iar Iisus Mijlocitorul intrase acolo abia la 1844, înseamnă că Fiul ar fi stat izolat de Tatăl, de la Înălțare până la 1844! Aici adventiștii au găsit un răspuns în Apocalipsa 4, care descrie sala Tronului, în contextul primei încăperi a Sanctuarului (Locul Sfânt), după cum va afirma mai târziu și E G White.[10] Prin urmare, s-a dezvoltat scenariul că până la 1844, Tronul lui Dumnezeu a fost în prima încăpere, după care s-a mutat în a doua. Acest scenariu este cel mai probabil la baza viziunii tronurilor.

Cu această ocazie, îmi fac datoria să le spun cititorilor, că potrivit Bibliei, viziunile și visurile profetice nu sunt călătorii la cer ale spiritelor profeților, care s-ar despărți de trupuri pentru un timp, nici nu sunt călătorii în trup (fizice) la cer sau în alte locuri vizionare, ci toate aceste viziuni (de zi sau de noapte) se petrec exclusiv în mintea profetului. Daniel folosește pentru aceasta expresia ḫezwēy rēᵓšī, -āḵ, -ēh („vedeniile din capul meu / tău / lui”: Dan 2:28; 4:2, 7, 10; 7:1, 15). Ca să folosim o imagine actuală, aceste vedenii sunt ca un soft video, care este indus în mod supranatural subiectului uman. Scenele sunt creație divină cu scop didactic, pedagogic, asemenea parabolelor lui Iisus; imaginile nu sunt realiste, adică de obicei nu intenționează să ne învețe cum arată topografia, arhitectura sau mobilierul cerului. Pentru aprofundarea subiectului viziunilor, citiți vă rog, aici. Scena nu intenționează să ne învețe neapărat că Sanctuarul ceresc ar avea două spații,[11] două tronuri, sau că închinătorii ar fi prezenți acolo sus, în sens fizic. Nici în sanctuarul pământesc nu erau prezenți închinătorii decât în curte, în fața altarului de afară.

Priveam înfățișarea lui Iisus și admiram persoana Sa minunată. Persoana Tatălui nu o puteam privi, deoarece un glorios nor de lumină îl acoperea. Am întrebat pe Iisus dacă Tatăl Său are o formă ca și El. El mi-a răspuns că are, dar eu nu pot s-o privesc, pentru că „dacă ai privi o singură dată slava persoanei Lui, ai înceta să exiști”.

Teologia creștină modernă este mai vagă cu privire la personalitatea lui Dumnezeu. Se evită afirmația că Dumnezeu ar avea „față umană” sau o înfățișare oarecare. Se accentuează mai degrabă natura Lui spirituală, omniprezența și invizibilitatea. De aceea se și respinge, în mod consecvent, ideea că ar exista realmente un „sanctuar ceresc”, un spațiu în care Dumnezeu să „locuiască” împreună cu sfinții Lui. Pionierii adventiști însă, au afirmat în mod consecvent amândouă aspectele. Dumnezeu înainte de creația universului, nu ar fi avut nevoie nici de înfățișare, nici de spațiu pentru sine. Dar odată ce a creat ființe inteligente cu care să comunice (îngeri și oameni), El a trebuit să Se descopere acestora într-un mod vizibil și spațial. Cel mai târziu în momentul când a creat ființe inteligente, a trebuit să ia un chip. Mai mult, el a creat aceste ființe după propriul său chip, după chipul ideal al unei ființe inteligente. Nici heruvimii Tronului, „făpturile vii” și serafimii nu fac excepție, în ciuda formelor animaliere în care apar în anumite viziuni.[12]

Când Geneza spune că Dumnezeu a făcut om după chipul lui Dumnezeu, al ființelor divine (Gen 1:26-27), folosește un termen care în ebraică nu a avut niciodată sens figurat (ẓélem = statuie, chip, imagine, model, desen). Chiar dacă El a rămas nevăzut nouă acum, după căderea în păcat, totuși îngerii și sfinții Îl văd permanent (Mt 18:10), iar mântuiții, de asemenea „vor vedea fața Lui” (Ap 22:4). Și ce sens ar mai avea rugăciunea „Tatăl nostru care ești în cer”, dacă în cer, Dumnezeu ar fi la fel de nevăzut ca și pe pământ? Am putea să spunem mai degrabă, „care ești pretudindeni și nicăieri”? Să-L confundăm cu divinitatea panteistă?

Înaintea tronului am văzut pe adventiști, biserica  și lumea.

Ellen Harmon descrie aici trei categorii. Adventiștii despre care vorbește ea, nu sunt AZS de astăzi, ci toți adventiștii din anii 1840, credincioșii Mișcării Millerite.  Biserica la care se referă nu este aici o confesiune oarecare, ci o referire la Biserică în general (creștini), în special diversele confesiuni protestante americane, din rândul cărora proveneau adepții mișcării interconfesionale adventiste. Lumea este în mod natural mulțimea necredincioșilor de tot felul, inclusiv a credincioșilor nepracticanți, care erau destui și în America secolului XIX.

Am văzut o ceată plecată înaintea tronului, adânc interesată, pe când cei mai mulți dintre ei stăteau dezinteresați și indiferenți (fără grijă).

Prin ceata celor plecați înaintea tronului, EGW se referă la acei membri ai bisericilor, care erau preocupați de relația cu Dumnezeu, în contrast cu creștinii de formă și cu lumea.

Cei plecați înaintea tronului își aduceau rugăciunile și priveau la Iisus; atunci El privea la Tatăl Său și părea să-L implore. O lumină venea de la Tatăl la Fiul, și de la Fiul la ceata celor care se rugau.

Expresia „priveau la Iisus” este lecția principală a viziunii. Iisus este descoperit aici ca Mijlocitor, care primește de la Tatăl ca să dea credincioșilor Lui (In 16:14-15).

Apoi am văzut o lumină nespus de strălucitoare venind de la Tatăl la Fiul, și de la Fiul unduind deasupra celor ce erau înaintea tronului.

Descoperirea aceasta schițează esența trezirii adventist-millerite. Ellen White a susținut întotdeauna originea divină și caracterul profund creștin al mișcării millerite, în ciuda erorilor omenești.

Dar puțini au vrut să primească această mare lumină; mulți au ieșit de sub ea și imediat au început să i se împotrivească; unii erau nepăsători și nu iubeau lumina, iar ea s-a îndepărtat de la ei; alții însă au prețuit-o, încât s-au dus și s-au plecat împreună cu mica ceată a celor ce se rugau. Cei din ceata aceasta au primit toți lumina și se bucurau de ea, în timp ce fețele lor străluceau de slava ei.

Lumina aceasta specială descrie mișcarea adventistă, numită pe atunci „Strigătul de la Miezul Nopții” (1840-1844) și „Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții” (august–octombrie 1844). Mișcarea millerită a zguduit și a polarizat bisericile americane, producând zeci de mii de credincioși, care au fost în stare să sacrifice mult sau totul, în așteptarea fericită a revenirii lui Iisus.

Am văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tron și într-un car de foc intrând în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, și luând loc acolo. Am văzut acolo tronuri pe care nu le văzusem mai înainte.

Viziunea descrie evenimentul real (ceresc) din 1844, în limbajul folosit de adventiști în anii aceia. Carul de foc, care este în același timp tron, precum și celelalte tronuri așezate pentru asesorii sau jurații cerești, ne trimite la viziunea „judecății preadvente” din Daniel 7:9. Astfel Ellen Harmon identifică aici Sfânta Sfintelor cu locul în care se face Judecata de apoi în viziunea lui Daniel. Demn de menționat este faptul că în Daniel 7, judecata aceasta vine după timpul celor „trei vremi și jumătate” (= 1260 zile). După interpretarea moștenită de milleriți de la alți protestanți, acest timp este perioada persecuțiilor istorice, în timpul existenței statului papal (538-1798). Prin urmare, faza premilenială a judecății de apoi urma să aibă loc cândva după 1798, însă mai înainte de momentul în care Fiul Omului primește împărăția, pe care o dă sfinților, iar pe dușmanii și rivalii Lui îi dă la foc (Dan 7:14, 21-22, 25-27).

Apoi Iisus S-a ridicat de pe tron, și cei mai mulți dintre cei ce erau plecați [înaintea tronului] s-au ridicat împreună cu El; și nu am văzut nicio rază de lumină trecând de la Iisus la mulțimea nepăsătoare după ce El S-a ridicat – au fost lăsați în întuneric desăvârșit. Cei care s-au ridicat odată cu Iisus își țineau privirile ațintite asupra Lui în timp ce El a lăsat tronul și i-a condus puțin mai departe.

Viziunea descrie acum pe acei adventiști (milleriți) care au urmat pe Iisus după Marea Deziluzie din 1844, în contrast cu mulțimea nepăsătoare a oamenilor de lume și a creștinilor cu numele din diverse biserici. Aici se includ și acei milleriți care, după 1844, au devenit nepăsători cu privire la calea lui Iisus în sanctuar, au respins  tot mai mult ideea de sanctuar ceresc, și au renunțat la cronologia apocaliptică millerită la Daniel 8:14. Cei care-și țineau privirile ațintite spre Iisus și care Îl urmau, în timp ce Se îndepărta de locul vechi al Tronului, îi reprezintă aici pe adventiștii sabatiști. Dar să citim viziunea mai departe.

Atunci El Şi-a ridicat braţul drept şi noi I-am auzit vocea minunată zicând: „Așteptați aici—Eu mă duc la Tatăl ca să primesc împărăția;

EGW folosește aici limbajul din Parabola Minelor, sau a Polilor (Lc 19:12-27), în care nobilul din pildă, după ce își încredințează averea slujitorilor lui, se duce într-o țară depărtată, unde fusese chemat pentru a primi domnia (calitatea de rege). După primirea domniei, se întoarce să-Și ia slujitorii, pentru a le da și lor poziții mai înalte, ca miniștri ai Lui, în măsura în care se dovedesc vrednici.

păstrați-vă hainele nepătate, și în scurt timp mă voi întoarce de la nuntă și vă voi aduce la Mine.”(In 14:1-2; Ap 19:6-8).

EGW arată aici că „nunta” din Parabola Slujitorilor Așteptători (Lc 12:35-36) este același lucru cu „primirea împărăției” (domniei) din Parabola Minelor (Lc 19:12-17):

  • în ambele cazuri, prințul / stăpânul pleacă, lăsându-și slujitorii să-l aștepte activ;
  • în ambele cazuri, evenimentul simbolizat are loc în lipsa slujitorilor, departe;
  • în ambele cazuri, evenimentul are loc înainte de venirea prințului/stăpânului;
  • în ambele cazuri, prințul/stăpânul îi răsplătește pe slujitori, la întoarcerea sa.

Că aceasta era înțelegerea pionierilor AZS, reiese și din cartea E G White, Tragedia veacurilor, 426-427, (Great Controversy, 426), unde nunta escatologică este văzută și în Parabola Celor Zece Fecioare, ca eveniment culminant:

     „Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curățirea Sanctuarului, așa cum a fost scoasă în evidență în Daniel 8:14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, așa cum ni se prezintă în Daniel 7:13; și venirea Domnului în Templul Său, profetizată de Maleahi [3:1], sunt descrieri ale aceluiași eveniment; și lucrul acesta mai este reprezentat și prin venirea mirelui la ospățul de nuntă, descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei 25[:1-13].
     În vara și în toamna anului 1844 a fost proclamată solia: „Iată Mirele vine”. Cele două categorii, reprezentate prin fecioarele înțelepte și cele neînțelepte, se găseau atunci în biserică — o grupă care aștepta cu bucurie venirea Domnului și care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; o altă grupă care, influențată de teamă și acționând din impuls, se mulțumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, „cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă”. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăției Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala și reprezentanta Împărăției, este numită „mireasa, soția Mielului”. Îngerul i-a spus lui Ioan: „Vino aici, și-ți voi arăta mireasa, soția Mielului”. „El m-a dus în Duhul, zice profetul, și mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul Bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19, 9). Dacă sunt oaspeți, nu pot fi reprezentați și prin mireasă. Hristos, așa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri „stăpânirea, slava și împărăția”; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăției Sale, „pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Daniel 7, 14; Apocalipsa 21, 2). După ce a primit Împărăția, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să „stea cu Avraam, Isaac și Iacov”, la masă în Împărăția Sa (Matei 8, 11; Luca 22, 30), pentru a participa la masa nunții Mielului.
      Vestirea ‘Iată Mirele vine’, din vara anului 1844, a făcut ca mii de oameni să aștepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit, mirele a venit, dar nu pe pământ, cum așteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri [Dan 7:13], la nuntă [Lc 12:36; Mt 25:1-13], să-Și primească Împărăția [Lc 19:12; Dan 7:14]. ‘Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă și s-a încuiat ușa.’ Ei nu puteau fi prezenți în persoană la nuntă, deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmașii lui Hristos trebuie ‘să aștepte pe Domnul să Se întoarcă de la nuntă’ (Lc 12:36). Însă ei trebuie să înțeleagă lucrarea Lui și să-L urmeze prin credință atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei/ele intră la nuntă.”

Spre deosebire de primele două pilde menționate mai sus, în pilda fecioarelor, credincioșii nu sunt descriși în statutul lor fizic de pământeni, în așteptarea Domnului lor să Se întoarcă de la „nuntă”, ci în calitate spirituală de membri ai Împărăției Cerului, care, prin credință, au acces împreună cu Domnul lor în sala nunții. Nunta, așa cum a înțeles și E G White, este ceremonia prin care Iisus, imediat înainte de a Se întoarce pe pământ, va primi împărăția universală, simbolizată prin Noul Ierusalim. Când Iisus vine a doua oară, El vine ca Suveran universal, cu „capul încoronat cu multe diademe” (Ap 19:12), a cărui încoronare va avea loc acolo sus, înainte de a reveni pe pământ – indiferent cum ne-am imagina realitatea din spatele acestui limbaj. Interesant de observat că și în Ap 19:6-7, momentul în care „Domnul Dumnezeul nostru a început să împărățească (domnească)” este numit „nunta Mielului”. Mireasa este Cetatea cerească, Ierusalimul noului legământ, care se pregătește acum, îmbodobindu-se cu numele noilor ei cetățeni, în timpul Judecății (Ps 87:3-7; Is 49:18; 1Pt 4:17).

Metaforele și simbolurile biblice sunt folosite în mod divers, după caz și cu scop practic, nu în mod absolut consecvent. Prin urmare, nu este înțelept să aplicăm în mod absolut consecvent o explicație a unui simbol sau a unei metafore. De exemplu: Cine este „lumina lumii”? (În Mt 5:14 sunt ucenicii lui Iisus; în In 8:12; 9:5 este Iisus Însuși; în In 11:9 este lumina zilei, soarele fizic). Cine este „stânca” de temelie a Bisericii? (După unele texte – Mt 16:18-19; Ef 2:20; Ap 21:14 – apostolii sunt temelia; după altele, Christos este temelia – 1Cor 3:11). Și exemplele se pot înmulți. Cine este „mireasa”? După unele texte, aceasta ar fi Ierusalimul sau Israel (Ps 45:9; Is 49:18; 62:5 NIV; ); după altele, ar fi Biserica lui Christos (2Cor 11:2; Ef 5:23-32); după altele, ar fi Împărăția (Ierusalimul ceresc: In 3:29; Ap 21: 2, 9, 17). Ellen White se referă uneori la mireasă, ca fiind Biserica (MH 356): „Christos a onorat relația de căsătorie făcând din ea un simbol al unirii dintre El și mântuiții Lui. El este Mirele; Mireasa este Biserica Cânt 4:7.”[13] Dar Israel/Biserica este și mama lui Christos, Copilul ceresc din Apocalips 12; Ierusalimul de sus este și mama noastră (Gal 4:26). Alteori, E G White, așa cum am văzut mai sus, a identificat Mireasa cu Ierusalimul ceresc, urmând Apocalipsa. Dificil de pus în ordine aceste metafore în care se confundă mama și iubita/soția,[14] sau când nunta reprezintă odată un lucru, altădataă alt lucru.

E G White, în introducerea la Parabola Nunții Împărătești (COL 307; Parabolele Domnului Hristos), are o frază izolată unde afirmă că „prin căsătorie este reprezentată unirea dintre umanitate (natura umană) și divinitate (natura divină).” Dar unde anume învață Ellen White că această unire ar fi un eveniment escatologic, adică undeva la sfârșit, înainte de revenirea lui Iisus? Când E G White vorbește despre nunta escatologică, întotdeauna se referă la momentul în care Iisus „primește împărăția”, la sfârșitul judecății de cercetare. Când Ellen White se referea de obicei la unirea celor două naturi, ea vorbea despre taina întrupării, a coexistenței celor două naturi în persoana unică a lui Christos Iisus,[15] dar adesea vorbește și despre comuniunea creștinului cu Dumnezeirea, în Duhul Sfânt și în caracterul lui Christos (cf. In 15:4; 2Pt 1:3-4), ceea ce este idealul și cheia viețuirii creștine dintotdeauna, nu un moment escatologic, de care beneficiază doar „cei vii”, eveniment la care majoritatea mântuiților nu iau parte, deoarece sunt morți.

Această nuntire a naturilor nu este o pară mălăiață care cade brusc din cer înainte de Advent, în experiența câtorva inițiați în secretul elitist GSM 1888. „Prin minunata unire a divinității cu umanitatea în Christos, suntem asigurați că, încă din viața aceasta, putem fi părtași de natură divină, după ce am scăpat de stricăciunea care este în lume, prin poftă.” (Testimonies to Southern Africa, 58.4).

Desigur, teologia acestei uniri, că vrem s-o numim „nuntă”, sau „naștere din nou”, sau „rămânere în Christos”, sau „sfințirea vieții”, sau „desăvârșirea creștină”, sau „locuirea Duhului” în templul sufletului, este de importanță capitală, întrucât nimeni nu a fost vreodată mântuit fără această condiție. Prin această unire a elementului uman, păcătos fără speranță, cu elementul divin, care este sursa vieții veșnice, au ajuns la finalul alergării lor, atât sfântul Enoh, cât și tâlharul pocăit; atât păcătosul rege David, cât și martirul nevinovat Ioan Botezătorul. Și aceasta, în ciuda păcatelor și erorilor omenești, pe care procurorii iadului le cunosc uneori mai bine decât făptașul.

Și ar trebui să înțeleagă odată, tot iadul cu teologia lui, că fără Cruce, adică fără ispășirea înlocuitoare făcută de Iisus odată pentru totdeauna, nu ar exista nicio speranță. Credincioșii nu vor deveni niciodată christoși care se vor mântui prin ei înșiși, având natură dublă ca Christos.  Fiindcă am de a face cu oameni care citează abuziv pe Ellen White, iată aici o declarație formidabilă a E G White:

Christos este singura tărie și speranță a poporului Lui. El Și-a însușit natura omului. El a ridicat crucea între natura umană și natura divină, între cer și pământ, pentru ca ea să fie centrul atracției și să atragă pe oameni, peste prăpastia separării și a păcatului, la Sine, Dătătorul Vieții, pe care Dumnezeu Tatăl L-a însemnat cu pecetea Lui.” (Ms40a-1890.10; Ms44-1890.3). „Dacă ai pe Iisus, care avea dumnezeiescul și omenescul combinate în El, și care a ridicat crucea la mijloc, între dumnezeiesc și omenesc, atrăgând astfel pe păcătos la cruce, așa încât atunci când Tatăl vine cu acel alai îngeresc și vede acea cruce, El zice, ‘E destul; accept această jertfă; o accept!’—Ce înseamnă aceasta? Poți veni și tu, păcătosule! Poți veni! Vino înainte, cu sarcina ta de păcate; vino cu poverile tale; vino cu durerile tale! Când păcătosul vine și privește la cruce, el zice: ’Acolo Iisus a murit pentru mine. Nu pentru că eram un om drept (vrednic), ci pentru că eram păcătos, pentru ca El să-mi impute dreptatea (vrednicia) Lui, ca să-mi îndepărteze păcatul!’ Și atunci n-ar trebui noi să fim cei mai fericiți oameni de pe tot pământul?” (Ms10-1891.22).

Strigătorii și cobitorii de serviciu ai GSM1888 vorbesc cu oarecare dispreț condescendent față de această „fază” a iertării, ca și cum iertarea Lui Dumnezeu ar fi o etapă pe care o putem depăși printr-o gargară despre „nunta” escatologică, despre „adevărata ispășire”, cea interioară. Singura ispășire adevărată este exterioară, a fost făcută de Iisus SINGUR. Noi nu am participat și nu participăm cu nimic la ea, decât cu rușinea păcatelor noastre. Despre enormitățile soteriologiei GSM1888 voi scrie un articol separat, sau poate mai multe. Dar un lucru este clar, că în ciuda datoriei noastre de a fi perfecți, chiar dincolo de „nunta” despre care vorbesc epigonii lui Brinsmead, nu vom avea niciodată senzația sau conștiința că am ajuns fără păcat.[16] Nici chiar în vecii vecilor, când vom crește mai departe în asemănarea cu Christos, nu-L vom ajunge niciodată din urmă. În unire cu Duhul Lui putem reflecta caracterul Lui, unul mai mult, altul mai puțin, dar niciodată nu vom egala Modelul, pentru că este imposibil. Desăvârșirea lui Iisus este o împărtășire totală, absolută, a desăvârșirii lui Dumnezeu, în timp ce desăvârșirea cerută nouă este desăvârșirea pocăinței (a renunțării la păcat), desăvârșirea supunerii, desăvârșirea creșterii continue în har.

În concluzie, nunta despre care vorbește Viziunea Tronurilor, nu are nicio legătură cu unirea celor două naturi în Christos sau în urmașii Lui. Iisus intrând în Sfânta Sfintelor, are deja cele două naturi din naștere, iar așteptătorii Lui, în această viziune, nu intră împreună cu El în Sfânta Sfintelor, nu sunt prezenți când are loc nunta. Iar nunta aceasta este a Lui, a Mirelui, nu este nunta lor. Ei participă doar prin credință, rugându-se și așteptând întoarcerea Lui.

Și am văzut un car de nori, cu roți ca de foc, și îngeri erau peste tot în jurul lui, în timp ce acest car venea acolo unde era Iisus. El S-a urcat în car și a fost purtat în Sfânta Sfintelor, acolo unde ședea Tatăl.

Imaginea combină scena din Daniel 7:13 (unde Fiul Omului vine cu alai de nori, adus (de îngeri) înaintea Celui Veșnic) cu scena din 2Împ 2:11 (unde Ilie este transportat într-un „car de foc”). Care de foc A văzut și Elisei (2Împ 6:17), și profetul modern William Ellis Foy (The Christian Experience of William E Foy together with the Two Visions he received in 1842).

Acolo L-am privit pe Iisus stând în picioare înaintea Tatălui, ca mare Arhiereu. Pe marginea veşmântului Lui erau clopoţei şi rodii.

Scena descrie pe Christos ca Mare Preot, mijlocind înaintea lui Dumnezeu, așa cum făcuse și în fața tronului din Sfânta. Numai marele preot avea odăjdii cu clopoței de aur și rodioare colorate, împletite (Ex 28:33-34; 39:25-26). În realitate, arhiereul nu intra în Sfânta Sfintelor cu odăjdiile somptuoase care îi erau specifice. Se dezbrăca de veșmântul lui bogat și strălucit și îmbrăca albituri de in, fără culori, fără podoabe, fără clopoței de aur (Lev 16:3-4, 23-24). Dar în viziunea aceasta, Iisus este prezentat astfel în Sfânta Sfintelor cu odăjdii strălucite de arhiereu, întrucât scena subliniază identitatea Sa de Mare Preot, precum și lucrarea de mijlocire.

Cititorul ar trebui să știe că în Ziua Ispășirii nu înceta ritualul zilnic de mijlocire și iertare divină (Ex 29:38-42; Num 28:3; 29:11b), ba încă exista și un rând suplimentar de jertfe de sărbătoare (Num 29:7-10). Toate se aduceau „afară de arderea de tot necurmată” (Num 28:10, 15, 23-24, 31; 29:6, 11, 16, 19, 22, 25, 28, 31,  34, 38). Înainte de a face ispășire (colectivă) pentru întregul popor, arhiereul făcea ispășire pentru sine și familia sa (Lev 16:6, 11, 14). Prin urmare, ritual de Yom Kippur nu excludea acea jertfă continuă, care mijlocea zi și noapte. Mai mult, trebuie să spunem că Yom Kippur, deși era o sărbătoare centrală a templului și a calendarului, singura zi de post și de sabatizare calendaristică, ea nu era printre cele trei sărbători principale de pelerinaj la Ierusalim (Ex 23:14-17; 34:22-24; Dt 16:16). Nu se cerea ca israelitul să asiste la acest ritual, ci stătea acasă, postind și pocăindu-se de păcatele lui. Christos, în marea zi a judecății începute în 1844 nu face doar judecată. Judecata se face numai pentru cei care au încheiat socotelile, prin moarte (Ap 6:9-11), sau prin sigilarea specială (care este o judecată a celor vii, ce se face imediat înainte de timpul strămtorării, cf. Ap 7:2-4; 14:1-5). Dar pentru cei care sunt în viață și se întorc la Dumnezeu, care se pocăiesc, și care au nevoie de pregătire (pentru moarte sau pentru sigilarea specială), Christos încă mijlocește. El nu va părăsi Sfânta Sfintelor, până nu va încheia această lucrare de pregătire pentru toți cei vii: spre mântuire sau spre pierzare veșnică, după alegerea fiecăruia.

Atunci Iisus mi-a arătat diferenţa dintre credinţă şi simţire (sentiment).

Este interesantă această idee parantetică a E G White aici. Întrucât suntem la subiectul urmării lui Christos prin credință, era necesară și explicația aceasta, care arată că acea credință așteptată de Dumnezeu de la noi este simpla încredere în Cuvântul Lui, nu un efort psihic de autosugestie, nu căutarea sau așteptarea unei emoții sau simțiri specifice. DL vorbește despre diferența dintre credință și sentimentalism. Dar aici nu este vorba doar de o cumințire a sentimentalismului, ci de realitatea că credința nu este un feeling, ci trust and obey (încredere care duce la ascultare).

Și i-am văzut pe aceia care s-au ridicat împreună cu Iisus, cum trimiteau credința lor spre El în Sfânta Sfintelor și se rugau: „Tată, dă-ne Spiritul Tău!”.

Aici găsim imediat motivul pentru care s-a comentat identitatea credinței autentice mai sus. Pe lângă definiția credinței ca încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, aici ni se atrage atenția că adevărata rugăciune este aceea care cere ceea ce Iisus a promis în mod special să dea poporului Lui, și anume Duhul Sfânt (Lc 11:10, 13; In 14:14-17; 15:7).

Atunci Iisus a suflat peste ei Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere, și multă dragoste, bucurie și pace.

Imaginea descrie experiența pionierilor care prin studiul Scripturii și rugăciunea credinței au progresat în înțelegerea unor învățături biblice fundamentale, care au format în acei ani „adevărul prezent”, cele patru puncte „cardinale” ale credinței AZS. Dar această scenă se potrivește și în cazul primirii oricăror raze de lumină date ulterior de Dumnezeu Bisericii (în anii 1863, 1888, 1896-1931, în 1919, în 1952 etc.) și pe care pionierii nu le avuseseră. Dumnezeu a dat atunci credincioșilor Lui multă lumină și putere. Manifestări supranaturale au avut loc, vindecări divine și darul profeției prin E G White. Dar mai presus de lumină și putere, Duhul a venit cu dovezi esențiale ale prezenței Lui:  dragoste, bugurie, pace… , adică roadele Duhului (Gal 5:22-23). Ba încă E G White zice: „multă dragoste, (multă) bucurie, (multă) pace.”

Aceasta a fost întotdeauna experiența celor care se împărtășesc de Duhul lui Dumnezeu. În persecuții sau în răstimpuri de liniște, adevărații AZS au dovedit iubire frățească, iubire de semeni, preocupându-se de nevoiele fizice și spirituale ale altora. Așa va fi și pe viitor. În ciuda diagnosticelor cinice ale unora, și în ciuda celor care doar privesc de pe margine și cobesc, fără a se implica, în ciuda biciuitorilor și cicălitorilor de profesie, care se cred profeți sau reformatori, adventiștii sunt un popor în care se manifestă dragostea cerească, bucuria cerească și pacea cerească. Da, există și unii care nu au această experiență, sau au avut-o și au pierdut-o, pentru că este scris: „Slavă lui Dumnezeu în cerurile înalte și pace pe pământ printre oamenii plăcuți Lui” (Lc 2:14). Nu poate exista pace între cei egoiști, care trăiesc în păcat, între cei „neplăcuți Lui”. „Cei răi (rǝšāᶜīm, vinovați, călcători de lege) n-au pace” (Is 48:22; 57:21). Iar bucuria mântuirii nu poate fi înlocuită cu drogurile veseliei lumii (Ps 4:7; 51:12).

Apoi m-am întors să privesc la ceata celor care încă stăteau plecați înaintea tronului; ei nu știau că Iisus părăsise tronul.

Scena îi descrie pe credincioșii care nu au acceptat să urmeze pe Iisus spre Sfânta Sfintelor. Sfânta Sfintelor este sala Tronului, acolo se află chivotul legământului, cu cele zece porunci, care stau la temelia Tronului, care se mai numește tronul harului sau capacul ispășirii. Cai a căror atenție s-a întreptat spre Sfânta Sfintelor au redescoperit valoarea veșnică a celor zece porunci, și în special porunca Sabatului, care este cea mai neglijată și mai răstălmăcită în creștinătate, de foarte mult timp. Viziunea îi reprezintă aici pe adventiștii milleriți care au abandonat lecția sanctuarului ceresc, au respins explicația zilei ispășirii (intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor) și identitatea Sabatului zilei a șaptea.

Lângă tron, părea să fie Satan, încercând să facă lucrarea lui Dumnezeu;

Viziunea nu vrea să ne învețe că Satan ar fi în cer. De fapt nici credincioșii nu sunt în cer. Totul este o prezentare didactică. Să nu uităm că în același limbaj vorbește și Biblia. Apocalipsa (Ap 12:1, 3, 7) descrie conflictul dintre „balaur” și „femeie”, sau dintre Mihail și balaur în cer. În cartea lui Iov (cap. 1-2), Satan a venit în sinodul ceresc împreună cu fiii lui Dumnezeu. În viziunea profetului Mica, de asemenea, duhurile înșelătoare iau parte la sinodul ceresc (1Împ 22:21; 2Cr. 18:20). În profețiile Bibliei apare tendința lui Satan sau a slujitorilor lui speciali (cum ar fi „Antichrist” sau „omul fărădelegii”), de a contraface lucrarea lui Dumnezeu, de a ocupa o poziție similară, chiar în prezența lui Dumnezeu (Is 14:12-15; Ez 28:13-19; Dan 8:10-11; 11:37; 2Tes 2:4).

i-am văzut privind spre tron și rugându-se: „Tată, dă-ne Spiritul Tău!” Atunci Satan a suflat peste ei o influență nesfântă; în ea era lumină și multă putere, dar nu era dragoste fierbinte, bucurie și pace. Ținta lui Satan era să-i țină înșelați, și să se retragă (!?) și să înșele pe copiii lui Dumnezeu.

Când credincioșii resping lumina lui Dumnezeu și puterea Lui, dar preferă lumina și puterea care vin ocolind calea poruncilor lui Dumnezeu și a urmării lui Iisus de aproape, sunt lăsați în voia rătăcirilor. Pentru că nu au acceptat acea dragoste care este împreună adevărul mântuitor, „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2Tes 2: 10-11).

Ei cred că este Duhul Sfânt, dar este alt duh, sunt alte duhuri. Observați aici că influența nesfântă a lui Satan aduce „lumină” și „multă putere”. În cazul Duhului adevărat, se dă lumină și putere de asemenea, dar „multă dragoste, bucurie, pace,” adică accentul e pus pe roade, nu pe daruri. În cazul falsului duh se manifestă „lumină”, idei teologice uimitoare, cu accentul pus pe „putere”, adică pe supranatural, dar fără „dragoste fierbinte, bucurie și pace”. L-am ascultat pe Dorin Lătăianu răstălmăcind sensul acestor roade ale Duhului, afirmând că dragostea s-ar referi la zelul lor pentru onoarea lui Dumnezeu, în sensul că ar trebui să susținem, împotriva Bibliei, că Dumnezeu nu ucide niciodată, și aceasta ar fi frumusețea carcaterului Lui. De asemenea, spunea că bucuria ar fi așteptarea „nunții”, adică a momentului în care natura noastră umană se va uni cu cea divină, dintr-odată și în mod colectiv, imediat înainte de venirea lui Iisus. Iar pacea ar fi terminarea conflictului dintre bine și rău.

Desigur, dacă cineva își pune mintea, poate da acestor termeni orice sens dorește; dar ei trebuie înțeleși așa cum i-a lăsat inspirația în Galateni 5, ca fiind roade ale Duhului, ca și răbdarea, bunătatea, binefacerea, credincioșia, blândețea, înfrânarea – toate fiind trăsături ale caracterului creștin, nu specialități cu marcă teologică GSM1888. Ce fel de influență spirituală primesc și transmit adepții GSM1888? Puțină putere, multă „lumină nouă”, multă desconsiderare față de BAZS, din care spun că fac parte, supărare permanentă pentru că Biserica le respinge „solia”, și permanente ostilități. Au ei în schimb mai multă pace sufletească sau pace între ei? Sunt adepții lor mai uniți între ei și mai iubitori? Observ că ei nici măcar nu reprezintă o mișcare mondială unită. Sunt grupuri și indivizi cu diverse opinii.

Mai mult, adepții GSM1888 sunt localizați tot în „Sfânta”, indiferent spre care tron privesc. Doar că duhul de cicăleală, de cață cu pene de păun, cu care sunt împodobiți și pe care-l arată în fiecare prezentare publică, adresată exclusiv fraților AZS, vine mai degrabă de la tronul lângă care s-a așezat Satan. Ei nu sunt printre cei care se roagă pentru Duhul Sfânt, așa cum fac închinătorii care așteaptă pe Iisus să vină de la nuntă. Ei chiar blamează rugăciunile pentru Duhul Sfânt, pentru creșterea în credință, pentru creșterea Bisericii, care sunt anatema pentru ei, „evoluționism”. Ei cred că experiența creștină a „nunții” / „ispășirii” este o „creație”, în sensul că nu are nici un aspect progresiv, totul ar fi brusc, colectiv și viitor. O viață de străduință exprimată prin „scara lui Petru” (2Pt 1:5-11) sau prin „antrenamentul” lui Pavel (1Cor 9:23-27) este pentru ei „urâciunea pustiirii”.  Ei vorbesc cu dispreț despre definiția dată undeva de E G White că „sfințirea este lucrarea unei vieți întregi”, pentru că ei au doctrina lor despre faptul că desăvârșirea va cădea pleașcă în momentul „nunții”. Dar lucrarea unei vieți întregi nu înseamnă că este lucrarea unei vieți longevive, ci că atâta timp cât trăim avem nevoie de sfințire, în contrast cu cei care spun că au devenit sfinți, au biruit deja. O viață înreagă de credință poate fi de 1 an, de o zi, de 50 de ani sau de 90.

Viziunea însă se concentrează cu prioritate asupra acelor adventiști (milleriți), care au respins ceea ce noi numim „solia îngerului al treilea” (sanctuarul ceresc, sabatul, judecata de cercetare, nemurirea condiționară, etc.). Din nefericire, aceștia au fost înșelați, așa cum am arătat mai sus, de doctrine demonice atractive, cum sunt shakerismul, spiritismul și altele. Enoch Jacobs, căruia E G White îi trimisese în mod personal această viziune, a fost înșelat. În loc să se unească cu grupul adventiștilor sabatiști, care susțineau doctrina sanctuarului, dînd astfel un sens biblic profeției din Dan 8:14, el a fost atras mai degrabă de doctrina venirii spirituale a lui Iisus și de nemurirea naturală a sufletului (spiritului). În mod natural, a alunecat în shakerism și de acolo în spiritism, apoi în lumea largă.

Samuel Snow (1806-1870), cel care stârnise pe toți milleriții cu „Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții” din iulie-octombrie 1844, principalul inspirator al Mișcării Lunii a Șaptea, nu numai că nu a acceptat „solia îngerului al treilea”, dar a început să se comporte ca un om care-și pierduse mințile. A ajuns în conflict și cu ceilalți milleriți, având vederi fanatice, susținând că el este Ilie, primul ministru al împărăției lui Iisus, care venise în spirit. În final, a părăsit orice formă de adventism.

De fapt, majoritatea liderilor milleriți au respins începuturile „soliei îngerului al treilea”, fie că n-au fost în stare să aprecieze frumusețea adevărului, care i-ar fi salvat din depresia spirituală survenită după 1844, fie că au preferat soluții mai populare sau mai seducătoare. Josiah Litch (1809-1886), după 1844 a adoptat treptat sistemul futurist, părăsind complet codul zi-an și interpretările adventiste, inclusiv propriile sale interpretări. Joseph Marsh (1802-1863) predicator și editor millerit, după 1844, nu a acceptat sabatul, dar a adoptat credința milenarist-iudaizantă în „veacul viitor”, al restaurării Israelului etnic ca popor al lui Dumnezeu în Țara Sfântă, cu tot ce ține de teoria aceasta. Predicatorul, scriitorul și editorul millerit George Storrs (1796-1879), care promovase printre adventiști nemurirea condiționată și anihilarea celor răi, după 1844 a negat cu hotărâre experiența sa în adventism, afirmând că mișcarea ar fi fost sub anumite „influențe mesmerice”. Din 1845 a început să susțină și el credința milenarist-iudaizantă. A lui Marsh, numită astăzi și sionism creștin.

Nathaniel Southard și Nathaniel N. Whiting (1792-1872), editori milleriți, după 1844, de asemenea au respins sabatul și sanctuarul. Joshua Himes (1805-1895), „Napoleonul” presei adventiste, principalul lider al mișcării millerite nu a acceptat niciodată „solia îngerului al treilea”. Elon Galusha (1790-1856), unul dintre cei mai proeminenți gânditori, lideri și scriitori milleriți, i-a călcat pe urme. Miles Grant (1819-1911) după 1844, s-a opus cu înverșunare luminii Sabatului și a darului profetic, deși acceptase lumina despre starea morților. Henry Dana Ward (1797-1884), scriitor millerit și președinte de conferință generală a părăsit adventismul, dedicându-se apoi politicii anti-masonice, care era în vogă.

Apollos Hale (1807–1898), scriitor și conferențiar millerit, ca și Joseph Turner (1807-1862), un alt cunoscut gânditor și editor millerit, au susținut un timp idei apropiate de grupul White-Bates, dar au sfârșit în opoziție. Nu au acceptat niciodată „adevărul prezent”, cu convingerile specifice AZS. Turner a alunecat mai întâi într-o ipocrizie morală, fiind un afemeiat care se credea sfânt și iluminat. Susținea că ușa sanctuarului ceresc era închisă pentru totdeauna pentru unii credincioși (între care și soția sa!). În scurt timp a început să se ocupe cu mesmerismul,[17] și a respins viziunile E G White, pe motiv că ar fi de influență mesmerică.

Fără pretenția că am epuizat lista de milleriți care nu au progresat odată cu lumina trimisă de Dumnezeu după 1844, ba încă au alunecat în erori mai mari, este drept să afirmăm aici că nu toți aceia care s-au opus teologiei grupului Bates-White (nucleul BAZS de mai târziu) au fost socotiți de E G White ca fiind pierduți, fără speranță de mântuire. Viziunea a fost dată pentru a avertiza, a descrie pericolele, nu a face o radiografie istorică exactă și completă a tot ce s-a întâmplat. Nu trebui să credem că, în afara celor care au acceptat doctrina intrării lui Iisus în Sfânta Sfintelor, n-ar mai fi existat adevărați închinători ai lui Dumnezeu în lume, în ciuda faptului că primii adventiști sabatiști au crezut pentru un timp (împreună cu E G White), că la 1844 s-a închis harul pentru restul lumii (cu excepția milleriților). Vezi teologia „ușii închise”.

Ellen White, de exemplu, ne asigură că Miller (care a murit în 1849, adică după plecarea lui Iisus de la locul vechiului tron; și care nu a primit nici sabatul, nici lumina sanctuarului, ba chiar s-a opus public acestor lumini noi) se va scula la învierea drepților.[18] Aș întreba aici pe fanii GSM: A fost Miller dintre cei rămași lângă vechiul tron? Sau era pe același drum cu adventiștii sabatiști? Altfel spus: de la 1844 încoace se mântuiesc numai AZS? Probabil, îmi vor răspunde că nici aceștia nu se vor mântui, dacă nu acceptă „nunta” în versiunea GSM. Sau poate îmi vor răspunde că mântuirea personală nu are nicio importanță, ci justificarea caracterului lui Dumnezeu. De asemenea, Ellene White și BAZS au avut relații cordiale cu Joshua Himes, liderul mișcării adventiste după moartea lui Miller. Himes era un puternic adversar al sabatului și al doctrinei sanctuarului, dar a dovedit că poate crește în adevăr. A abandonat în cele din urmă dogma nemuririi sufletului și a iadului veșnic și a trecut în tabăra unei alte grupări adventiste de ziua întâi, numită Advent Christian Church, unde Martorii lui Iehova își au rădăcinile nemărturisite. Himes a devenit foarte prietenos cu adventiștii de ziua a șaptea și nu a criticat niciodată pe Ellen White, deși a respins în mod consecvent sabatul. De partea lor, AZS i-au permis să predice în Tabernacolul AZS din Battle Creek, iar James White a recomandat public revista oficială advent-creștină a lui Himes.[19] Exclus pe nedrept din comunitatea advent-creștină, Himes s-a refugiat în Biserica Episcopală, unde a slujit ca diacon, apoi ca „preot”, activ până la bătrânețe ca reformator, introducând reguli de temperanță, organizând dioceza, construind biserici cu propria mână și pregătind noi slujitori ai Bisericii. Nu se putea uni cu AZS, având importante deosebiri de credință, dar a păstrat relații calde cu adventiștii. La vârsta de 89 de ani, bolnav de cancer și internat în marele sanatoriu adventist din Battle Creek, Himes a fost invitat iarăși de liderii AZS să vorbească în Tabernacol. Într-o seară, Himes a avut ocazia să asculte în biserică citirea unor mărturii ale Ellenei White. A fost atât de impresionat, încât a scris imediat o scrisoare Ellenei White (1894), adăugând și o donație financiară pentru misiunea ei din Australia. Ellen White i-a răspuns cu o scrisoare de mulțumire și de apreciere a lucrării lui.[20]

De asemenea, AZS au păstrat relații cordiale cu Baptiştii de Ziua a Şaptea, o veche ramură anglo-baptistă (de la 1617), care numără astăzi peste 50.000 de membri în 22 țări. Primii adventiști (milleriți) care au început să țină sabatul, începuseră să studieze Biblia la îndemnul unei doamne baptiste de ziua a șaptea (Rachel Oakes Preston) în vara anului 1844. În mod natural, între cele două confesiuni, s-au legat relații speciale, în ciuda diferențelor doctrinale.[21] În anii 1860-1870, liderii AZS și BZS păstrau legături frăţeşti. BZS frecventau sesiunile conferințelor generale AZS și recunoșteau interesul lor comun în promovarea păzirii sabatului. James White chiar a sfătuit pe predicatorii AZS să nu organizeze campanii de evanghelizare în orășelele în care locuiau BZS.

Cazul lui Himes, al baptiștilor de ziua a șaptea și altele asemenea ilustrează generoasa deschidere interconfesională care exista în generația pionierilor noștri. GSM1888 și alte grupuri sectare ar denunța asemenea relații astăzi ca fiind ecumenism și trădare. Cum interpretăm aceste situații în lumina viziunii tronurilor? Erau Miller și Himes în grupul celor care așteptau pe Mire să „iasă de la nuntă”, sau erau în ceata închinătorilor damnați, care primeau duhul celui rău, sau care urmau să-l primească? Și câte dintre „pietrele de hotar” ale credinței adventist-sabatiste ar fi trebuit cineva să le păzească pentru a fi identificat drept închinător înțelept, care urmează pe Iisus permanent, care nu-și ia ochii de la El?

În ciuda deschiderii adventiștilor sabatiști față de ceilalți milleriți, este bine să știm că, dacă la început se adunau împreună, după anii 1854 au început să se adune separat, deoarece aceștia „se îmbătau zilnic cu noi rătăciri”, [22] luptau cu disperare împotriva sabatului și aduceau spiritismul ca argument în favoarea credinței în nemurirea naturală a sufletului.

Am văzut cum unul după altul părăseau ceata celor care se rugau lui Iisus către Sfânta Sfintelor, și plecând se uneau cu aceia care erau înaintea tronului, și îndată primeau influența nesfântă a lui Satan.

Viziunea tronurilor, chiar așa, cu această ultimă frază care lipsește în unele ediții, este o poveste neterminată, care se termină într-un coșmar. A fost scrisă ca să-i avertizeze nu doar pe acei adventiști milleriți care erau gata de a primi erezii tot mai mari, ci și pentru a avertiza pe cei care au urmat pe Iisus în credință în Sfânta Sfintelor, ca să nu dea înapoi. Această scenă descrie multele apostazii, prin care lideri AZS sau simpli membri au părăsit credința adventistă, întorcându-se la diverse formule protestante sau sectare:

Thomas Preble (1810-1907), primul predicator adventist care a susținut în scris doctrina biblică a sabatului (feb. 1845), a părăsit sabatul pe la jumătatea anului 1847 și a devenit un mare adevrsar al sabatului.

Owen Russell Loomis Crosier / Crozier (1820-1912), un tânăr evanghelist millerit, de profesie învățător, primul adventist care în anii 1845-1846 a publicat un studiu teologic asupra sanctuarului ceresc și a relației cu textul îndrăgit de milleriți (Daniel 8:14). O parte dintre adventiști, în special sabatiștii, la îndemnul E G White și-au însușit această teologie, iar Crosier, la rândul său și-a însușit doctrina și practica sabatului. Dar în scurt timp, pe la jumătatea anului 1847, a părăsit atât teologia sanctuarului, cât și sabatul, devenind un adept al mișcării adventiste “age-to-come” („veacul care vine”), condusă de Joseph Marsh.[23]

Adventiștii, atât sabatiști, cât și non-sabatiști, în majoritate respingeau această doctrină. Dar unii din ambele tabere au promovat-o foarte zgomotos. Doctrina “age-to-come” este în esență scenariul escatologic pe care l-au îmbrățișat între timp și alți evanghelici: o împărăție milenială a lui Iisus pe pământ, în care timp există noi șanse de mântuire, când se vor împlini profețiile VT despre Israel și popoarele lumii, când Israel va juca un rol dominant. Pe scurt, este un sionist creștin, care distrage atenția de la adevărul actual. Adepții acestui curent, până astăzi, resping sabatul ca fiind exclusiv pentru evrei, în timp ce mileniul iudaic este considerat a fi sabatul „neamurilor”.

Alți adventiști sabatiști care au părăsit credința în anii 1853-1860 și au format grupuri milenarist-iudaizante, au fost Hiram S Case, C P Russel, J M Stephenson, D. P Hall și Gilbert Cranmer (1814–1903) – inițiatorii grupurilor disidente „Partida din Marion” și „The Messengers”, ostili Ellenei White și organizației, pionierii actualelor denominații ex-adventiste numite Church of God. Aceștia se orientează după calendarul iudaic, demonizează sărbătorile creștine, sunt antitrinitari și fani ai sionismului creștin.

Moses Hull (1836-1907), predicator millerit convertit la adventismul sabatist în 1847 și devenit pastor și evanghelist în 1858. Avea o pasiune și dedicație misionară ieșită din comun, dar era slab pregătit, iar soția era numai cu numele convertită și îl alimenta cu minciuni. În anii 1862-1863 Hull a intrat în dezbateri publice cu spiritiștii și a pendulat între adventism și spiritism. Pregătirea lui slabă, precum și zelul de a apăra adevărul (în ciuda avertizărilor pe care i le dăduse E G White de a nu se aventura singur în dispute cu spiritiștii), l-au determinat ca, în final să prefere spiritismul. Hull era slab și din punct de vedere spiritual, deoarece ca pastor își permitea unele familiarități necuvenite față de femei. În zadar fusese avertizat. În calitate de spiritist a fost atât de deschis în a promova amorul liber, încât i-a scandalizat chiar pe spiritiști. S-a separat de soția sa și s-a asociat cu o femeie care era medium spiritist. Rudele au mărturisit că Hull a rămas toată viața marcat de remușcări mari și că își sfătuia rudele adventiste să rămână în credință. Hull a fost un avocat al socialismului, luptând pentru drepturile muncitorilor, fermierilor și femeilor.

Dudley M. Canright (1840-1919), devenit adventist sabatist în 1859, s-a evidențiat în doi ani ca evanghelist de excepție, unul dintre cei mai eficienți pe care i-a avut Biserica. Dar Canright nu avea stabilitate emoțională, s-a simțit lezat de mesajele personale adresate de E G White și a început să-și ia liber de la Biserică și de la credință, după care s-a întors, decis pentru statornicie și acceptat de colegii pastori. Dar în 1886, scandalizat de o dispută despre legea din Gal 3:24, Canright a decis să părăsească definitiv adventismul, devenind pastor baptist, scriind împotriva Ellenei White și împotriva învățăturii pe care o predicase zeci de ani. A participat însă la funeraliile E G White, spunând fratelui lui că „o nobilă creștină s-a dus”.

O suită de slujitori proeminenți ai BAZS au părăsit apoi doctrina sanctuarului și încrederea în darul profetic al E G White. Faimosul medic J H Kellogg a dezvoltat o doctrină despre Dumnezeire, care era o versiune de panenteism, confundând legile și forțele naturii cu spiritualitatea lui Dumnezeu, ceea ce duce la confundarea gândurilor și dorințelor proprii cu voința divină. Un astfel de Dumnezeu atotprezent și fără chip, evident, nu are nevoie de un sanctuar ceresc. Kellogg a fost exclus în 1907, la patru ani după publicarea cărții lui The Living Temple („Templul viu” – o nouă viziune despre ființa umană și despre locuirea lui Dumnezeu), pe care E G White a numit-o „alfa ereziilor” din perioada aceea, afirmând că în scurt timp va urma „omega”, adică rezultatul dezastruos al acelei filozofii.

Harmon Lindsay (1835-1919), mult timp trezorier al Conferinței Generale, ostil mesajului lui Jones și Waggoner. Simțindu-se incomodat de E G White, a propus Comitetului (1891) ca E G White să fie trimisă în Australia, deoarece este persoana cea mai potrivită pentru a dezvolta misiunea de acolo. În realitate voia să scape de ea. Propunerea părea atât de înțeleaptă încât până și Willie White (fiul), membru al aceluiași comitet, a votat pentru. Astfel cei doi White, mama și fiul (tatăl James murise între timp) au plecat într-un bunecuvântat „exil” în Australia, iar Lindsay a putut răsufla, până și-a încheiat mandatul în 1893. Peste câțiva ani, din nefericire, în loc de a se pocăi, s-a dus la secta pseudocreștină Christian Science.[24]

Albion Fox Ballenger (1861-1921), un mare evanghelist adventist, care a slujit în America și Anglia, a dezvoltat o doctrină alternativă și stranie despre sanctuar. Credea că în cer ar exista un sanctuar cu două încăperi; că în Sfânta a slujit Melchisedec, iar în Sfânta Sfintelor slujește Iisus, de la înălțarea Sa. Anul și experiența 1844 nu ar însemna nimic, iar Ellen White nu ar avea nicio autoritate. În zădar s-au trudit colegii din Conferința Generală și Ellen White să-i explice că doctrina lui nu este corectă. În 1905, Albion Ballenger a fost înlăturat.[25]  Fratele său, Edward Ballenger (1864-1955), educator adventist, i-a urmat cu pasiune sporită, activând împotriva Bisericii. L H Crisler, președinte de conferință în Florida, împreună cu Irvin Keck, s-au alăturat în fine grupului Ballenger (1909).

Ellet J Waggoner (1855-1916), medic, editor, autor și mare evanghelist, principalul predicator care a (re)adus în atenția Bisericii, la Minneapolis (1888) mesajul îndreptățirii prin credință și al dreptății lui Christos, în legătură cu legea, a fost furat de un alt spirit, și târât înapoi din grupul celor care așteaptă pe Iisus să Se întoarcă de la adevărata „nuntă”.

Waggoner se credea condus special de Duhul Sfânt şi primea „revelaţii” care nu existau în Scripturi. Deja pe la anul 1891 a abandonat doctrina sanctuarului și a judecății de cercetare începută în 1844. A adoptat unele idei ciudate despre sfințenie și despre viața viitoare, care au degenerat într-o filozofie stupidă despre „afinităţile spirituale” dintre persoane de sex opus, care, dacă nu au dreptul să se căsătorească în viaţa aceasta, ar putea fi parteneri în viaţa viitoare. Încurcat în asemenea „afinități spirituale” cu secretara sa, și stârnind gelozia soției sale, Waggoner nu a dat înapoi, ci și-a justificat purtarea cu descoperiri speciale de la Dumnezeu. Spunea că, de moment ce Edith (amanta) era aleasă de cer pentru el, ar fi un păcat, adulter, să trăiască mai departe cu soția legitimă, Jessie.

Waggoner considera că descoperirile cerești pe care le primise despre Edith sunt la fel de valabile ca poruncile divine. În zădar l-a avertizat Ellen White în anii 1901-1903, condamnând romantismul său nelegiuit, și prevăzând că îl va împinge la apostazie și desfrâu. Jessie (care între timp era și ea vinovată de o „afinitate spirituală”) a divorțat de Waggoner, iar el s-a recăsătorit cu Edith, ceea ce i-a atras excluderea din Biserică. În ultimii ani, Waggoner a început să susțină opinii anarhice cu privire la organizația Bisericii și să fie preocupat de „darul vindecării” și despre „darul profetic”. Credea că sanctuarul lui Dumnezeu este, în realitate, ființa umană şi că lucrarea lui Christos ca preot are loc doar în suflet. Prin urmare, „curăţirea sanctuarului” nu ar fi o lucrare obiectivă cerească, ci una subiectivă, terestră: eradicarea păcatului din natura umană. Teologia lui Waggoner, vecină cu panenteismul lui Kellogg îi procurase o sfinţenie închipuită, care l-a târât în bezna păcatului.

Alonzo T. Jones (1850-1923), pastor, editor, predicator, autor, educator, administrator, prieten și asociat cu Waggoner în trezirea religioasă și teologică apărută la Minneapolis (1888), a activat mulți ani pentru răspândirea acestui mesaj, care era o lumină de la Duhul Sfânt, însoțită nu numai de putere, ci de multă dragoste, bucurie și pace. În ciuda unei opoziții mai surde sau mai pe față a unor pastori împotrivitori, Jones a fost ales în funcții importante în conducerea Bisericii. A lucrat ca profesor și editor, cot la cot cu Uriah Smith, după ce bătrânul Smith recunoscuse că a greșit la Minneapolis. Totuși, în 1903, Jones a refuzat funcția pentru care fusese ales (secretar pentru libertatea religioasă) și s-a asociat cu Kellogg, care îi promisese că va răsturna Comitetul CG și-l va face pe Jones preşedintele Colegiului Battle Creek. Astfel, Jones s-a alăturat cauzei doctorului în lupta pentru acapararea puterii la CG. Asemenea lui Waggoner și altora, a început să susțină că „darul profeției” aparţine fiecărui credincios. Referitor la organizația Bisericii, Jones era un anarhist mai radical decât Waggoner, și a dus până la moarte o campanie de discreditare împotriva președintelui Daniells. Era foarte pornit împotriva „dictaturii” CG, dar după ce a fost ales președinte de conferință, a devenit nesuferit, prin faptul că se impunea comitetului și insista până zdrobea voința colaboratorilor. După doi ani de încercări nereușite de a-l recupera, sau cel puți de a-l calma, Biserica i-a retras legitimația de pastor (1907). A respins și mărturiile Ellenei White. În același an au fost excluși și Dr. Kellogg și alți colegi ai lui. A urmat o luptă penibilă a lui Jones împotriva Bisericii, care a fost mediatizată, [26] timp în care omul a refuzat orice mână întinsă pentru împăcare. În 1909 a fost exclus, după care a slujit ca pastor un grup schismatic, dar și aceia l-au repudiat. În 1916 a revenit în Biserica AZS pe ușa din spate, într-o congregație care era pe cale de separare. În acel timp, Jones se simțea mai acasă printre penticostalii sabatiști. Când şi aceia s-au organizat, Jones i-a declarant apostați. Organizația era pentru Jones păcatul împotriva Duhului. Ca și Waggoner, Jones a murit în ceartă cu Biserica.

Ludwig R Conradi (1856-1939), german, a fost probabil cel mai mare evanghelist adventist care a existat, părintele misiunii din Europa și mulți ani lider al Bisericii AZS europene, membru în comitetul CG. Pe lângă predicile lui extraordinare, Conradi a fost și un autor de scrieri religioase și teologice. El a introdus în teologia AZS noua interpretare a „jertfei necurmate” din cartea lui Daniel, pe care a atribuit-o lui Iisus, în opoziție cu interpretarea millerită susținută fără obiecții până la sfârșitul secolului XIX („jertfa necurmată” = păgânismul). În ciuda acestor fapte, Conradi a făcut greșeli majore. El a fost unul dintre liderii care, la Minneapolis 1888, s-au opus mesajului lui Waggoner, iar în anii de mai târziu a făcut doi copii în afara căsătoriei.

Conradi a avut totuși o atitudine de pocăință, iar corepondența dintre el și Ellen White dovedește că se îndreptase. Venirea Primului Război Mondial, cu provocările specifice din Europa, unde obiecțiile de conștiință sau necombatanța nu erau recunoscute, l-au determinat să ia decizii politice pragmatice, în dezacord cu Biserica AZS Americană, dând naștere unei crize care a născut așa-zisa „mișcare de reformațiune”. Asemenea lui Czechowski, Conradi tindea spre europenizarea Bisericii. După 1900, începuse să întrețină în secret și alte opinii teologice diferite de ale „americanilor”, în ce privește interpretarea profețiilor și încrederea în darul profetic al Ellenei White.

Pe la 1931, Conradi a respins în mod public și complet doctrina specifică a sanctuarului / „judecății de cercetare”. Pentru el, cornul nelegiuit din Daniel 8 era Islamul, iar sfârșitul celor 2300 „zile” (1844) era momentul când otomanii au fost siliți să acorde toleranță creștinilor în Orient. Indispus să asculte de cel mai înalt for al Bisericii, în anul 1932 i s-a retras calitatea de pastor. Ca urmare, la o vârstă înaintată, Conradi s-a asociat cu baptiștii de ziua a șaptea și a rupt mai multe comunități AZS din Germania, după ce zidise Biserica în Europa și în alte părți, timp de 50 de ani.

Harold Snide, colportor, autor și educator AZS american, a respins, de asemenea, doctrina sanctuarului și a judecății, cam pe la 1945.

În Australia, William W Fletcher (1879-1947), unul dintre liderii cei mai importanți ai misiunii și ai Bisericii din Asia de Sud, Oceania și Australia, cunoscut evanghelist și educator, s-a retras din Biserică, respingând doctrina sanctuarului. Mulți i-au urmat exemplul.  R A Greive, președinte de conferință din Australia i-a urmat exemplul, împreună cu mulți alți membri, pe la 1955.

Robert D Brinsmead (1933-), de asemenea australian, dintr-o familie care fusese adventist-reformistă, a studiat teologia la Colegiul Avondale între anii 1958-1961, împreună cu fratele său John. Influențat de atmosfera creată în jurul studiului americanilor R Wieland și D K Short din 1950 (1888 Reexamined), frații Brinsmead au început să studieze scrierile lui Jones și Waggoner, dezvoltând o doctrină a perfecțiunii sfințeniei, pe care o agitau în seminar și în biserici.

Pe scurt, doctrina lui Brinsmead susținea că după ce păcatele vor fi „șterse” la încheierea mijlocirii lui Iisus în sanctuarul ceresc, revărsarea Duhului Sfânt va efectua o transformare efectivă (fizică și psihică) în natura umană, desăvârșind pe sfinți, sigilându-i și făcându-i fără păcat. Aceasta era pentru Brinsmead singura soluție pentru ca omul credincios să poată sta înaintea unui Dumnezeu desăvârșit, „după închiderea harului”. Deoarece omul, potrivit Bibliei, are o natură păcătoasă, singura soluție pe care o vedea Brismead ar fi fost eradicarea supranaturală a păcatului, sau a naturii păcătoase, sau a „păcatului originar”, chiar și din memorie, înainte de acel timp. Acțiunea aceasta era numită de el „ispășire” și „sigilare”.  În anii 1961/1962 frații Brinsmead au fost excluși din Biserică, împreună cu alții care agitau aceste învățături. Au format o asociație numită Sanctuary Awakening Fellowship (Societatea de deșteptare cu privire la subiectul Sanctuarului). Sora lor (Hope Taylor) a fost de asemenea un lider important al „Deșteptării.” Brinsmead învăța că textul din Dan. 8:14 conține o grozavă promisiune despre curățarea miraculoasă a templului inimii și al vieții de păcatul originar. Conștientul uman ar fi Sfânta, iar subconștientul ar fi Sfânta Sfintelor.

În același timp, un alt sfânt, pe nume F T Wright, profesor de lucru manual la un colegiu din Noua Zeelandă, și-a părăsit serviciul, pentru a predica „adevărul prezent” în afara „controlului Bisericii”. Și Wright se înscrisese cândva la Avondale, dar nu a putut continua.[27] Mișcarea lui Wright a preluat interesul pentru scrierile lui Jones și Waggoner, promovând teologia sanctuarului ființei umane și a eradicării păcatului din subconștient („sfînta sfintelor”). Mici deosebiri existau între Wright și Brinsmead, care păreau să justifice separarea. În plus, Fred Wright nu avea încredere în frații Brinsmead și era opus sorei Hope Taylor (după cum nici ea nu-l suporta!). Brinsmead îl invitase insistent să i se alăture, dar Wright considera că fiecare sol al adevărului trebuie să fie „chemat direct de Dumnezeu”, nu de om. Așadar Wright avea să formeze o sectă proprie, o „teocrație” (mai precis, o structură anti-democratică ), dezvoltând un elitism spiritual sub numele de Sabbath Rest Advent Church („Odihna de Sabat”). „Odihna” lui Wright s-a dovedit extrem de ostilă organizației Bisericii AZS „neteocratice” și a dezvoltat într-o manieră periculoasă foamea după „lumină nouă” (sau „adevăr prezent”). Astfel Wright a conceput, sau mai probabil, a împrumutat din surse AZS americane liberale (Paul Heubach, M D Lewis) teoria că Biblia ar fi greșită când afirmă că Dumnezeu pedepsește cu moartea. A scris o mulțime de cărți și broșuri. „Odihna” lui Wright însă a fost întotdeauna o mișcare extrem de restrânsă, deși ca orice mișcare de acest soi, s-a pretins că este „marea strigare” sau „îngerul al patrulea” (e. g. Apocalipsa 18). Wright a murit separat de Biserică, lăsând în urmă cel mult 2000 de epigoni și memoria unui sfânt învins sau ipocrit.[28]

Din Australia, „Deșteptarea” a trecut și în America, unde Brinsmead a pus în circulație o revistă (Present Truth, 1972), a publicat cărți și cântece noi, a ținut adunări de tabără și a creat multă agitație printre adventiști, care la nivel popular au privit mesajul ca pe o eliberare: Schimbarea noastră, deci, va fi la timpul viitor, supranaturală, subită și colectivă! Ceva din această maree teologică a pătruns, după ani, și în România ceaușistă.[29]

Din această extremă perfecționist-mistică, Robert Brinsmead s-a convertit brusc la poziția clasică protestantă, citind scrierile reformatorilor, la îndemnul fostului lui profesor, Desmond Ford (1970). Noul Brinsmead a renunțat la evanghelia sa, afirmând că nu este nevoie de nicio eradicare a păcatului originar. A abandonat teologia despre natura umană căzută moștenită de Iisus (care fusese considerată standard printre AZS în anii 1890-1950) și din 1972 a început să proclame că orice credincios rămâne păcătos până la moarte, sau până la venirea lui Christos: un păcătos doar îndreptățit, doar prin credință.

În 1978 revista sa și-a schimbat numele în Verdict și la scurt timp, Brinsmead a abandonat credința în originea providențială a adventismului, autenticitatea profetică a E G White, doctrina sanctuarului ceresc (1979) și, în final, Sabatul (1981). Apoi, preocupându-se cu tezele teologiei liberale, s-a îndepărtat tot mai mult de creștinism și de Biblie.[30] Astăzi, predicatorul meteoric, care era în stare să citeze ore în șir din Ellen White, și care se credea continuatorul lui Waggoner și salvatorul Bisericii, este un soi de umanist agnostic, preocupat strict de lumea aceasta și binecunoscut. Chipul lui apare pe un timbru australian.

Cea mai mare agitație împotriva doctrinei sanctuarului și a judecății a fost cauzată Desmond Ford (1929- *), australian, profesor de teologie sistematică la Avondale și membru al Comitetului de Cercetări Biblice. Ford a fost de asemenea un evanghelist și autor excelent, cu o biografie spectaculoasă și admirabilă, iar scrierile sale teologice dinainte de 1980 sunt printre cele mai bune pe care le avem, devenind o sursă de inspirație pentru cerceătorii ulteriori.[31] Ford a fost principalul oponent al perfecționismului lui Brinsmead, respingând teologia naturii păcătoase asumate de Iisus prin naștere, precum și orice fel de perfecțiune fără păcat a credincioșilor din ultima generație.

Ca urmare a dependenței sale exagerate de autori evanghelici și pentru că a început să privească Evanghelia în lumina ortodoxiei protestante, mergând pe urmele lui Ballenger și ale lui Fletcher și Greive, Ford a tras concluzia că judecata premilenială a celor credincioși (= doctrina sanctuarului) ar fi atât inutilă, cât și amenințătoare (ar distruge certitudinea mântuirii !). Nu și-a exteriorizat toate opiniile acestea până în 1977, totuși tensiuni locale puternice au apărut față de teologia lui Ford. Ca urmare, a fost detașat pentru trei ani în America, la Pacific Union College. În 1979, a fost invitat să prezinte un subiect la Asociația Forumurilor Adventiste, care se întâlnea atunci în campus, pentru o dezbatere asupra capitolului 9 din Evrei. Subiectul lui Ford a fost (în traducere): „Judecata de cercetare –  o piatră de hotar teologică, sau o simplă necesitate istorică?”

Discursul a stârnit mare senzație, precum și îngrijorări. Ca urmare, Ford a fost chemat la sediul Conferinței Generale, unde i s-a dat o vacanță de șase luni, pentru a-și pune în scris vederile. Rezultatul a fost un manuscris de aproape 1000 de pagini.

Un grup de 114 teologi și lideri adventiști, între care și președintele Neal Wilson, s-au întâlnit cu Desmond Ford între 11-15 august 1980, la Glacier View (Colorado), unde Ford s-a exprimat categoric împotriva doctrinei judecății de cercetare, care ar submina credința în mântuirea „numai prin har”, „în afara faptelor”. De asemenea, a renunțat la cheia apocaliptică „zi-an” ca la o simplă cârjă istorică. În urma acestei controverse, i s-a retras calitatea de pastor și acreditarea de profesor adventist.

Demiterea lui Ford a stârnit un val de nemulțumiri, care a dus la retragerea unora din Biserică sau cel puțin la abandonarea adventismului tradițional și adoptarea vederilor lui Ford. Mici grupuri de adventiști au format un grup numit Adventiștii Evanghelici. Un număr de pastori și absolvenți de teologie au părăsit atunci slujirea Bisericii.

Unul dintre cei mai importanți teologi AZS, care a părăsit doctrina sanctuarului a fost Raymond F Cottrell (1911-2003), unul dintre editorii și autorii Comentariilor Biblice din anii ’50-’60 și simpatizant al teologiei lui Ford din anii ’80. Cottrell slujise Biserica în calitate de misionar, editor, teolog, profesor. În timpul crizei Ford, Cottrell era deja pensionar. După 1980, a dezvoltat o gândire teologică istorico-critică, întorcând pe dos interpretarea tradițională a cărții lui Daniel și influențând pe intelectualii AZS americani să abandoneze doctrina sanctuarului, atât în calitate de editor al Adventist Today (1993), cât și ca autor, participant la forumuri adventiste (2002).

Ronald Numbers (1942-), în timp ce era lector la Universitatea din Loma Linda, a publicat o carte (1976) prin care submina autoritatea profetică a Ellenei White, deși cercetarea poate avea valoare științifică. Numbers a progresat ca cercetător și autor proeminent în lumea științifică americană, dar a părăsit demult credința, fiind astăzi un agnostic evoluționist.

După 1980, Charles Wheeling, pastor din Alabama, a început să aplice profețiile din Daniel 8 la conflictele dintre SUA și Irak/Iran (1990). Încurajat de afirmațiile lui Cottrell, a abandonat doctrina Sanctuarului în 1990, după care a fost exclus în 1991 și astăzi activează ca un comentator independent al profețiilor.

In anii 1980, pastorul american Walter Rea (1922-2014), care fusese cândva un avid colecționar de citate EGW, a publicat o carte împotriva autenticității profetice a Ellenei White, ceea ce, împreună cu valul de „adventism evanghelic” provocat de Brinsmead și de Ford, a fost o lovitură majoră dată adventismului istoric. Mulți AZS occidentali au abandonat complet încrederea în Spiritul Profeției, în doctrina sanctuarului și în alte doctrine sau practici adventiste specifice. CG a plătit specialiști, care să cerceteze suspiciunea împrumuturilor literare (a așa-zisului plagiat al) E G White. Juristul catolic Vincent Ramik, specialist în dreptul proprietății intelectuale, nu numai că a dezincriminat-o pe Ellen White (1981), dar a rămas foarte impresionat de scrierile ei. Fred Veltman, directorul Departamentului de Religie de la Pacific Union College, cu echipa lui, a studiat pe larg (1982-1988) sursele folosite pentru cartea Viața lui Hristos, confirmând că E G White a folosit uneori surse literare, în mod creativ, pentru a-și îmbogăți cartea, fără să dea referințe.

În 1981, Dale Ratzlaff, pastor și educator din California, acuzând administrația că l-ar fi nedreptățit pe Desmond Ford și profesând un evanghelicalism extrem, bazat pe ceea ce el crede că este „noul legământ”, a fost îndepărtat din Biserică. Ratzlaff a fondat apoi o agenție personală pentru publicații și conferințe antiadventiste. Ținta specială a criticilor lui Razlaff este doctrina din Daniel 8:14, Spiritul Profetic și sabatul. Spirit virulent și neliniștit, a scris cărți împotriva sabatului și a Bisericii, pe care o numește sectă. Ford însuși a scris o carte în apărarea sabatului, împotriva lui Ratzlaff.

Jerry Gladson, profesor de teologie biblică la Southern College, cu un doctorat de la Universitatea Vanderbilt (Nashville), a avut o istorie asemănătoare. Pe la 1985, a ajuns în conflict cu colegii, în special cu Gerhard Hasel, pe tema doctrinei sanctuarului și a judecății, după care a fost silit să se despartă de învățământul adventist. În 1991 s-a retras din Biserică și a slujit ca pastor și profesor în alte biserici evanghelice. În final a părăsit Biserica și și-a scris povestea într-o carte (2000). Aurel Ionică, profesor de teologie român, de asemenea educat la Vanderbilt (1992-2002), a părăsit tot ce înseamnă adventism, eșuând într-un sistem liberal de interpretare biblică, dificil de clasificat.

Nu de mult, pastorul american pensionar de origine sudafricană Pieter Erens Barkhuizen (2009), evanghelist și autor, care a vizitat România, ne-a șocat anunțând că a părăsit unele doctrine adventiste, cum ar fi: sanctuarul și mileniul, Trinitatea etc.

Lista nu este completă. Am menționat doar apostaziile din America de Nord, Australia și tangențial, Europa, care formează cimitirul principalilor renegați. Ar trebui să continui cu toate continentele și țările. Dacă s-ar menționa și membrii laici, care au luat aceleași căi, părăsind ceata celor care „așteaptă pe Domnul să Se întoarcă de la nuntă”, lista ar umple o carte de telefon. Deși profeția E G White era condiționată, nu trebuia neapărat să se realizeze, ea este tulburătoare, iar perspectiva aceasta nu s-a încheiat. Cunoscuți și prieteni au fost măturați de valurile ereziilor. Cine urmează? Rude? Copii? Noi înșine? Ar trebui să ne cutremurăm și să ne rugăm să nu se întâmple. Am fost avertizați:

„Încercarea la care vom fi supuși va fi aceea de a rezista în apărarea adevărului și a dreptății, în timp ce majoritatea ne părăsește, și de a purta bătăliile Domnului, atunci când campionii sunt rari. În acel timp, va trebui să acumulăm căldură din răceala altora, curaj din lașitatea lor și loialitate din trădarea lor.” — (Evenimentele ultimelor zile, p. 180)  Selected Messages 2:380 (1886).

„Pe măsură ce se apropie furtuna, o mare categorie de oameni care, în ciuda faptului că și-au mărturisit credința în solia îngerului al treilea, dar nu au fost sfințiți prin ascultarea de adevăr, își vor părăsi locurile și vor intra în rândurile adversarilor.” — The Great Controversy, 608 (1911)

„Mi-a fost arătat cu hotărâre că mulți vor pleca din rândurile noastre, acordând atenție duhurilor înșelătoare și învățăturilor diavolilor. Domnul dorește ca fiecare suflet care pretinde a crede adevărul să cunoască bine acest adevăr. Vor apărea profeți falși care îi vor înșela pe mulți. Tot ce poate fi zguduit va fi zguduit. Prin urmare, oare nu se cuvine ca fiecare credincios să înțeleagă dovezile credinței noastre? În loc de a avea atât de multe predici, ar trebui să se cerceteze mai îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu, explicându-se Scripturile text cu text și căutând dovezile puternice prezentate, care susțin doctrinele fundamentale ce ne-au adus în locul în care suntem acum, pe platforma adevărului veșnic.” (Evanghelizare 363).

Dar ce loc ocupă în viziunea E G White, adepții GSM1888? Sunt ei cu un picior în Sfânta Sfintelor? Așteaptă ei pe Iisus să Se întoarcă de la adevărata nuntă, pe care am prezentat-o mai sus, adică primirea împărăției la sfârșitul lucrării de judecată și mijlocire? Sau mai degrabă, prin faptul că au abandonat adevărata identitate a Sanctuarului, a Sfintei Sfintelor, ca și Waggoner, Jones, Brinsmead, Wright etc., s-au întors spre primul tron și au început să primească un spirit în care este multă lumină și putere, un spirit de critică și învinuire, fără dragoste, bucurie și pace?

Este GSM1888, cu adevărat, un asemenea grup de fecioare înțelepte, care așteaptă pe Iisus să Se întoarcă de la adevărata nuntă, sau ei așteaptă o nuntă imaginară?

Despre „nuntă” însă, mai mult într-un viitor articol.


[1] Ellen Harmon îi mai scrisese o scrisoare în 20 decembrie 1845, care fusese publicată de asemenea în suplimentul Day-Star.

[2] Cei doi guru sunt paraleli și cu „grupurile de studiu 1888” din America, formate după 1984. În mod normal, trebuia să comentez pe Youtube, în dreptul prezentărilor. Dar domnii nu vor să fie luați la întrebări sau contraziși, nici nu sunt interesați de ceea ce gândim noi, prăpădiții din Locul Sfânt.[2] De aceea, au apelat la strategia struțului: Comments are disabled for this video.

[3] „Mai bine merg cu Electa mea în iad, decât singur în raiul shakerilor!”, a zis Jacobs.

[4] După R L Numbers, J M Butler, The Disappointed, University of Tennessee Press, Knoxville, 1993.

[5] Mișcarea „Roua Dimineții” apărută în anii ’70 la Piatra Neamț, și pe care am cunoscut-o de aproape, avea o pretinsă profeteasă care, de asemenea, încuraja mărturisirea publică a păcatelor private (inclusiv a fanteziilor și a gândurilor!), viața religioasă comunitară (cât mai dese întâlniri) și anumite rearanjamente în domeniul matrimonial, cum ar fi introducerea „căsătoriei spirituale” (platonice) cu persoana „corectă” aleasă de Dumnezeu.

[6] Acesta fusese și principiul mișcării montaniste din secolele II-VIII; al profeților din Zwickau (Schwärmer, „visătorii”), opuși lui Luther în sec. XVI; și, în general, este tendința tuturor curentelor fanatice și pseudoharismatice. Mișcarea „Roua Dimineții”, care a făcut valuri printre AZS și AZSMR în România comunistă din anii 1974-1980, începând din Piatra Neamț, de asemenea avea principiul că experiența întemeiată pe rugăciune este superioară afirmațiilor Bibliei, superioară Poruncii; că scrierile EGW depășesc autoritatea Bibliei, iar descoperirile „Nuței” depășesc autoritatea EGW. „Adevărul este mereu în progres”, se spune adesea. Și în numele acestui „progres”, „lumină nouă„ și „adevăr prezent”, naivii și fanaticii aleg calea pierzării.

[7] Ellen White, în timpul vieții, nu a publicat tot ce a scris și nici nu a lăsat prin testament obligația de a se publica toate manuscrisele ei.

[8] Ex 25:22; Lev 16:2; 1Împ 8:6; 1Cr. 13:6; 28:11; Ev 4:16.

[9] O R L Crozier, “To All Who Are Waiting for Redemption”, în Day-Dawn, March 1845; “The Law of Moses”, ”The Priesthood of Christ”, ”The Antitype”, ”The Scape-goat”, în THE DAY-STAR EXTRA Saturday, February 7, 1846. Ellen White îi scria lui Eli Curtis în 1847: „Domnul mi-a arătat în viziune, că Iisus S-a ridicat, a închis ușa, și a intrat în Sfânta Sfintelor, în luna a șaptea (a calendarului iudaic) din 1844.” (Letter 2, 1847; 1EGWLM 120.3). „Eu cred că sanctuarul care trebuia curățat (purificat) la sfârșitul celor 2300 zile este templul Noului Ierusalim, al cărui slujitor este Christos. Domnul mi-a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă, că fratele Crosier are adevărata lumină asupra curățirii sanctuarului etc.; și că a fost voia Lui, ca fratele Crosier să scrie interpretarea pe care ne-a oferit-o în acel supliment Day-Star (Extra), din 7 februarie 1846. Mă simt cu totul autorizată de Domnul ca să recomand acel Extra fiecărui sfânt.” (1EGWLM 121.4).

[10] E G White, Patriarhi și Profeți, 1890:356: Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri și a văzut „șapte lămpi de foc”, care ardeau „înaintea scaunului de domnie”. (Apocalipsa 4, 5.) El a văzut un înger care avea „o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie”. (Apocalipsa 8, 3.) În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului ceresc și a văzut acolo „șapte lămpi de foc” și „altarul de aur”, reprezentate prin sfeșnicul de aur și altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, „Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis” (Apocalipsa 11, 19) și el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut „chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11, 19), reprezentat prin arca cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu.

[11] Cei mai buni teologi AZS conservatori pe care îi cunosc, care susțin doctrina sanctuarului ceresc, nu mai afirmă că sanctuarul ceresc ar avea două încăperi, deși este clar că pionierii așa au înțeles. Literalismul celor două încăperi creează probleme logice și tensiuni cu Epistola către Evrei. Chiar dacă admitem că ar exista două încăperi și două tronuri reale cerești (fapt care în sine n-ar trebui să deranjeze pe nimeni!), rămâne, totuși, întrebarea: cum poate crede cineva că, atâta amar de timp, până la 1844, locul în care era prezent Dumnezeu nu se numea „preasfânt”, ci numai „sfânt”? Oare nu prezența lui Dumnezeu face dintr-un loc, cel mai sfânt loc din Univers? Altfel spus: cum poate fi numit Preasfânt un spațiu al sanctuarului ceresc, unde încă nu era prezent Dumnezeu? Ellen White are multe viziuni despre sanctuar, dar ele diferă unele de altele, ceea ce este o dovadă în plus, că ele nu descriu sanctuarul așa cum este el, ci sunt lecții spirituale. Apocalipsa, descriind templul ceresc, nu menționează nicăieri o catapeteasmă, dar menționează lămpi de foc, altar, tămâie, chivot – lucruri care numai ca lecții spirituale au sens, altminteri ar fi complet inutile în cer. Actuala mărturisire de credință AZS nu menționează două spații fizice ale sanctuarului ceresc, ci două faze ale lucrării Lui.

[12] Comparând făpturile vii din Ezechiel 1 cu cele din Apocalipsa 4, înțelegem că sunt descoperiri foarte diferite. Scena din Apocalipsa 4 descrie o sinteză a heruvimilor lui Ezechiel și a serafimilor lui Isaia (cap. 6). Dar nu așa arată aceste ființe. Imaginile sunt simbolice, didactice, ca și imaginea lui Christos (Miel cu 7 coarne și 7 ochi, cf. Apocalipsa 5), a diavolului (balaur cu 7 capete și 10 coarne) etc.

[13] Vezi și GCB July 1, 1902; 1SM 305; 7BC 985-986; Letter 123a/1898;  39/1902; 177/1901; PrT June 29, 1899; Ms 59/1895 etc.

[14] În mod ideal, ar trebui gândită o relație dintre toate aceste afirmații inspirate, considerate complementare, ca și în Biblie, nu contradictorii.

[15] 5BC 1130: „In contemplating the incarnation of Christ in humanity, we stand baffled before an unfathomable mystery, that the human mind cannot comprehend. The more we reflect upon it, the more amazing does it appear. How wide is the contrast between the divinity of Christ and the helpless infant in Bethlehem’s manger! How can we span the distance between the mighty God and a helpless child? And yet the Creator of worlds, He in whom was the fullness of the Godhead bodily, was manifest in the helpless babe in the manger. Far higher than any of the angels, equal with the Father in dignity and glory, and yet wearing the garb of humanity! Divinity and humanity were mysteriously combined, and man and God became one. It is in this union that we find the hope of our fallen race. Looking upon Christ in humanity, we look upon God, and see in Him the brightness of His glory, the express image of His person (The Signs of the Times, July 30, 1896). {5BC 1130.5}

[16] „Trebuie să fim curățiți de tot ce este pământesc, până când vom reflecta chipul Mântuitorului nostru și vom ajunge să fim ‘părtași ai naturii divine, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte’. Apoi, vom simți plăcere în împlinirea voinței lui Dumnezeu, iar Domnul Hristos va putea să ne prezinte înaintea Tatălui și înaintea îngerilor sfinți, ca pe unii care rămân în El, iar Lui nu-I va fi rușine să ne numească frații Săi. Totuși să nu ne mândrim cu sfințenia noastră. Când vom avea o concepție mai clară, cu privire la caracterul nepătat al lui Hristos și la curăția Sa infinită, vom cădea la pământ asemenea lui Daniel când a văzut slava Domnului și a spus: ‘Fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă.’  Până când acest trup păcătos nu va fi schimbat și modelat în asemănare cu trupul Său proslăvit, noi nu vom putea să spunem: ‘Sunt fără păcat’, totuși, dacă vom căuta fără încetare să-L urmăm pe Domnul Isus, vom avea binecuvântata nădejde de a sta înaintea tronului lui Dumnezeu fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci desăvârșiți în Hristos, îmbrăcați în neprihănirea și desăvârșirea Sa.” — (Signs of the Times, 23 martie 1888; 3 SM 195).

[17] Mesmerismul sau „magnetismul animal” este o pseudo-știință și practică, după numele celui mai cunoscut „magnetizator”, Dr. Franz Mesmer (1734-1815), un precursor al hipnozei și al practicilor bioenergetice de astăzi (reiki, qigong etc.).

[18] E G White, Scrieri timpurii, 258 (cf. Spiritual Gifts, 1858: 168): „Dumnezeu a îngăduit ca el să cadă sub puterea lui Satana, sub stăpânirea morții, și l-a ascuns în mormânt de cei care îl îndepărtau neîncetat de adevăr. Moise a greșit tocmai când era gata să intre în țara făgăduită. În același fel, am văzut că William Miller, tocmai când mai avea puțin până să intre în Canaanul ceresc, a greșit lăsând ca influența lui să acționeze împotriva adevărului. Alții l-au împins la aceasta; alții trebuie să plătească pentru aceasta. Dar îngerii veghează țărâna scumpă a acestui slujitor al lui Dumnezeu, și el va ieși afară la sunetul ultimei trâmbițe.”

[19] Review and Herald, January 17, 1865; January 11, 1870. Revista lui Himes se numea The Voice of the West, iar mai târziu, Advent Christian Times (după Denis Fortin & Jerry Moon, ed., The Ellen White Encyclopedia, Review and Herald PP, Hagerstown, Maryland, 2013: 411-412).

[20] Cele două scrisori sunt arhivate ca: Himes to EGW, Sept. 12, 1894, EGWE-GC și Lt 31a, 1895.

[21] În general, BZS sunt ca și ceilalți baptiști: cred în nemurirea sufletului, resping orice manifestare a darului profetic după încheierea canonului biblic, au scenarii escatologice diferite de ale noastre și o formă de organizare congregațională. Dar baptiștii în general accentuează libertatea de opinie și credința poate diferi de la un grup la altul, sau de la o persoană la alta.

[22] ExV 1854:45-46; „Diferitele grupări ale așa-zișilor credincioși adventiști au, fiecare, câte puțin adevăr, dar Dumnezeu a dat toate aceste adevăruri copiilor Săi pe care-i pregătește pentru ziua lui Dumnezeu. El le-a dat, de asemenea, adevăruri despre care nu știu nici unii din aceste grupări și nici nu le vor pricepe. Lucrurile care sunt pecetluite pentru ei au fost deschise de Domnul pentru cei care vor să vadă și sunt gata să înțeleagă. Dacă Dumnezeu va avea de transmis vreo lumină nouă, îi va face pe cei aleși și iubiți ai Săi să o înțeleagă, fără ca aceștia să meargă pentru a-și lumina mintea ascultându-i pe cei care sunt în întuneric și rătăcire.  Mi-a fost arătată necesitatea ca aceia care cred că avem ultima solie de har să se despartă de cei care sorb zilnic rătăciri noi. Am văzut că nici tinerii, nici cei în vârstă nu ar trebui să participe la adunările lor; căci este un lucru greșit să-i încurajăm în felul acesta, în timp ce ei propovăduiesc rătăcirea care este o otravă mortală pentru suflet și dau ca învățătură poruncile oamenilor. Influența unor astfel de adunări nu este bună. Dacă Dumnezeu ne-a izbăvit de un asemenea întuneric și o asemenea rătăcire, ar trebui să stăm neclintiți în libertatea pe care ne-a dat-o El și să ne bucurăm în adevăr. Dumnezeu este nemulțumit de noi când mergem să ascultăm rătăcirile fără a fi nevoiți s-o facem; căci dacă nu ne trimite El la acele întâlniri în care rătăcirea este introdusă forțat în mintea oamenilor prin puterea voinței, El nu ne va păzi. Îngerii își încetează vegherea asupra noastră, iar noi suntem lăsați la voia vrăjmașului, pentru a fi orbiți și slăbiți de el și de puterea îngerilor săi răi; iar lumina din jurul nostru devine contaminată de întuneric. Am văzut că nu avem timp de pierdut cu ascultarea basmelor. Mintea noastră nu ar trebui deturnată în felul acesta, ci ocupată cu adevărul prezent și căutând înțelepciune, ca să putem dobândi o mai bună cunoaștere a poziției noastre pentru a putea explica, cu blândețe, nădejdea noastră din Scripturi. În timp ce minții îi sunt oferite învățături mincinoase și rătăciri periculoase, ea nu se poate ocupa de adevărul care trebuie să pregătească poporul lui Israel pentru a rămâne în picioare în ziua Domnului” {ST 124-125}.

[23] În anii 1847-1853, Crosier a fost editor asistent al lui Marsh, pentru revista Advent Harbinger din Rochester, New York, de asemenea a activat ca evanghelist millerit în statul Michigan (1858) și secretar de conferință în 1860 (Richard C. Nickels, Six Papers on the History of the Church of God, pp. 117, 118; Merlin D. Burt, “The Day-Dawn of Canandaigua, New York: Reprint of a Significant Millerite Adventist Journal,” Andrews University Seminary Studies 44:317-330; George R. Knight, Millennial Fever, pp. 304-307; Merlin D. Burt, “Sabbatarian Adventism From 1844 to 1849,” pp. 242-250; EGW Encyclopedia, s.v. “O.R.L. Crosier.”).

[24] Christian Science (Știința/Medicina Creștină) este o sectă spiritualistă întemeiată de Mary Baker-Eddy. Filozofia sectei este că realitatea este pur spirituală, iar materialitatea este o iluzie. Relele din lume (boala, suferința, păcatul etc.) nu ar fi reale, ci ar fi erori ale minții noastre. Prin urmare, vindecarea nu poate veni pe cale medicală, ci printr-un fel de rugăciune care corectează credința. Actualmente, secta nu mai interzice tratamentul medical, în special când este obligatoriu, dar susține că rugăciunea este mai eficientă fără medicația. Diverse cazuri de moarte în urma unui asemenea „tratament” au dus la criticarea și tragerea adepților în procese de judecată.

[25] Unele din afirmațiile lui Ballenger sunt astăzi recunoscute, totuși. De exemplu, ideea că ispășirea completă a avut loc la Cruce a fost recunoscută încă din 1957. De asemenea, faptul că expresia „dincolo de perdea” din Epistola către Evrei se poate referi la Sfânta Sfintelor și că Iisus, la înălțare, S-a dus să slujească acolo, este astăzi recunoscută, deși există discuții dacă Epistola se referă la o inaugurare a sanctuarului ceresc, sau la semnificația zilei ispășirii. Și, în ciuda credinței pionierilor într-un sanctuar ceresc bipartit (cu două încăperi), teologia AZS de astăzi vorbește despre două „faze” ale slujirii lui Iisus în Sanctuar:

Declarația nr. 24: “There is a sanctuary in heaven, the true tabernacle that the Lord set up and not humans. In it Christ ministers on our behalf, making available to believers the benefits of His atoning sacrifice offered once for all on the cross. At His ascension, He was inaugurated as our great High Priest and, began His intercessory ministry, which was typified by the work of the high priest in the holy place of the earthly sanctuary. In 1844, at the end of the prophetic period of 2300 days, He entered the second and last phase of His atoning ministry, which was typified by the work of the high priest in the most holy place of the earthly sanctuary. It is a work of investigative judgment which is part of the ultimate disposition of all sin, typified by the cleansing of the ancient Hebrew sanctuary on the Day of Atonement. In that typical service the sanctuary was cleansed with the blood of animal sacrifices, but the heavenly things are purified with the perfect sacrifice of the blood of Jesus. The investigative judgment reveals to heavenly intelligences who among the dead are asleep in Christ and therefore, in Him, are deemed worthy to have part in the first resurrection. It also makes manifest who among the living are abiding in Christ, keeping the commandments of God and the faith of Jesus, and in Him, therefore, are ready for translation into His everlasting kingdom. This judgment vindicates the justice of God in saving those who believe in Jesus. It declares that those who have remained loyal to God shall receive the kingdom. The completion of this ministry of Christ will mark the close of human probation before the Second Advent. (Lev. 16; Num. 14:34; Ezek. 4:6; Dan. 7:9-27; 8:13, 14; 9:24-27; Heb. 1:3; 2:16, 17; 4:14-16; 8:1-5; 9:11-28; 10:19- 22; Rev. 8:3-5; 11:19; 14:6, 7; 20:12; 14:12; 22:11, 12.)

[26] Washington Post, 18 iulie 1909 a ocupat o jumătate de pagină pentru a relata disputa din sânul Bisericii AZS. Cum era de aşteptat, ziarul secular, care nu simpatiza cu adventiştii, îl descria pe Jones ca pe un mare gânditor şi reformator, un John Knox care îşi permisese să tune înaintea reginei Mary (o aluzie la Ellen White).

[27] Autobiografia neterminată a lui Fred T Wright oferă detalii interesante despre el ca om și ca spirit religios.

[28] Vezi forumul Maritime 2nd Advent Believers Online, și biografia de la Find a Grave, unde se menționează unele afaceri cu femei ale lui F T Wright. Nu putem trata cu indulgență aceste „scăderi” ale lui F T Whright, învățător al perfecțiunii de caracter, care demoniza pe pastorii AZS (sau ai altor biserici) pentru te miri ce deosebiri teologice, în timp ce el își permitea anual campanii misionare mondiale foarte lungi, departe de soția sa, cedând ispitelor și, când era prins, se scuza cu păcatul lui David.

În anii 95, câteva din cărțile teocratului au pătruns și printre studenții noștri de la teologie AZS, în București. Neștiind eu în vremea aceea pe F T Wright și specificul acelei mișcări, nu i-am putut avertiza pe studenți. Nu aveam nici timpul necesar să-i citesc cărțile: doar am frunzărit câteva. (După Revoluție începuse să circule și literatură necunoscută, așa că nu eram foarte mirat. Dacă aș fi avut ideea de a contacta la timp pe liderii noștri, care s-ar fi putut interesa la nivelurile superioare ale Bisericii – așa cum am făcut mai târziu, când am contactat responsabili din Australia și Germania pentru a ști exact despre ce este vorba – aș fi putut avertiza la timp pe studenți). Unii nu apucaseră să citească toată literatura aceea, în timp ce alții au devenit mai „avansați”. Din promoția aceea, unul a devenit capul filialei românești a Odihnei de Sabat. Grupurile românești s-au risipit în final, iar fostul lider român s-a retras la cugetare. Un coleg al său însă, dintre cei intrați în pastorație, și-a păstrat cel puțin teologia că „Dumnezeu nu  distruge” și de câte ori are ocazia, prin viu grai sau în scris, o prezintă prudent, numai în forme implicite, sugestive.

[29] Amintesc aici cartea profesorului Peter C. Jarnes, The Sanctuary Restored, Lincoln, Nebraska, 1969, care mă impresionase în tinerețe, când erau puține scrieri pe tema aceasta.

[30] De aceea, Gili Cârstea și Dorin Lătăeanu îl apreciază pe Brinsmead pentru ceea ce crede că a fost, iar Edi Constantinescu îl apreciază în special pentru ceea ce știe că este acum, un necredincios.

[31] Inițial, Ford a fost un mare apărător al doctrinei sanctuarului/judecății. În 1959 și 1969 publicase deja două cărți pe subiectul Daniel 8:14. Între anii 1960-1979 a semnat 39 de articole originale în Ministry, multe din ele pe tema sanctuarului/judecății, în apărarea „principiul zi-an” și a aplicării profeției din Daniel 8:14 la 1844. În 1978 a publicat comentariul său la cartea lui Daniel, în care confirma doctrina sanctuarului. Din corepondența mea particulară cu DF reiese că, totuși, chiar înainte de 1980, în timp ce își scria comentariul, el își pierduse credința în această doctrină. Fără îndoială că dubiile s-au născut treptat și noua sa doctrină nu a apărut dintr-o dată, deși mult prea repede. Doi-trei ani nu sunt suficienți pentru ca un profesor de teologie sistematică să dărâme singur o exegeză pe care o susținuse timp de decenii.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.