ianuarie 2019
D L Ma Mi J V S
« dec.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
495
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Viziunea tronurilor

Aceasta este a doua viziune a domnișoarei Harmon, cunoscută mai târziu ca Ellen Gould White (1827-1915). În realitate, titlul originar este, „O viziune a evenimentelor de la sfârșitul celor 2300 zile”, sau simplu, „Sfârșitul celor 2300 zile”, sugerând astfel aplicația viziunii. Pentru a fi sigur că nu omit nimic, am preferat s-o traduc după toate sursele existente în engleză și care pot fi verificate în arhiva online EGW Writings:

  1. 1846: Day-Star, vol. 10, no. 1, March 14, 1846: 7, 8. (În acest număr al revistei Day-Star, editorul Enoch Jacobs a publicat scrisoarea domnișoarei E. G. Harmon, adresată din Falmouth, Mass., 15 feb. 1846 care descria o viziune avută în februarie 1845 – a doua viziune a EGW, cunoscută și ca viziunea „Mirelui”, sau, cum o mai numesc unii, „viziunea tronurilor”).[1]
  2. 1851: A Sketch of the Christian Eperience and Views of Ellen G. White (ExV) 1851:43.
  3. 1882: Early Writings, 1882: 54-56 (rom.: Experiențe și viziuni, [Editura „Păzitorul Adevărului”?],Tipografia Cultura, 1922, 1937 // Experiențe și viziuni, Șt. Demetrescu, Editura „Cuvântul Evangheliei”, 1937 // Scrieri timpurii, Viață și Sănătate, 2015 // publicată online: 1, 2, 3 etc.).
  4. 2014: “Letter 1 / 1846” în The Ellen G White Letters & Manuscripts – with annotations (1EGWLM) 1845-1859, pp. 96, 105, Review and Herald, Hagerstown, MD 2014.

În afară de valoarea acestei viziuni pentru comunitatea credinței AZS, motivul imediat, pentru care doresc s-o prezint aici, este de a răspunde celor care se autointitulează „GSM 1888” (Grupul de Studiu Minneapolis 1888), o brigadă de agitație paralelă cu Biserica. Gili Cârstea – marele guru din spatele diversiunii și, mai recent, Dorin Lătăeanu, heruvimul descoperitor din California, tâlcuiesc abuziv viziunea, în cheia unei teologii private.[2]

Conspiranoia „omisiunilor”

L-am auzit în mod repetat pe DL spunând că Biserica ar fi omis în mod intenționat (și cu rea intenție!) ultima frază, când a publicat această viziune a Ellenei Harmon. Realitatea este că editurile noastre, atât White Estate (care deține arhiva manuscriselor), cât și Review and Herald sau altele, au redat aceste scrisori exact așa cum le-a lăsat Ellen White. Diferența existentă în unele publicații i se datorează Ellenei White în întregime; nu poate fi pusă pe seama Bisericii de ieri sau de azi, din America sau din România. Din sursele indicate mai sus, puteți afla că viziunea publicată în edițiile din 1851 și 1882 (adică în timpul vieții E G White) nu conține acea ultimă frază, în timp ce prima publicație (1846), precum și ultima (2014), sunt complete. Dacă Biserica ar fi dorit să ascundă acea ultimă frază, de ce ar fi publicat din nou versiunea completă în 2014 și de ce ar fi publicat în arhivele de pe web ambele versiuni?

Și încă mai important: de ce, atunci când apare vreo problemă, reală sau aparentă, trebuie să suspectăm Biserica de cele mai abjecte atitudini (omisiuni sau adaosuri intenționate) și de tot felul de acțiuni cu rea credință? Adevărata problemă a acestor gesemei opșoptiști este că proiectează asupra altora, în special asupra liderilor Bisericii, răutățile pe care le au ei înșiși în inimă.

Cine a fost Enoch Jacobs?

Întrucât scrisoarea, care conținea această viziune se adresa inițial lui Jacobs, cititorii noștri au dreptul să știe cine era acest om.

Enoch Jacobs (1809-1890) fusese editorul revistei millerite Western Midnight Cry („Strigătul de la miezul nopții, din vest”), revistă care după Marea Deziluzie din 22 octombrie 1844 s-a numit Day-Star („Luceafărul dimineții”). În perioada de confuzie care a urmat Marii Deziluzii, el a publicat diverse opinii care circulau în mișcarea adventistă (millerită). Publicația lui a fost un factor de unitate și stabilitate pentru toți acei adventiști (milleriți) care în ciua Dezamăgirii din 22 oct. 1844, rămăseseră cu credința că mișcarea „Strigătului de la Miezul Nopții”fusese condusă de Dumnezeu. Aceștia erau adepții teologiei „Mirelui” sau ai „ușii închise”, așa cum erau recunoscuți înainte de a se numi oficial, în 1863, Adventiști de Ziua a Șaptea.

Încă din prima parte a anului 1846, Enoch Jacobs începuse să simpatizeze cu secta numită popular shakers (scuturători, tremurici, agitatori), care credeau că a doua venire a lui Iisus este spirituală. La 23 mai 1846, adică la câteva luni după scrisoarea Ellenei Harmon, Jacobs s-a integrat în comunitatea shaker-ilor, ducând apoi o mare campanie prozelitistă și atrăgând la shakerism circa 200 de adventiști. În iunie 1847 însă, Jacobs a părăsit și comunitatea shaker-ilor, deoarece nu putea adopta principiul celibatului,[3] după care, în scurt timp, s-a alăturat mișcării spiritiste apărute în 1848, păstrând însă în continuare aprecieri față de shakeri.[4] În continuare, a devenit un cunoscut activist civic și militar american, a slujit armata americană împreună cu fiii săi (dintre care doi au murit în război). A fost partener de afaceri, jurnalist, administrator școlar, judecător de pace, primar local, și a lucrat pentru guvernul american în Uruguay.

Întrucât scrisoarea cu viziunea trimisă în februarie 1846 urmărea să-l ferească pe Jacobs de alunecarea în shakerism și spiritism, este nevoie să prezint pe scurt cele două mișcări spirituale.

Shakerismul

Denumirea oficială a shaker-ilor este United Society of Believers in Christ’s Second Appearing („Societatea Unită a Credincioșilor în Cea de-a Doua Apariție a lui Christos”). Acest nume oficial i-a atras probabil pe acei milleriți dezamăgiți, care simțeau nevoia de certitudini în privința celei de-a doua veniri.

Secta shaker-ilor, apărută în Anglia pe la 1750, dar emigrată în America, era o ramură a mișcării quaker-ilor („tremurătorilor”) lui George Fox, care înființase Societatea Prietenilor (1650). Shakerismul a fost dezvoltat de „Maica” Ann Lee (1736-1784). Adepții ajunseseră să creadă că ea întruchipează desăvârșirea lui Dumnezeu în formă feminină, că este Christosul feminin, “Ann-the Word” („Cuvântul”), a doua venire a lui Christos, contrapartea Christosului masculin. Experiența ei nefericită ca femeie a împins-o spre erezii grave. Toată teologia ei gravitează în jurul desăvârșirii (biruinței asupra păcatului) prin renunțarea la viața sexuală (celibat și castitate) și prin mărturisirea publică a tuturor păcatelor.[5] Maica Ann Lee credea că Adam și Eva căzuseră în păcat prin sex, așa că mântuirea din păcat începe cu renunțarea la viața sexuală.

Ca și quaker-ii din care proveneau, shaker-ii promovau idealuri politice și sociale noi: pacifism (refuzul armelor), refuzul jurămintelor, egalitarism, comunitate de bunuri, comunitarism (locuire în „comune”, un fel mănăstiri-kibuțuri). Rolul spiritual al femeilor în aceste comunități era asemenea cu al bărbaților. De altfel cei mai importanți lideri ai sectei au fost femei (mișcare condusă de maici!). Promovau ordinea și disciplina, simplitatea în locuințe și în viața de toate zilele, și practicau dansurile rituale. Secta shaker-ilor este aproape stinsă în zilele noastre.

Spiritismul

Spiritismul modern, numit uneori spiritism creștin, a apărut în 1848 în statul New York, în urma jocurilor cu ciocănituri ale surorilor Fox din Hydesville, și s-a răspândit ca focul în miriște. Spiritismul, numit în engleză spiritualism, se consideră o „știință a religiei” și susține ca doctrină fundamentală afirmația că sufletul (spiritul) uman este nemuritor în sine; că acesta ar fi adevărul fundamental al tuturor religiilor, și că spiritele pot și doresc să intre în contact cu oamenii; că moartea ar fi o simplă trecere la existența superioară, cu păstrarea identității personale. Teologia spiritismului nu este unitară, deoarece există diverse școli de gândire spiritistă. Unii cred, oarecum, în Iisus Christos, totuși Biblia este considerată sursă secundară de adevăr; spiritele, care ar fi inspirat Scripturile, au prioritate (!). Cu trecerea timpului s-au modificat unele opinii sau practici, dar există o serie de credințe comune spiritiștilor în general:

  • paternitatea lui Dumnezeu („Inteligența Infinită”), cauza fenomenelor fizice și spirituale
  • fraternitatea umană
  • comuniunea spiritelor și slujba îngerilor
  • adevărata religie înseamnă să ai o înțelegere corectă a acestor realități și să trăiești în acord cu ele
  • mediumnitatea (capacitatea de a fi un medium, de a intra în contact cu spiritele, prin diverse forme de comunicare) ar explica harismele (profeția, vindecare etc.) ca atribute divine.
  • universalismul (credința că toți oamenii sunt reformabili, că spiritele tuturor se mântuiesc prin progres spiritual, care se realizează chiar mai ușor după moarte).
  • evoluționismul teist (la început ezitanți, spiritiștii au fost printre primii care să adopte teoria că Dumnezeu ar fi creat lumea printr-o evoluție ghidată, cu scop).
  • moralitatea: afirmarea regulii de aur “Fă altora ce ai vrea să-ți facă ei ție.”
  • responsabilitate morală individuală; ne construim singuri fericirea sau nefericirea, în măsura în care ascultăm sau nu ascultăm de legile fizice și naturale.

Spiritiștii, ca și shakerii și alte mișcări noi, au promovat de asemenea idealuri sociale moderne. Nu întâmplător au atras în rândurile lor, de-a lungul timpului, persoane din elita societății: gânditori proeminenți, oameni de știință, artiști, politicieni etc. Printre primii convertiți la spiritism au fost mulți quakeri, care aveau frumoase idealuri sociale, dar al căror creștinism era diluat de principiul priorității experienței personale: Spiritul (experiența) mai presus de Biblie („litera omoară”!).[6] Cei care cred că experiența spirituală este superioară Bibliei, sau că Biblia nu ar fi decât relatarea unei sume de experiențe spirituale personale, sunt și astăzi în același pericol.

Scrisoarea Ellenei Harmon către Enoch Jacobs  (cu comentariile mele)

Frate Jacobs

Viziunea mea pe care ați publicat-o în Day-Star 2 a fost scrisă sub un profund sentiment al datoriei, fiind adresată Dvs în mod personal –  nu mă așteptam s-o publicați.
Există credincioși plini de zel și de suspiciuni care au presat mereu publicarea tuturor scrierilor EGW, ca și cum acesta ar fi un drept al lor, sau o datorie a Bisericii.[7] Dar când Ellen Harmon a trimis primele ei viziuni editorului Jacobs, s-a arătat mirată că Jacobs le-a publicat, deoarece ea, cel puțin pentru moment, nu intenționa ca el să le publice, ci să le citească și să ia aminte. El le-a publicat pe toate, însă nu a luat aminte la ele.
Dacă aș fi crezut o clipă că viziunea va fi difuzată astfel mulțimii de cititori ai revistei Dvs, aș fi fost mult mai specifică și aș fi scris unele lucruri pe care nu le inclusesem. Întrucât cititorii revistei Day-Star au văzut o parte din ceea ce mi-a arătat Dumnezeu, și pentru că partea neinclusă este de o vastă importanță pentru sfinți, vă cer cu umilință să publicați și această parte în revista Dvs.
Dumnezeu mi-a arătat următoarele lucruri cu un an în urmă, exact în luna aceasta. [[În februarie 1845 am avut așadar o viziune a evenimentelor care încep cu Strigătul de la Miezul Nopţii]].

Am văzut un tron, și pe el ședea Tatăl și Fiul.

Ellen Harmon nu spune unde anume era așezat acest tron. Se prea poate însă ca scena din viziune să fie „montată” în Locul Sfânt (Sfânta) al sanctuarului ceresc, lucru sugerat de prezența Tronului. Dar ce caută acest tron în Locul Sfânt, când toți cititorii Bibliei știu că Tronul divin este asociat cu chivotul (arca alianței) care se afla în Locul Preasfânt / Sfânta Sfintelor?[8]

În urma studiului lui O R L Crosier, publicat în mod repetat (1845-1847) într-un supliment al revistei Day-Star,[9] adventiștii sabatiști au reinterpretat profeția fundamentală pe care se sprijinise William Miller (Daniel 8:14). În loc de ieșirea Marelui-Preot Iisus din Sfânta Sfintelor și curățirea pământului prin foc în 1844, s-a afirmat soluția că atunci Iisus nu urma să iasă din Sfânta Sfintelor, ci să intre în Sfânta Sfintelor, pentru o lucrare specială („Curățirea Sanctuarului” / Yom Kippur / „Judecata investigativă”). Această interpretare crea însă o problemă: dacă tronul Tatălui este în Sfânta Sfintelor, iar Iisus Mijlocitorul intrase acolo abia la 1844, înseamnă că Fiul ar fi stat izolat de Tatăl, de la Înălțare până la 1844! Aici adventiștii au găsit un răspuns în Apocalipsa 4, care descrie sala Tronului, în contextul primei încăperi a Sanctuarului (Locul Sfânt), după cum va afirma mai târziu și E G White.[10] Prin urmare, s-a dezvoltat scenariul că până la 1844, Tronul lui Dumnezeu a fost în prima încăpere, după care s-a mutat în a doua. Acest scenariu este cel mai probabil la baza viziunii tronurilor.

Cu această ocazie, îmi fac datoria să le spun cititorilor, că potrivit Bibliei, viziunile și visurile profetice nu sunt călătorii la cer ale spiritelor profeților, care s-ar despărți de trupuri pentru un timp, nici nu sunt călătorii în trup (fizice) la cer sau în alte locuri vizionare, ci toate aceste viziuni (de zi sau de noapte) se petrec exclusiv în mintea profetului. Daniel folosește pentru aceasta expresia ḫezwēy rēᵓšī, -āḵ, -ēh („vedeniile din capul meu / tău / lui”: Dan 2:28; 4:2, 7, 10; 7:1, 15). Ca să folosim o imagine actuală, aceste vedenii sunt ca un soft video, care este indus în mod supranatural subiectului uman. Scenele sunt creație divină cu scop didactic, pedagogic, asemenea parabolelor lui Iisus; imaginile nu sunt realiste, adică de obicei nu intenționează să ne învețe cum arată topografia, arhitectura sau mobilierul cerului. Pentru aprofundarea subiectului viziunilor, citiți vă rog, aici. Scena nu intenționează să ne învețe neapărat că Sanctuarul ceresc ar avea două spații,[11] două tronuri, sau că închinătorii ar fi prezenți acolo sus, în sens fizic. Nici în sanctuarul pământesc nu erau prezenți închinătorii decât în curte, în fața altarului de afară.

Priveam înfățișarea lui Iisus și admiram persoana Sa minunată. Persoana Tatălui nu o puteam privi, deoarece un glorios nor de lumină îl acoperea. Am întrebat pe Iisus dacă Tatăl Său are o formă ca și El. El mi-a răspuns că are, dar eu nu pot s-o privesc, pentru că „dacă ai privi o singură dată slava persoanei Lui, ai înceta să exiști”.

Teologia creștină modernă este mai vagă cu privire la personalitatea lui Dumnezeu. Se evită afirmația că Dumnezeu ar avea „față umană” sau o înfățișare oarecare. Se accentuează mai degrabă natura Lui spirituală, omniprezența și invizibilitatea. De aceea se și respinge, în mod consecvent, ideea că ar exista realmente un „sanctuar ceresc”, un spațiu în care Dumnezeu să „locuiască” împreună cu sfinții Lui. Pionierii adventiști însă, au afirmat în mod consecvent amândouă aspectele. Dumnezeu înainte de creația universului, nu ar fi avut nevoie nici de înfățișare, nici de spațiu pentru sine. Dar odată ce a creat ființe inteligente cu care să comunice (îngeri și oameni), El a trebuit să Se descopere acestora într-un mod vizibil și spațial. Cel mai târziu în momentul când a creat ființe inteligente, a trebuit să ia un chip. Mai mult, el a creat aceste ființe după propriul său chip, după chipul ideal al unei ființe inteligente. Nici heruvimii Tronului, „făpturile vii” și serafimii nu fac excepție, în ciuda formelor animaliere în care apar în anumite viziuni.[12]

Când Geneza spune că Dumnezeu a făcut om după chipul lui Dumnezeu, al ființelor divine (Gen 1:26-27), folosește un termen care în ebraică nu a avut niciodată sens figurat (ẓélem = statuie, chip, imagine, model, desen). Chiar dacă El a rămas nevăzut nouă acum, după căderea în păcat, totuși îngerii și sfinții Îl văd permanent (Mt 18:10), iar mântuiții, de asemenea „vor vedea fața Lui” (Ap 22:4). Și ce sens ar mai avea rugăciunea „Tatăl nostru care ești în cer”, dacă în cer, Dumnezeu ar fi la fel de nevăzut ca și pe pământ? Am putea să spunem mai degrabă, „care ești pretudindeni și nicăieri”? Să-L confundăm cu divinitatea panteistă?

Înaintea tronului am văzut pe adventiști, biserica  și lumea.

Ellen Harmon descrie aici trei categorii. Adventiștii despre care vorbește ea, nu sunt AZS de astăzi, ci toți adventiștii din anii 1840, credincioșii Mișcării Millerite.  Biserica la care se referă nu este aici o confesiune oarecare, ci o referire la Biserică în general (creștini), în special diversele confesiuni protestante americane, din rândul cărora proveneau adepții mișcării interconfesionale adventiste. Lumea este în mod natural mulțimea necredincioșilor de tot felul, inclusiv a credincioșilor nepracticanți, care erau destui și în America secolului XIX.

Am văzut o ceată plecată înaintea tronului, adânc interesată, pe când cei mai mulți dintre ei stăteau dezinteresați și indiferenți (fără grijă).

Prin ceata celor plecați înaintea tronului, EGW se referă la acei membri ai bisericilor, care erau preocupați de relația cu Dumnezeu, în contrast cu creștinii de formă și cu lumea.

Cei plecați înaintea tronului își aduceau rugăciunile și priveau la Iisus; atunci El privea la Tatăl Său și părea să-L implore. O lumină venea de la Tatăl la Fiul, și de la Fiul la ceata celor care se rugau.

Expresia „priveau la Iisus” este lecția principală a viziunii. Iisus este descoperit aici ca Mijlocitor, care primește de la Tatăl ca să dea credincioșilor Lui (In 16:14-15).

Apoi am văzut o lumină nespus de strălucitoare venind de la Tatăl la Fiul, și de la Fiul unduind deasupra celor ce erau înaintea tronului.

Descoperirea aceasta schițează esența trezirii adventist-millerite. Ellen White a susținut întotdeauna originea divină și caracterul profund creștin al mișcării millerite, în ciuda erorilor omenești.

Dar puțini au vrut să primească această mare lumină; mulți au ieșit de sub ea și imediat au început să i se împotrivească; unii erau nepăsători și nu iubeau lumina, iar ea s-a îndepărtat de la ei; alții însă au prețuit-o, încât s-au dus și s-au plecat împreună cu mica ceată a celor ce se rugau. Cei din ceata aceasta au primit toți lumina și se bucurau de ea, în timp ce fețele lor străluceau de slava ei.

Lumina aceasta specială descrie mișcarea adventistă, numită pe atunci „Strigătul de la Miezul Nopții” (1840-1844) și „Adevăratul Strigăt de la Miezul Nopții” (august–octombrie 1844). Mișcarea millerită a zguduit și a polarizat bisericile americane, producând zeci de mii de credincioși, care au fost în stare să sacrifice mult sau totul, în așteptarea fericită a revenirii lui Iisus.

Am văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tron și într-un car de foc intrând în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, și luând loc acolo. Am văzut acolo tronuri pe care nu le văzusem mai înainte.

Viziunea descrie evenimentul real (ceresc) din 1844, în limbajul folosit de adventiști în anii aceia. Carul de foc, care este în același timp tron, precum și celelalte tronuri așezate pentru asesorii sau jurații cerești, ne trimite la viziunea „judecății preadvente” din Daniel 7:9. Astfel Ellen Harmon identifică aici Sfânta Sfintelor cu locul în care se face Judecata de apoi în viziunea lui Daniel. Demn de menționat este faptul că în Daniel 7, judecata aceasta vine după timpul celor „trei vremi și jumătate” (= 1260 zile). După interpretarea moștenită de milleriți de la alți protestanți, acest timp este perioada persecuțiilor istorice, în timpul existenței statului papal (538-1798). Prin urmare, faza premilenială a judecății de apoi urma să aibă loc cândva după 1798, însă mai înainte de momentul în care Fiul Omului primește împărăția, pe care o dă sfinților, iar pe dușmanii și rivalii Lui îi dă la foc (Dan 7:14, 21-22, 25-27).

Apoi Iisus S-a ridicat de pe tron, și cei mai mulți dintre cei ce erau plecați [înaintea tronului] s-au ridicat împreună cu El; și nu am văzut nicio rază de lumină trecând de la Iisus la mulțimea nepăsătoare după ce El S-a ridicat – au fost lăsați în întuneric desăvârșit. Cei care s-au ridicat odată cu Iisus își țineau privirile ațintite asupra Lui în timp ce El a lăsat tronul și i-a condus puțin mai departe.

Viziunea descrie acum pe acei adventiști (milleriți) care au urmat pe Iisus după Marea Deziluzie din 1844, în contrast cu mulțimea nepăsătoare a oamenilor de lume și a creștinilor cu numele din diverse biserici. Aici se includ și acei milleriți care, după 1844, au devenit nepăsători cu privire la calea lui Iisus în sanctuar, au respins  tot mai mult ideea de sanctuar ceresc, și au renunțat la cronologia apocaliptică millerită la Daniel 8:14. Cei care-și țineau privirile ațintite spre Iisus și care Îl urmau, în timp ce Se îndepărta de locul vechi al Tronului, îi reprezintă aici pe adventiștii sabatiști.

Viziunea descrie însă tendințele majore. Nu este cazul să credem că, în afara celor care au acceptat atunci doctrina lui Crosier, n-ar mai fi existat adevărați închinători ai lui Dumnezeu în lume, în ciuda faptului că primii adventiști sabatiști au crezut realmente, pentru un timp (împreună cu E G White), că la 1844 s-a închis harul pentru restul lumii (cu excepția milleriților). Ellen White, de exemplu, ne asigură că Miller (care a murit în 1849, adică după plecarea lui Iisus de la locul vechiului tron; și care nu a primit nici sabatul, nici lumina sanctuarului) se va scula la învierea drepților.[13] Aș întreba aici pe fanii GSM: A fost Miller dintre cei rămași lângă vechiul tron? Sau era pe același drum cu adventiștii sabatiști? Altfel spus: de la 1844 încoace se mântuiesc numai AZS? Probabil, îmi vor răspunde că nici aceștia nu se vor mântui, dacă nu acceptă „nunta” în versiunea GSM. Sau poate îmi vor răspunde că mântuirea personală nu are nicio importanță, ci justificarea caracterului lui Dumnezeu. Dar să citim viziunea mai departe.

Atunci El Şi-a ridicat braţul drept şi noi I-am auzit vocea minunată zicând: „Așteptați aici—Eu mă duc la Tatăl ca să primesc împărăția;

EGW folosește aici limbajul din Parabola Minelor, sau a Polilor (Lc 19:12-27), în care nobilul din pildă, după ce își încredințează slujitorilor Lui averea, se duce într-o țară depărtată, unde fusese chemat pentru a primi domnia (calitatea de rege). După primirea domniei, avea să se întoarcă să-Și ia slujitorii, pentru a le da și lor poziții mai înalte, ca miniștri ai Lui, în măsura în care se dovedeau vrednici.

păstrați-vă hainele nepătate și în scurt timp mă voi întoarce de la nuntă și vă voi aduce la Mine.”(In 14:1-2; Ap 19:6-8).

EGW arată aici că „nunta” din Parabola Slujitorilor Așteptători (Lc 12:35-36) este același eveniment escatologic ca „primirea împărăției” (domniei) din Parabola Minelor (Lc 19:12-17):

  • în ambele cazuri, prințul / stăpânul pleacă, lăsându-și slujitorii să-l aștepte activ;
  • în ambele cazuri, evenimentul simbolizat are loc în lipsa slujitorilor, departe;
  • în ambele cazuri, evenimentul are loc înainte de venirea prințului/stăpânului;
  • în ambele cazuri, prințul/stăpânul îi răsplătește pe slujitori, la întoarcerea sa.

Că aceasta era înțelegerea pionierilor AZS, reiese și din cartea E G White, Tragedia veacurilor, 426-427, (Great Controversy, 426), unde nunta escatologică este văzută și în Parabola Celor Zece Fecioare, ca eveniment culminant:

„Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curățirea Sanctuarului, așa cum a fost scoasă în evidență în Daniel 8:14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, așa cum ni se prezintă în Daniel 7:13; și venirea Domnului în Templul Său, profetizată de Maleahi [3:1], sunt descrieri ale aceluiași eveniment; și lucrul acesta mai este reprezentat și prin venirea mirelui la ospățul de nuntă, descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei 25[:1-13].
În vara și în toamna anului 1844 a fost proclamată solia: „Iată Mirele vine”. Cele două categorii, reprezentate prin fecioarele înțelepte și cele neînțelepte, se găseau atunci în biserică — o grupă care aștepta cu bucurie venirea Domnului și care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; o altă grupă care, influențată de teamă și acționând din impuls, se mulțumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, „cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă”. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăției Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala și reprezentanta Împărăției, este numită „mireasa, soția Mielului”. Îngerul i-a spus lui Ioan: „Vino aici, și-ți voi arăta mireasa, soția Mielului”. „El m-a dus în Duhul, zice profetul, și mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul Bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19, 9). Dacă sunt oaspeți, nu pot fi reprezentați și prin mireasă. Hristos, așa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri „stăpânirea, slava și împărăția”; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăției Sale, „pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Daniel 7, 14; Apocalipsa 21, 2). După ce a primit Împărăția, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să „stea cu Avraam, Isaac și Iacov”, la masă în Împărăția Sa (Matei 8, 11; Luca 22, 30), pentru a participa la masa nunții Mielului.
Vestirea ‘Iată Mirele vine’, din vara anului 1844, a făcut ca mii de oameni să aștepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit, mirele a venit, dar nu pe pământ, cum așteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri [Dan 7:13], la nuntă [Lc 12:36; Mt 25:1-13], să-Și primească Împărăția [Lc 19:12; Dan 7:14]. ‘Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă și s-a încuiat ușa.’ Ei nu puteau fi prezenți în persoană la nuntă, deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmașii lui Hristos trebuie ‘să aștepte pe Domnul să Se întoarcă de la nuntă’ (Lc 12:36). Însă ei trebuie să înțeleagă lucrarea Lui și să-L urmeze prin credință atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei/ele intră la nuntă.”

Spre deosebire de primele două pilde menționate mai sus, în pilda fecioarelor, credincioșii nu sunt descriși în statutul lor fizic de pământeni, în așteptarea Domnului lor să Se întoarcă de la „nuntă”, ci în calitate spirituală de membri ai Împărăției Cerului, care, prin credință, au acces împreună cu Domnul lor în sala nunții. Nunta, așa cum a înțeles și E G White, este ceremonia prin care Iisus, imediat înainte de a Se întoarce pe pământ, va primi împărăția universală, simbolizată prin Noul Ierusalim. Când Iisus vine a doua oară, El vine ca Suveran universal, cu „capul încoronat cu multe diademe” (Ap 19:12), a cărui încoronare va avea loc acolo sus, înainte de a reveni pe pământ – indiferent cum ne-am imagina realitatea din spatele acestui limbaj. Interesant de observat că și în Ap 19:6-7, momentul în care „Domnul Dumnezeul noastru a început să împărățească (domnească)” este numit „nunta Mielului”. Mireasa este Cetatea cerească, Ierusalimul noului legământ, care se pregătește acum, îmbodobindu-se cu numele noilor ei cetățeni, în timpul Judecății (Ps 87:3-7; Is 49:18; 1Pt 4:17).

Metaforele și simbolurile biblice sunt folosite în mod divers, după caz și cu scop practic, nu sunt folosite în mod absolut consecvent, încât nu este înțelept să aplicăm în mod absolut consecvent o explicație a unui simbol sau a unei metafore. Cine este „lumina lumii”? În Mt 5:14 sunt ucenicii lui Iisus; în In 8:12; 9:5 este Iisus Însuși; în In 11:9 este lumina zile, soarele fizic. Cine este „stânca” de temelie a Bisericii? După unele texte (Mt 16:18-19; Ef 2:20; Ap 21:14) apostolii sunt temelia; după altele, Christos este temelia (1Cor 3:11). Și exemplele se pot înmulți.

Cine este „mireasa”? După unele texte, aceasta ar fi Ierusalimul sau Israel (Ps 45:9; Is 49:18; 62:5 NIV; ); după altele, ar fi Biserica lui Christos (2Cor 11:2; Ef 5:23-32); după altele, ar fi Împărăția (Ierusalimul ceresc: In 3:29; Ap 21: 2, 9, 17). Ellen White se referă uneori la mireasă, ca fiind Biserica (MH 356): „Christos a onorat relația de căsătorie făcând din ea un simbol al unirii dintre El și mântuiții Lui. El este Mirele; Mireasa este Biserica Cânt 4:7.”[14] Dar Israel/Biserica este și mama lui Christos, Copilul ceresc din Apocalips 12; Ierusalimul de sus este și mama noastră (Gal 4:26). Dificil de pus în ordine aceste metafore în care se confundă mama și iubita/soția.[15]

Alteori, E G White, așa cum am văzut mai sus, a identificat Mireasa cu Ierusalimul ceresc, urmând Apocalipsa. Ea are însă și o frază izolată, în introducerea ei la Parabola Nunții Împărătești (COL 307; Parabolele Domnului Hristos), care afirmă că „prin căsătorie este reprezentată unirea dintre umanitate (natura umană) și divinitate (natura divină).” Când Ellen White se referea de obicei la unirea celor două naturi, ea vorbea despre taina întrupării, a coexistenței celor două naturi în persoana unică a lui Christos Iisus,[16] dar adesea și despre comuniunea creștinului cu Dumnezeirea, în Duhul Sfânt și în caracterul lui Christos (cf. In 15:4; 2Pt 1:3-4).

Dar E G White se referă întotdeauna la acest ideal ca fiind scopul vieții creștine în general, pe care trebuie să-l urmăm în această viață, nu este un moment escatologic, nu este o pară mălăiață care cade brusc din cer înainte de Parusíe, în experiența celor câțiva inițiați în secretul teologic elitist GSM 1888: „Prin minunata unire a divinității cu umanitatea în Christos, suntem asigurați că, încă din viața aceasta, putem fi părtași de natură divină, după ce am scăpat de stricăciunea care este în lume, prin poftă.” (Testimonies to Southern Africa, 58.4).

Desigur, teologia acestei uniri, că vrem s-o numim „nuntă”, sau „naștere din nou”, sau „rămânere în Christos”, sau „sfințirea vieții”, sau „desăvârșirea creștină”, sau „locuirea Duhului” în templul sufletului, este de importanță capitală, întrucât nimeni nu a fost vreodată mântuit fără această condiție. Prin această unire a elementului uman, păcătos fără speranță, cu elementul divin, care este sursa vieții veșnice, au ajuns la finalul alergării lor, atât sfântul Enoh, cât și tâlharul pocăit; atât păcătosul rege David, cât și martirul nevinovat Ioan Botezătorul. Și aceasta, în ciuda păcatelor și erorilor omenești, pe care procurorii iadului le cunosc uneori mai bine decât făptașul.

Și ar trebui să înțeleagă odată, tot iadul și toți proponenții altor căi de mântuire, că fără Cruce, adică fără Jertfa ispășitoare a lui Iisus, nu ar exista nicio speranță. Fiindcă am de a face cu oameni care citează mereu pe Ellen White fără să știe ce spun, aveți aici o declarație formidabilă:

Christos este singura tărie și speranță a poporului Lui. El Și-a însușit natura omului. El a ridicat crucea între natura umană și natura divină, între cer și pământ, pentru ca ea să fie centrul atracției și să atragă pe oameni, peste prăpastia separării și a păcatului, la Sine, Dătătorul Vieții, pe care Dumnezeu Tatăl L-a însemnat cu pecetea Lui.” (Ms40a-1890.10; Ms44-1890.3). „Dacă ai pe Iisus, care avea dumnezeiescul și omenescul combinate în El, și care a ridicat crucea la mijloc, între dumnezeiesc și omenesc, atrăgând astfel pe păcătos la cruce, așa încât atunci când Tatăl vine cu acel alai îngeresc și vede acea cruce, El zice, ‘E destul; accept această jertfă; o accept!’—Ce înseamnă aceasta? Poți veni și tu, păcătosule! Poți veni! Vino înainte, cu sarcina ta de păcate; vino cu poverile tale; vino cu durerile tale! Când păcătosul vine și privește la cruce, el zice: ’Acolo Iisus a murit pentru mine. Nu pentru că eram un om drept (vrednic), ci pentru că eram păcătos, pentru ca El să-mi impute dreptatea (vrednicia) Lui, ca să-mi îndepărteze păcatul!’ Și atunci n-ar trebui noi să fim cei mai fericiți oameni de pe tot pământul?” (Ms10-1891.22).

DL vorbește cu oarecare dispreț condescendent față de această „fază” a căutării iertării lui Dumnezeu, ca și cum iertarea Lui Dumnezeu ar fi o etapă pe care o putem depăși printr-o retorică a nunții mistice escatologice, și a „adevăratei ispășiri”, cea interioară… (Despre aceste enormități voi scrie un articol separat, sau poate mai multe). Dar un lucru este clar, că în ciuda datoriei noastre de a fi perfecți, chiar dincolo de „nunta” despre care vorbesc epigonii lui Brinsmead, nu vom avea niciodată senzația sau conștiința că am ajuns fără păcat.[17] Nici chiar în vecii vecilor, când vom crește mai departe în asemănarea cu Christos, nu-L vom ajunge niciodată din urmă. În unire cu Duhul Lui putem reflecta caracterul Lui, unul mai mult, altul mai puțin, dar niciodată nu vom egala Modelul.

Și am văzut un car de nori, cu roți ca de foc, și îngeri erau peste tot în jurul lui, în timp ce acest car venea acolo unde era Iisus. El S-a urcat în car și a fost purtat în Sfânta Sfintelor, acolo unde ședea Tatăl.

Imaginea combină scena din Daniel 7:13 (unde Fiul Omului vine cu alai de nori, adus (de îngeri) înaintea Celui Veșnic) cu scena din 2Împ 2:11 (unde Ilie este transportat într-un „car de foc”). Care de foc A văzut și Elisei (2Împ 6:17), și profetul modern William Ellis Foy (The Christian Experience of William E Foy together with the Two Visions he received in 1842).

Acolo L-am privit pe Iisus stând în picioare înaintea Tatălui, ca mare Arhiereu. Pe marginea veşmântului Lui erau clopoţei şi rodii.

Scena descrie pe Christos ca Mare Preot, mijlocind înaintea lui Dumnezeu, așa cum făcuse și în fața tronului din Sfânta. Numai marele preot avea odăjdii cu clopoței de aur și rodioare colorate, împletite (Ex 28:33-34; 39:25-26). În realitate, arhiereul nu intra în Sfânta Sfintelor cu odăjdiile somptuoase care îi erau specifice. Se dezbrăca de veșmântul lui bogat și strălucit și îmbrăca albituri de in, fără culori, fără podoabe, fără clopoței de aur (Lev 16:3-4, 23-24). Dar în viziunea aceasta, Iisus este prezentat astfel în Sfânta Sfintelor cu odăjdii strălucite de arhiereu, întrucât scena subliniază identitatea Sa de Mare Preot, precum și lucrarea de mijlocire.

Atunci Iisus mi-a arătat diferenţa dintre credinţă şi simţire (sentiment).

Este interesantă această idee parantetică a E G White aici. Fiind vorba de a urma pe Christos prin credință, era necesară și explicația aceasta, care arată că acea credință așteptată de Dumnezeu de la noi este simpla încredere în Cuvântul Lui, nu un efort psihic de autosugestie, nu căutarea sau așteptarea unei emoții sau simțiri specifice. DL vorbește despre diferența dintre credință și sentimentalism. Dar aici nu este vorba doar de o cumințire a sentimentalismului, ci de realitatea că credința nu este un feeling, ci trust and obey (încredere care duce la ascultare).

Și i-am văzut pe aceia care s-au ridicat împreună cu Iisus, cum trimiteau credința lor spre El în Sfânta Sfintelor și se rugau: „Tată, dă-ne Spiritul Tău!”.

Aici găsim imediat motivul pentru care s-a introdus mai sus ideea despre credința autentică. Pe lângă definiția credinței ca încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, aici ni se atrage atenția că adevărata rugăciune este aceea care cere ceea ce Iisus a promis în mod special să dea poporului Lui, și anume Duhul Sfânt (Lc 11:10, 13; In 14:14-17; 15:7).

Atunci Iisus a suflat peste ei Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere, și multă dragoste, bucurie și pace.

Imaginea descrie experiența pionierilor care prin studiul Scripturii și rugăciunea credinței au progresat în înțelegerea unor învățături biblice fundamentale, care au format în acei ani „adevărul prezent”, cele patru puncte „cardinale” ale credinței AZS. Dar această scenă se potrivește și în cazul primirii oricăror raze de lumină date ulterior de Dumnezeu Bisericii (în anii 1863, 1888, 1896-1931, în 1919, în 1952 etc.) și pe care pionierii nu le avuseseră. Dumnezeu a dat atunci credincioșilor Lui multă lumină și putere. Manifestări supranaturale au avut loc, vindecări divine și darul profeției prin E G White. Dar mai presus de lumină și putere, Duhul a venit cu dovezi esențiale ale prezenței Lui:  dragoste, bugurie, pace… , adică roadele Duhului (Gal 5:22-23). Ba încă E G White zice: „multă dragoste, (multă) bucurie, (multă pace).”

Aceasta a fost întotdeauna experiența celor care se împărtășesc de Duhul lui Dumnezeu. În persecuții sau în răstimpuri de liniște, adevărații AZS au dovedit iubire frățească, iubire de semeni, preocupându-se de nevoiele fizice și spirituale ale altora. Așa va fi și pe viitor. În ciuda diagnosticelor cinice ale unora, și în ciuda celor care doar privesc de pe margine și cobesc, fără a se implica, în ciuda biciuitorilor și cicălitorilor de profesie, care se cred profeți sau reformatori, adventiștii sunt un popor în care se manifestă dragostea cerească, bucuria cerească și pacea cerească. Da, există și unii care nu au această experiență, sau au avut-o și au pierdut-o, pentru că este scris: „Slavă lui Dumnezeu în cerurile înalte și pace pe pământ printre oamenii plăcuți Lui” (Lc 2:14). Nu poate exista pace între cei egoiști, care trăiesc în păcat, între cei „neplăcuți Lui”. „Cei răi (rǝšāᶜīm, vinovați, călcători de lege) n-au pace” (Is 48:22; 57:21). Iar bucuria mântuirii nu poate fi înlocuită cu drogurile veseliei lumii (Ps 4:7; 51:12).

(Voi continua explicația. Ceea ce urmează este cel puțin la fel de interesant.)


NOTE

[1] Ellen Harmon îi mai scrisese o scrisoare în 20 decembrie 1845, care fusese publicată de asemenea în suplimentul Day-Star.

[2] Cei doi guru sunt paraleli și cu „grupurile de studiu 1888” din America, formate după 1984. În mod normal, trebuia să comentez pe Youtube, în dreptul prezentărilor. Dar domnii nu vor să fie luați la întrebări sau contraziși, nici nu sunt interesați de ceea ce gândim noi, prăpădiții din Locul Sfânt.[2] De aceea, au apelat la strategia struțului: Comments are disabled for this video.

[3] „Mai bine merg cu Electa mea în iad, decât singur în raiul shakerilor!”, a zis Jacobs.

[4] După R L Numbers, J M Butler, The Disappointed, University of Tennessee Press, Knoxville, 1993.

[5] Mișcarea Roua Dimineții apărută în anii ’70 la Piatra Neamț, și pe care am cunoscut-o de aproape, avea o pretinsă profeteasă care, de asemenea, încuraja mărturisirea publică a păcatelor private (inclusiv a fanteziilor și a gândurilor!), viața religioasă comunitară (cât mai dese întâlniri) și anumite rearanjamente în domeniul matrimonial, cum ar fi introducerea „căsătoriei spirituale” (platonice) cu persoana corectă aleasă de Dumnezeu.

[6] Acesta fusese și principiul mișcării montaniste din secolele II-VIII; al profeților din Zwickau (Schwärmer, „visătorii”), opuși lui Luther în sec. XVI; și, în general, este tendința tuturor curentelor fanatice și pseudoharismatice. Mișcarea „Roua Dimineții”, care a făcut valuri printre AZS și AZSMR în România comunistă din anii 1974-1980, începând din Piatra Neamț, de asemenea avea principiul că experiența întemeiată pe rugăciune este superioară afirmațiilor Bibliei, superioară Poruncii; că scrierile EGW depășesc autoritatea Bibliei, iar descoperirile „Nuței” depășesc autoritatea EGW. „Adevărul este mereu în progres”, se spune adesea. Și în numele acestui „progres”, „lumină nouă„ și „adevăr prezent”, naivii și fanaticii aleg calea pierzării.

[7] Ellen White, în timpul vieții, nu a publicat tot ce a scris și nici nu a lăsat prin testament obligația de a se publica toate manuscrisele ei.

[8] Ex 25:22; Lev 16:2; 1Împ 8:6; 1Cr. 13:6; 28:11; Ev 4:16.

[9] O R L Crozier, “To All Who Are Waiting for Redemption”, în Day-Dawn, March 1845; “The Law of Moses”, ”The Priesthood of Christ”, ”The Antitype”, ”The Scape-goat”, în THE DAY-STAR EXTRA Saturday, February 7, 1846. Ellen White îi scria lui Eli Curtis în 1847: „Domnul mi-a arătat în viziune, că Iisus S-a ridicat, a închis ușa, și a intrat în Sfânta Sfintelor, în luna a șaptea (a calendarului iudaic) din 1844.” (Letter 2, 1847; 1EGWLM 120.3). „Eu cred că sanctuarul care trebuia curățat (purificat) la sfârșitul celor 2300 zile este templul Noului Ierusalim, al cărui slujitor este Christos. Domnul mi-a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă, că fratele Crosier are adevărata lumină asupra curățirii sanctuarului etc.; și că a fost voia Lui, ca fratele Crosier să scrie interpretarea pe care ne-a oferit-o în acel supliment Day-Star (Extra), din 7 februarie 1846. Mă simt cu totul autorizată de Domnul ca să recomand acel Extra fiecărui sfânt.” (1EGWLM 121.4).

Owen Russell Loomis Crosier / Crozier (1820-1912), a fost un tânăr evanghelist millerit, de profesie învățător, care după ce a publicat studiul pe care sabatiștii l-au însușit, după ce el însuși a devenit sabatist, ca și Hiram Edson, la scurt timp (1847), a părăsit atât teologia sanctuarului pe care o formulase, cât și sabatul, devenind un adept al mișcării adventiste “age-to-come” (a „veacului care vine”), condusă de Joseph Marsh. În anii 1847-1853, Crosier a fost editor asistent al lui Marsh, pentru revista Advent Harbinger din Rochester, New York, de asemenea a activat ca evanghelist millerit în statul Michigan (1858) și secretar de conferință (1860). (Richard C. Nickels, Six Papers on the History of the Church of God, pp. 117, 118; Merlin D. Burt, “The Day-Dawn of Canandaigua, New York: Reprint of a Significant Millerite Adventist Journal,” Andrews University Seminary Studies 44:317-330; George R. Knight, Millennial Fever, pp. 304-307; Merlin D. Burt, “Sabbatarian Adventism From 1844 to 1849,” pp. 242-250; EGW Encyclopedia, s.v. “O.R.L. Crosier.”).

Doctrina “age-to-come” este în esență scenariul escatologic pe care l-au îmbrățișat între timp ceilalți evanghelici: o împărăție milenială a lui Iisus pe pământ, în care timp există noi șanse de mântuire, când se vor împlini profețiile VT despre Israel și popoarele lumii, când Israel va juca un rol dominant. Adepții mișcării respingeau sabatul ca fiind exclusive pentru evrei, în timp ce mileniul era considerat a fi sabatul neamurilor. Adventiștii (milleriți), atât non-sabatiști, cât și sabatiști, în majoritate respingeau această doctrină. Dar unii din ambele tabere au promovat-o foarte zgomotos.

[10] E G White, Patriarhi și Profeți, 1890:356: Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri și a văzut „șapte lămpi de foc”, care ardeau „înaintea scaunului de domnie”. (Apocalipsa 4, 5.) El a văzut un înger care avea „o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie”. (Apocalipsa 8, 3.) În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului ceresc și a văzut acolo „șapte lămpi de foc” și „altarul de aur”, reprezentate prin sfeșnicul de aur și altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, „Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis” (Apocalipsa 11, 19) și el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut „chivotul legământului Său” (Apocalipsa 11, 19), reprezentat prin arca cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu.

[11] Cei mai buni teologi AZS conservatori pe care îi cunosc, care susțin doctrina sanctuarului ceresc, nu mai afirmă că sanctuarul ceresc ar avea două încăperi, deși este clar că pionierii așa au înțeles. Literalismul celor două încăperi creează probleme logice și tensiuni cu Epistola către Evrei. Chiar dacă admitem că ar exista două încăperi și două tronuri reale cerești (fapt care în sine n-ar trebui să deranjeze pe nimeni!), rămâne, totuși, întrebarea: cum poate crede cineva că, atâta amar de timp, până la 1844, locul în care era prezent Dumnezeu nu se numea „preasfânt”, ci numai „sfânt”? Oare nu prezența lui Dumnezeu face dintr-un loc, cel mai sfânt loc din Univers? Altfel spus: cum poate fi numit Preasfânt un spațiu al sanctuarului ceresc, unde încă nu era prezent Dumnezeu? Ellen White are multe viziuni despre sanctuar, dar ele diferă unele de altele, ceea ce este o dovadă în plus, că ele nu descriu sanctuarul așa cum este el, ci sunt lecții spirituale. Apocalipsa, descriind templul ceresc, nu menționează nicăieri o catapeteasmă, dar menționează lămpi de foc, altar, tămâie, chivot – lucruri care numai ca lecții spirituale au sens, altminteri ar fi complet inutile în cer. Actuala mărturisire de credință AZS nu menționează două spații fizice ale sanctuarului ceresc, ci două faze ale lucrării Lui.

[12] Comparând făpturile vii din Ezechiel 1 cu cele din Apocalipsa 4, înțelegem că sunt descoperiri foarte diferite. Scena din Apocalipsa 4 descrie o sinteză a heruvimilor lui Ezechiel și a serafimilor lui Isaia (cap. 6). Dar nu așa arată aceste ființe. Imaginile sunt simbolice, didactice, ca și imaginea lui Christos (Miel cu 7 coarne și 7 ochi, cf. Apocalipsa 5), a diavolului (balaur cu 7 capete și 10 coarne) etc.

[13] E G White, Scrieri timpurii, 258 (cf. Spiritual Gifts, 1858: 168): „Dumnezeu a îngăduit ca el să cadă sub puterea lui Satana, sub stăpânirea morții, și l-a ascuns în mormânt de cei care îl îndepărtau neîncetat de adevăr. Moise a greșit tocmai când era gata să intre în țara făgăduită. În același fel, am văzut că William Miller, tocmai când mai avea puțin până să intre în Canaanul ceresc, a greșit lăsând ca influența lui să acționeze împotriva adevărului. Alții l-au împins la aceasta; alții trebuie să plătească pentru aceasta. Dar îngerii veghează țărâna scumpă a acestui slujitor al lui Dumnezeu, și el va ieși afară la sunetul ultimei trâmbițe.”

[14] Vezi și GCB July 1, 1902; 1SM 305; 7BC 985-986; Letter 123a/1898;  39/1902; 177/1901; PrT June 29, 1899; Ms 59/1895 etc.

[15] În mod ideal, ar trebui gândită o relație dintre toate aceste afirmații inspirate, considerate complementare, ca și în Biblie, nu contradictorii.

[16] 5BC 1130: „In contemplating the incarnation of Christ in humanity, we stand baffled before an unfathomable mystery, that the human mind cannot comprehend. The more we reflect upon it, the more amazing does it appear. How wide is the contrast between the divinity of Christ and the helpless infant in Bethlehem’s manger! How can we span the distance between the mighty God and a helpless child? And yet the Creator of worlds, He in whom was the fullness of the Godhead bodily, was manifest in the helpless babe in the manger. Far higher than any of the angels, equal with the Father in dignity and glory, and yet wearing the garb of humanity! Divinity and humanity were mysteriously combined, and man and God became one. It is in this union that we find the hope of our fallen race. Looking upon Christ in humanity, we look upon God, and see in Him the brightness of His glory, the express image of His person (The Signs of the Times, July 30, 1896). {5BC 1130.5}

[17] „Trebuie să fim curățiți de tot ce este pământesc, până când vom reflecta chipul Mântuitorului nostru și vom ajunge să fim ‘părtași ai naturii divine, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte’. Apoi, vom simți plăcere în împlinirea voinței lui Dumnezeu, iar Domnul Hristos va putea să ne prezinte înaintea Tatălui și înaintea îngerilor sfinți, ca pe unii care rămân în El, iar Lui nu-I va fi rușine să ne numească frații Săi. Totuși să nu ne mândrim cu sfințenia noastră. Când vom avea o concepție mai clară, cu privire la caracterul nepătat al lui Hristos și la curăția Sa infinită, vom cădea la pământ asemenea lui Daniel când a văzut slava Domnului și a spus: ‘Fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă.’  Până când acest trup păcătos nu va fi schimbat și modelat în asemănare cu trupul Său proslăvit, noi nu vom putea să spunem: ‘Sunt fără păcat’, totuși, dacă vom căuta fără încetare să-L urmăm pe Domnul Isus, vom avea binecuvântata nădejde de a sta înaintea tronului lui Dumnezeu fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci desăvârșiți în Hristos, îmbrăcați în neprihănirea și desăvârșirea Sa.” — (Signs of the Times, 23 martie 1888; 3 SM 195).

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.