septembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
72
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Natura şi destinul sufletului/Răspuns amical lui „umorisimple”

Răspuns amical lui „umorisimple”

Replica dată saducheilor (Mt 22:31-34; Mr 12:26; Lc 20:37-38)

În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre Rug, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” [Ex 3:6, 15-16]? Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii.

Iisus a ştiut să-i întâmpine în mod magistral pe toţi. Dacă fariseilor li se va adresa în stilul lor (în Luca 16), saducheilor le-a răspuns deasemenea în stilul lor. În loc de a cita texte biblice explicite din Împăraţi, Isaia, Psalmi, Iov, Daniel etc., Iisus ştiind că ei nu credeau în acestea, le-a adus un argument din Legea lui Moise, unde adevărul învierii există în mod implicit, subînţeles. Iisus a citat din locul biblic care este cel mai sfânt pentru orice evreu, acolo unde Dumnezeu s-a adresat din rug lui Moise, la secole după moartea patriarhilor: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov”. Raţionamentul lui Iisus era frapant pentru saduchei. În permanent conflict cu fariseii, care aveau cultul morţilor, saducheii obişnuiau să spună: „Dumnezeu este al celor vii, nu al celor morţi”. Acum, Iisus întorcea replica lor împotriva necredinţei lor în înviere. Logica era aceasta: Dacă Dumnezeu este al celor vii, şi dacă Avraam, Isaac şi Iacov erau morţi la data când Dumnezeu vorbea, rezultă că, dacă El încă Se numea „Dumnezeul lor” şi după ce ei muriseră, înseamnă că El vorbea despre ei ca şi cum ar fi vii, ceea ce înseamnă că numai în perspectiva învierii lor Se putea El numi aşa. Iisus a reproşat acelora saduchei că „vă rătăciţi, căci nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” Faptul că saducheii au rămas fără replică şi niciodată nu au mai provocat pe Iisus, este elocvent. Ei nu se gândiseră niciodată la această implicaţie profundă, cu o greutate la fel de mare ca şi a unei afirmaţii explicite despre înviere. Citiseră doar la suprafaţă şi nu găsiseră nimic. Pe lângă această deficienţă, nu cunoşteau nici puterea lui Dumnezeu. Ideea învierii unui mort li se părea o mare absurditate, o imposibilitate.

Dacă ar fi fost de faţă vreun fariseu, ar fi putut argumenta cu acelaşi text teoria nemuririi naturale, şi ar fi spus că, dacă Dumnezeu S-a numit Dumnezeul lui Avraam şi al lui Israel, înseamnă că aceştia aceştia existau în spirit, care este adevărata viaţă. Dar Iisus nu a spus că patriarhii aceştia sunt vii faţă de lume, în existenţa creată, ci a spus că „pentru El (Dumnezeu) toţi sunt vii”. Fariseilor le-ar fi putut răspunde Iisus cu un text în care ei credeau, o frumuseţe de text din Isaia 63:16 („Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din vecinicie, Te numeşti ,Mîntuitorul nostru.”)

În disputele teologice din Anglia secolului XVI, acest text a fost adus ca argument al nemuririi sufletului (nu mai reţin dacă în disputa dintre Tyndale şi Morus, sau la un alt reformator englez). În orice caz, replica inteligentă a teologului englez a fost aceea că, dacă cineva face din acest text un argument al nemuririi naturale a sufletului, distruge prin aceasta puterea argumentului lui Iisus cu privire la înviere. Şi să nu uităm că Iisus a reproşat saducheilor că nu cunosc „puterea lui Dumnezeu”. Aceasta nu poate fi decât o referire clară la înviere. Sufletul care se presupune că ar fi nemuritor în sine, indică mai degrabă puterea şi autonomia omului, decât puterea lui Dumnezeu. Imortalismul face din oameni zei/nemuritori, nu degeaba la antici morţii şi zeii se confundau adesea în cult, în timp ce condiţionalismul (credinţa în nemurirea condiţionată prin înviere) aduce pe credincioşi cu picioarele pe pământ, amintindu-le că nu sunt decât „praf şi cenuşă”, cum spunea Avraam.

Christos este nemurirea noastră, în El avem totul, acum prin Duhul şi mâine prin înviere. Iar timpul adormirii, starea intermediară până la înviere, oricât ar dura, este nulă din punct de vedere al percepţiei subiective a trecerii timpului. Dacă nu există conştiinţă în moarte, nu există nici înregistrarea trecerii timpului. Şi aici trebuie să fac o remarcă interesantă în favoarea celor obişnuiţi să creadă că, la moarte se duc direct „acasă la Dumnezeu”. Este adevărat, dar numai din punct de vedere subiectiv. Cel ce moare este aşteptat peste o clipă „direct” în ziua învierii (la prima sau la a doua înviere, după caz). Adevărul este incomparabil mai frumos decât eroarea.

Dezbrăcarea cortului (şi îmbrăcarea locuinţei cereşti)

Metafora cortului folosita de Petru (2Pt 1:14) şi de Pavel (în 2 Cor 5) ne învaţă atât cât au vrut apostolii să spună. Figurile sunt întotdeauna alese pentru a ilustra un anumit adevăr. Ilustraţiile nu pot reprezenta perfect realitatea, ele sunt limitate, iar dacă încercăm să căutăm în ele mai mult decât autorul dorit să spună în mod explicit, putem inventa teologii aberante.  Este o metaforă a încetării acestei vieţi în trup şi aşteptarea vieţii viitoare într-un trup nou. Metafora nu intenţionează să ne înveţe despre starea intermediară, de „goliciune” după dezbrăcare. Goliciunea, dezbrăcarea, are întotdeauna un sens ruşinos în cultura ebraică. Iar moartea este întotdeauna privită cu oroare şi cu ostilitate. Iisus Însuşi s-a cutremurat în faţa ei (spre deosebire de Socrate, care (credincios filosofiei nemuririi) a băut cucuta fără multă ezitare (Remarca aceasta aparţine lui Oscar Cullman). Moartea este numită de Pavel „vrăjmaşul cel din urmă” (cel mai redutabil) care va fi distrus (1Cor 15:26), şi nu prietenul credincioşilor, îngerul care ne duce la Dumnezeu.

Petru spune că doreşte să-i avertizeze pe credincioşi „atâta timp cât mai este în cortul acesta”. Dacă după ce pleacă din cort, Petru este o entitate conştientă şi, dacă poate comunica (asemenea lui pseudo-Samuel de la şedinţa din Endor), atunci de ce să nu comunice creştinilor şi după ce iese din cort ? De ce să se ducă imediat „în locul cu verdeaţă” şi să nu mai ai voie să-l consulţi, sub pedeapsa cu moartea, chiar dacă el există? Sau ce voia să spună el în 2Pt 1:15 ? Dacă Biblia ar susţine o existenţă descarnată a sufletului/spiritului, ar fi prezentat-o undeva şi în formă explicită, nu doar în parabole care au alt scop, în metafore şi simboluri apocaliptice. O asemenea doctrină ar fi de o importanţă capitală, dacă ar fi adevărată şi ar fi trebuit să fie centrală în Scriptură.

Nici felul în care Pavel foloseşte aceeaşi metaforă, sau chiar alegorie în acest caz, cu cortul şi casa, nu indică o credinţă în starea intermediară. Aparenţa stării intermediare se datorează limitelor naturale ale ilustraţiei, care nu poate fi perfectă (ca orice ilustraţie). Referirea la cort şi la dezbrăcare este pentru a atrage atenţia asupra „casei veşnice”, care este trupul cel nou, primit la înviere, este o casă „păstrată în cer”. Nu se arată în explicaţia apostolului că starea intermediară din imagine (dintre dezbrăcarea cortului şi îmbrăcarea casei) ar corespunde unei stări a sufletului eliberat şi fericit. Ba încă apostolul nu doreşte să fie dezbrăcat de trupul-cort şi îmbrăcat cu trupul-casă (o ilustraţie de altfel foarte stranie, fiindcă ne îmbrăcăm cu haine, nu cu locuinţe, dar oricât de inestetică ar fi ilustraţia, ea îşi face datoria: comunică mesajul intenţionat de apostol). Ci Pavel, vorbind în numele tuturor fraţilor lui creştini,  preferă să fie îmbrăcat cu casa cea nouă peste vechiul cort, adică ce este muritor să fie înghiţit de nemurire, cum spunea el, referindu-se la ziua venirii Domnului şi la adevărata răpire, când cei găsiţi în viaţă vor primi trupuri noi fără să le fi „părăsit” prin moarte pe cele vechi.

Iisus Şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul Său

Expresia din Lc 23:46 este echivalentă cu cele din Mc 15:37 şi In 19:30, unde se spune că Iisus „Şi-a dat duhul”. Aceasta este o expresie idiomatică descriind încetarea din viaţă, aşa cum spunem şi în limba română, că şi-a dat duhul/sufletul sau ultima suflare (Iov 3:11; 14:10; Lc 21:26; FA 5:5), sau că a „expirat”. Expresiile „îmi încredinţez duhul” sau „primeşte-mi duhul” (FA 7:59) au totuşi o semnificaţie mai profundă, fiind nişte rugăciuni. În cazul lui Iisus murind, El se încredinţează pe Sine, soarta Sa, cu toate speranţele şi cu toate necunoscutele, Creatorului. Totul este depus în mâinile cele mai sigure. Iisus mai vorbise despre acest moment, când zicea: „Am putere să-mi dau viaţa şi am putere s-o iau iarăşi”. „Şi-a dat duhul” înseamnă că Şi-a dat viaţa.

Dacă în dimineaţa Învierii, Iisus spunea „încă nu m-am suit la Tatăl”, înseamnă că expresia „în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” se referă la viaţă, la suflarea divină care ne animă, şi nu la Sinele conştient.

Prezenţa lui Moise pe Muntele Trasnfigurării 

Apariţia lui Moise la Schimbarea la Faţă nu ar trebui să ne mire. Moise nu a venit acolo ca fantomă, ci după toate probabilităţile, ca înviat. Iată care ar fi dovezile. În primul rând, Moise a venit cu Ilie, care deasemenea era în trup, nu fantomă. Ilie fusese transluat la cer fără să vadă moartea, aşa cum se va întâmpla cu ultima generaţie de credincioşi care vor fi martori ai Venirii Lui. Atât dispariţia lui Ilie prin „răpire”, cât şi dispariţia lui Moise prin moarte sunt menţionate cu un adaos specific: „şi n-a mai fost găsit”. Dacă Moise a murit acolo şi a fost îngropat de Dumnezeu, de ce nu mai putea fi găsit? Când Dumnezeu îngroapă pe cineva, nu o face în calitate de cioclu, ci pentru a arăta cinste unui preaiubit care Îi semăna atât de mult. Şi, va în cazul din Exod 3, numai în vederea învierii avea sens acest ritual, ba încă aici trebuie să fi avut loc o înviere la scurt timp după moarte, deoarece trupul lui Moise a fost căutat şi n-a mai fost găsit.

O scriere extrabiblică despre învierea lui Moise este citată de Iuda în epistola sa, unde arată că Arhanghelul Mihail a fost trimis unde era trupul lui Moise, dar Satan s-a înfăţişat şi se împotrivea (ca şi în Zaharia 3, ca şi în Iov 1), dar Mihail, în dispută cu Satan, a câştigat. Pentru ce au disputat ei proprietatea „trupului” lui Moise? Pot fi imaginate motive multiple,  dar cel mai probabil, aşa cum sursa lui Iuda intenţiona, este că Mihail fusese trimis ca să-l învie pe Moise, iar Satan se împotrivea, pe motiv că acesta păcătuise.

O altă dovadă avem din partea lui Petru, care fusese martor la Schimbarea la Faţă. El a înţeles scena arătată pe munte, cu Iisus îmbrăcat în strălucire orbitoare, cu Moise înviatul deoparte, şi cu răpitul Ilie de cealaltă parte, învăluiţi în norul Prezenţei Divine, ca fiind o anunţare şi o prefigurare a celei de-a doua veniri a lui Iisus (2Pt 1:16-18), când Iisus va veni „pe/cu nori/nor”, în „slava Tatălui Său” şi va aduna din cele patru colţuri ale lumii pe tot poporul Lui, morţi şi vii, pe unii îi va învia, asemenea lui Moise, iar pe alţii îi va preschimba (îmbrăcând casa cea nouă peste vechiul cort), asemenea lui Ilie.

Săracul Lazăr … şi bogatul Looser („luzăr”)

Este adevărat că povestea cu săracul Lazăr operează cu un limbaj care implică existenţă fără trup. Dar aceasta este doar la nivelul limbajului imagistic, nu la nivelul comunicării mesajului. Mesajul pildei/poveştii este profund biblic şi moralizator, se află în morala acestei istorisiri (pusă în gura Părintelui Avraam), şi nu în limbajul convenţional, care are specific cultural. Avem multe asemenea exemple în Biblie. Petru foloseşte expresii din mitologia greacă (2Pt 2), spunând că îngerii rebeli au fost „aruncaţi în Tartar”, apoi Pavel în Fapte citează dintr-un poem numit „Imn către Zeus” (tot mitologie: FA 17:28), pentru a ilustra relaţia omenirii cu Dumnezeul Creator (ceea ce este un procedeu la limită – probabil că apostolul n-a fos prea mândru de el mai târziu). Nu, în nici un caz, o poveste în care se vorbeşte despre fantome care au sân, degete şi limbă, despărţite printr-o mare prăpastie, nu sunt deloc argumente ale existenţei fără trup.

Şi oare Iisus nu ştia că Avraam era absolut inconştient şi nu putea comunica cu nimeni? Chiar dacă El n-ar fi fost Christosul, tot ar fi trebuit să ştie că Isaia spusese clar, că nici măcar Avraam, Isaac, şi Iacov nu sunt într-o stare conştientă (Is 63:16). Starea lor fantomatică din poveste ilustrează credinţa populară, din care a fost culeasă povestea, sau cel puţin limbajul ei. Dar limbajul poate fi preluat şi de la păgâni, aşa cum sunt numele lunilor anului iudaic în Biblie. Realitatea este ceea ce contează, limbajul (imagistic sau verbal) este doar un instrument imperfect, dar suficient pentru a comunioca voia lui Dumnezeu, pentru care Îi mulţumim.

Sufletele de sub altar

„Martirii din Apoc 6 iarăsi manifesta nerabdare”. Aici avem o scenă vizionară, apocaliptică, plină de simboluri. Sufletele martirilor din Apocalipsa 6 sunt „sub altar”, pentru că martirii au fost „junghiaţi” pentru credinţă. Există o relaţie între înjunghiere şi altar. Moartea lor este o jertfă spirituală (Rom 12:1). Dar unde este acest altar? Apocalipsa vorbeşte frecvent despre un altar din templul ceresc, dar îl descrie ca fiind altarul de aur pentru tămâiere (care pe pământ era în Sfânta), în timp ce altarul de aramă, pentru jertfe, era în curte, unde erau şi închinătorii (Ap 11:1-3).  Deoarece martirii au fost ucişi, se aplică aici imaginea sângelui fratelui Abel, care  strigă din pământ la Dumnezeu (Gen 4), având în vedere că Legea lui Moise echivalează sufletul (viaţa) cu sângele (Lv 17:11 nota; Dt 12:23; Pr 1:18; Ez 22:27), şi că sângele jertfelor era vărsat la picioarele altarului, deci „sub altar” (Ex 29:12; Lv 4:7; 8:15).

Astfel, dacă altarul este aici o imagine simbolică a jertfirii lor pe pământ, dacă sufletele sunt echivalentul sângelui vărsat, dacă haina albă cu care sunt îmbrăcaţi este reabilitarea lor la judecata divină (încă înainte de înviere), înainte de a veni ziua răzbunării, atunci de ce sufletele care strigă la Dumnezeu după judecată şi răzbunare, să însemne mai mult decât sângele lui Abel care striga acelaşi lucru? Era sângele lui Abel o entitate conştientă care striga din pământ? Nici măcar nu striga din cer. Nici aceştia nu strigă din cer, fiind altarul jertfirii lor nu este în cer. Nimeni nu a fost junghiat în cer.

Dacă cineva vrea să ia în sens propriu scena şi să decidă că sufletele acestea sunt conştiinţele / duhurile martirilor care ar sta undeva puse pe rafturi pe sub altare cereşti, ca să doarmă, dar ca nişte copii care nu vor să doarmă ziua, aceştia se trezesc din când în când şi mai strigă răzbunare. Evident, imaginea arată că dreptatea cere judecata şi răzbunarea lui Dumnezeu, dar nu că această chestiune dă insomnii sufletelor „plecate acasă la Domnul”. Ceea ce ar trebui să vadă toţi cititorii, până şi în limbajul de aici, metafora suflet-sânge se  împleteşte cu metafora „adormirii”, deoarece în final aceste suflete sunt trimise din nou la culcare, până în ziua învierii şi răzbunării. În concluzie, prezenţa lor în scena viziunii nu este mai reală decât prezenţa unui Miel cu şapte coarne în cer (Ap 5), sau a unui balaur cu şapte capete, deasemenea în cer (Ap 12). Şi multe alte lucruri imposibile sunt descirse în cer, aşa cum au fost văzute în vizine, fiindcă viziunile au scop didactic, ne învaţă adevăruri spirituale, nu ne dau informaţii exacte despre realitatea fizică sau metafizică a lucrurilor cereşti.

Limbajul Psalmilor

Exprimarea lui David din Ps 16:10 este tipic ebraică. Singura problemă este că noi umplem aceste cuvinte evreieşti cu sensuri platonice. În cele două versuri paralele, „sufletul meu” este echivalent cu „preaiubitul Tău” (aceeaşi persoană), iar David este o prefigurare a lui Mesia. Psalmii folosesc frecvent această metaforă (Ps 30:3; 49:15; 86:13; 89:48; Pr 23:14) care în mod obişnuit înseamnă izbăvire dintr-o primejdie de moarte. Sufletul (néfeş) înseamnă în acest caz viaţa sau persoana, dar într-o exprimare metaforică, ceea ce este specific limbajului popular în toate limbile. Concepţia mortalistă a lui David nu se găseşte în limbaj, ci în mesajele clare pe care el le-a transmis.

Ps 6:5 „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în locuinţa morţilor?” (cf. Ps 115:17 „Nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii”;  Is 38:18 „Căci nu locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte, şi cei ce s’au pogorît în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.”

În fine

De acord, că stârpirea superstiţiilor nu se face înlăturând credinţa în existenţa spirituală. Dar Scriptura arată că numai Dumnezeu ca Spirit este nemuritor, în timp ce spiritul nostru este doar „o suflare” împrumutată de Dumnezeu. Cum poate fi nemuritor în sine sufletul omenesc, sau al oricărei alte creaturi, dacă Scriptura vorbeşte despre Dumnezeu că este „Singurul care are nemurirea”, „Nemuritorul… ” (1Tim 1:17; 6:16), şi că noi trebui să „căutăm” nemurirea (Rom 2:7), deci nu o avem. Chiar la înviere, nu primim nemurirea în noi înşine, ci doar avem acces la Pomul Vieţii, ca intermediar (simbolic sau real, sau şi una şi alta).

Oare este chiar atât de greu de înţeles că diferenţa dintre Creator şi creatură este infinită? Omul a fost „făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că există lucruri esenţiale comune, în măsura în care este posibil ca o creatură să reflecte Creatorul. Dar omul nu este atotputernic, nu este atotştiutor, nu este atotprezent, şi pentru acelaşi motiv nu este nemuritor. Christos este singurul Om nemuritor, fiind în acelaşi timp Dumnezeu Atotputernic, având viaţa în Sine Însuşi. Noi suntem muritori în noi înşine, chiar şi în rai aveam şi vom avea nevoie de Pomul Vieţii. Este o contradicţie să rostim Ioan 3:16 („oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”), şi cu aceeaşi gură să spunem că avem deja un suflet nemuritor, care este persoana noastră, noi înşine, esenţa, iar restul este doar carcasă, închisoare temporară. Ori avem nemurirea, ori trebuie s-o căutăm?

Din disculţiile mele cu alţii reiese că în acest punct, mulţi credincioşi preferă să intre în subtilităţi care şterg cu totul diferenţa logică între viaţă şi moarte, între nemurire şi pieire veşnică. S-ar putea enumera multe beneficii pe care le aduce credinciosului doctrina condiţionalistă. Aş vrea să ştiu şi eu măcar unul din beneficiile pe care le aduce doctrina nemuririi naturale a sufletului şi care să nu fie realizat prin înviere.  {jcomments on}

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.