ianuarie 2019
D L Ma Mi J V S
« dec.    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
495
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/A Doua Venire/Parabola caprei cu trei iezi

Parabola caprei cu trei iezi

Florin Lăiu, București 1998

Nu ştiu dacă marele răspopit o fi fost apucat de vreun duh de simţire protestantă, dar povestea caprei cu trei iezi are o temă foarte transparentă şi poate fi citită ca o parabolă a istoriei bimilenare a creştinătăţii, în spirit protestant. Sau, dacă vreţi, în spiritul creştinismului primitiv. Creangă s-ar cruci, foarte probabil, la auzul interpretării mele. Dar cred că, indiferent de gradul de acceptare a acestei interpretări, n-ar putea s-o mai uite.

Care este sensul şi finalitatea creştinismului biblic? Fără îndoială, doctrina Parusiei. a celei de a doua veniri a lui Iisus, gravată şi în christologia simbolului niceo-constantinopolitan. Deoarece Parusia are cu ea speranţa învierii, a nemuririi. „Capra cu trei iezi” ne trimite, în mod parabolic, la eschatologia Bisericii şi, în acelaşi timp, la momentele dra­matice, profetico-istorice ale creştinătăţii universale.

După ce Şi-a educat apostolii, Iisus a plecat de pe pământ, promiţând că Se va întoarce cu răsplătiri şi daruri, dând instrucţiuni „copiilor” Lui să nu deschidă „oricărui duh” – deoarece vor veni mulţi pseudo-christoşi care vor căuta să-i înşele. El a accentuat în mai multe rânduri că falşii christoşi — de unde şi imaginea unui pseudo-christos prin excelenţă, Antichristul, „omul fărădelegii” — vor căuta să înşele „chiar şi pe cei aleşi”.

„Pentru noi spui asemenea pilde, sau pentru laici?” – a întrebat sfân­tul Petre, pe care am îndrăznit să-1 redau aici într-o formă mai liberă.[1] Iisus i-a confirmat temerile: în primul rând pentru supraveghcori este rostită avertizarea din pildă, pentru cei mai mari, începând cu Petru şi cu cei ce se cred succesori.

Ce s-a întâmplat însă, după ce a plecat Iisus? Cum să interpretăm istoria Bisericii, în acord cu avertizările Lui şi cu profeţiile apostolilor? Adversarul spiritual al Bisericii a dorit s-o distrugă, folosindu-se de instrumentul Ro­mei. Lupoaica de pe Capitoliu este un simbol reprezentativ. Roma a bătut la uşa Bisericii mai întâi cu glasu1 hodorogit şi sângeros al persecuţiilor păgâne, un glas cu care nu putea convinge. Dar s-a dus de şi-a ascuţit limba (şi colţii!), după care s-a întors ca să-şi cânte din nou cântecul matern.

Aşa se face că a venit un timp când se părea că Imperiul s-a creştinat, că Cezarul este alesul lui Dumnezeu, „noul David”, „al 13-lea apostol” (!) şi că era ocazia providenţială a Bisericii de a deveni partidul de guvernă­mânt al celui mai glorios şi mai „etern” imperiu din istorie. Nu era, oare, aceasta, împărăţia lui Dumnezeu pe care o promisese Iisus când plecase?

Şi „cei trei iezi” – cucuieţi de atâtea persecuţii şi nerăbdători de a anticipa la nivel politic împărăția Aceluia care, după atâtea generații de la promisiune, părea că numai vine – se pomenesc dintr-o dată în faţa unei strategii inedite. Nu puteau fi toţi de acord, în ciu­da sinoadelor care se voiau ecumenice şi unde lupul era principalul paznic la stână. Dar tragedia s-a petrecut pentru că „fratele mai mare”[2], orbit de vanitatea de a fi primul la marea întâlnire, a deschis.

Pe de altă parte, iedul mai tânăr, Biserica ascultătoare, a făcut apoi gestul struţului, ascunzându-se sub copaia tradiţiei, făcându-se că nu răspunde de uşi, de chei sau de zăvoare. Şi ceea ce Diavolul nu reuşise prin forţă, reuşea acum prin diplomaţie: să-şi prezinte filosofia şi politica lui drept esenţă a creştinismului. A fost cre­zut şi i s-a deschis.

Urmarea a fost un carnagiu spiritual mult mai trist decât rezultatul persecuţiilor păgâne. Persecuţiile provocaseră rezistenţă şi păstrarea identităţii creştine, în timp ce noua strategie a înghiţit și încă înghite milioane de suflete.

Ca în orice istorisire frumoasă, cu happy-end, a existat totuşi o cate­gorie de credincioşi, în Răsărit şi în Apus, în Nordul germanic şi în Sudul nord-african, din diferite medii sau biserici, care şi-au salvat sufletul ascunzându-se bine de politica diavolului roman. Adesea înnegriţi de cenuşa timpului, suspinând din cauza pieirii fraţilor lor, refugiaţi – uneori în sens propriu – dintr-o lume ostilă, aceşti „eretici” după limbajul oficial, mezinii creştinătăţii, care cunoşteau ceva mai bine glasul lui Christos (sau care, cel puţin, nu şi-au pierdut simţul elementar al îndoielii faţă de autoritatea omenească!) au supravieţuit şi, odată cu ei a supravieţuit creştinis­mul.

Povestea cu cele două feţe ale lupului şi cu cele trei feţe ale creştinis­mului s-a repetat şi în generaţiile următoare, aşa încât pilda este aplicabilă oricând, foarte aplicabilă chiar în prezent.

Ce credeţi că va face Iisus la întoarcerea Lui adevărată, atât celui cre­dincios, cât şi vrăjmaşului Său? Pe lângă simpla justiţie atât de necesară oricărei societăţi, Creangă propune şi un praznic-capcană, cu sarmale şi alte bunătăţi pentru amatorii de parastase în onoarea propriilor victime. Ceea ce pare să fie aplicabil şi în perspectivă escatologică: Dumnezeu îl atrage în cursă pe diavol, lăsându-1 să-şi imagineze o ultimă ocazie de do­minaţie universală, dându-i impresia că visul lui de a face în lume o „împărăţie a lui Dumnezeu” fără Dumnezeu, s-a realizat.

Aşa au prevăzut şi profeţiile biblice. După care urmează, fără co­mentarii, pârjolul judecăţii:

Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău….Izbăvitorii se vor sui pe muntele Sionului, ca să judece muntele lui Esau. Dar împărăţia va fi a Domnului.” (Obadia 1:15, 21)


[1] Vezi Luc 12:41 în context (v.35-48). Iisus îndeamnă la veghere, iar la întreba­rea lui Petru răspunde extinzând parabola şi arătând că ea se aplică în special la liderii religioşi cărora Dumnezeu le-a încredinţat responsabilitatea călăuzirii alto­ra şi cărora Ie va cere mult mai mult decât „robilor” de rând.

[2] Gr. ὁ πρεσβύτερος = frate mai mare, presviter, mai vârstnic; în accepţiune târzie, preot).

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.