septembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
72
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/PROFESIONAL/Exegeză/O nouă contraepistolă lui OA

O nouă contraepistolă lui OA

Dragă Olivian,

Nu m-am contrazis decât formal când am zis „o cheie duhovnicească, la care numai tu ai acces” şi în acelaşi timp, că „dacă s-ar face un referendum printre AZS, sau oricare alţi creştini, despre cum să traducem Mat 24:34, ai avea votul majoritar.»

Fiecare din aceste două expresii au sens doar în contextul lor propriu şi sunt folosite ca figuri de stil, cu aplicaţie limitată. Este adevărat că majoritatea ţi-ar da dreptate la Mat 24, şi este la fel de adevărat că între noi doi, tu ai propus o cheie spirituală, superioară lingvisticii, la care, evident, numai tu ai acces dintre noi doi, fiindcă eu încă am rămas în lumea asta firească a lingvisticii – ca unul care mă tem de nefiresc, deşi iubesc supranaturalul.

Sunt bucuros că ai observat o victorie a metodei lingvistice în 1 Cor 15. Ca să observi însă până la capăt, trebuie să-ţi spun şi ce am lăsat nespus. E corectă observaţia ta cu privire la problema pe care o ridică acel πάντες. Dacă acest πάντες trebuie înţeles strict logic, absolut, evident că este o problemă. Dar observaţia mea (mai demult) este că atât ebraicul kol- (totalitate, tot, orice), cât şi corespondentul său grecesc πας, πάσα, παν, πάντες etc. sunt foarte frecvent folosite într-un sens relativ, nu absolut, sau chiar în sens hiperbolic. Aceasta înseamnă că suntem strict legaţi de subiectul discutat de autor, care limitează sensul lui „toţi”, şi că termenul are doar un sens strict practic, nu trebuie absolutizat. Observaţia mea este că această semnificaţie relativistă a termenilor menţionaţi (ca de altfel şi în limba română) nu este excepţională ci foarte frecventă:

Gen 6:19 Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie…” (EGW susţine că reptilele gigantice nu au fost salvate ). Deci nu a fost din orice făptură. Oricum, vieţuitoarele marine nu aveau nevoie de o asemenea salvare, fiindcă deşi foarte multe aveau să moară, unele puteau supravieţui.

Gen 7:5 Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul.” (mai puţin adunarea animalelor. Deşi Dumnezeu îi poruncise, până la urmă Dumnezeu a făcut minunea de le-a adunat). 

Gen 9:3 „Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde.” (aoleu!)

Gen 14:20 „…Şi Avram i -a dat zeciuială din toate.” (contextul se referă însă strict la toată prada de război, nu la altceva)

Gen 19:4 „ bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrîni, au înconjurat casa; tot norodul a alergat din toate colţurile.” (mai degrabă o hiperbolă, pentru a sublinia amploarea fenomenului; nu poţi băga mâna în foc că n-o fi rămas nici un mascul pe acasă).

Gen 25:5 „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale.” (dar în versetul 6, a dat destule şi fiilor Agarei şi Cheturei…, deci nu absolut tot lui Isaac)

Ev 12:14 „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea…” (evident, toţi cei cu care venim în contact şi avem ceva de împărţit – bunuri, idei, interese…; nu este relevant că nu am conflicte cu cei din Insula Paştelui).

Exemplele se pot înmulţi. Am ales doar câteva de la început şi unul singur de pe la sfârşitul Scripturii. Dacă te pasionează, poţi verifica şi restul. În orice caz, cu acest instrument (tot lingvistic!) pot fi mai precaut în ce priveşte absolutizarea sensului. Una din ramurile lingvisticii se numeşte pragmatică; aceasta stabileşte că exactitatea înţelesului unui cuvânt este determinată contextual şi nu strict lexicografic (după dicţionar). Acesta este un principiu lingvistic fundamental. Duhul Sfânt însă va avea întotdeauna ultimul cuvânt, deoarece lingvistica mai are încă de progresat, dar şi pentru că nu toate problemele au explicaţie lingvistică. Unele ţin de filologie (historia textului, a manuscriselor). Altele ţin de limitele culturale ale autorilor, iar altele nu ştim exact din ce categorie fac parte, sau dacă nu cumva premizele noastre sunt greşite când citim/analizăm. Eu nu susţin o folosire mecanică a lingvisticii. Lingvistica însăşi este mult mai dezvoltată astăzi de cum îşi poate imagina cineva, şi nu este deloc mecanică. Dar în comunicare, totul trebuie să aibă o explicaţie lingvistică, chiar şi acolo unde nu o avem încă. O vom avea mâine. Duhul ni s-a dat nu pentru a sări peste limbă, ci pentru a o folosi şi înţelege în mod corect, adică potrivit sensului intenţionat de autor. Duhul însă ne poate face să înţelegem din Scriptură dincolo de intenţia autorului, deoarece El i-a inspirat pe toţi, şi El le înţelege cel mai bine pe toate. Nu într-un mod care sfidează normele elementare ale lingvisticii (altminteri şi bolboroseala harismatică ar fi acceptabilă!), ci atât folosindu-se de ele până la capătul puterii lor, cât şi depăşindu-le, fiindcă El este Domnul, totuşi, nu buchea. Sper că de data asta m-ai înţeles.   

În Ap 19:21 imaginea este apocaliptică, înalt simbolică. Nu ne aşteptăm la păsări răpitoare mai mult decât la pucioasa care va fi combinată cu foc. Dacă cineva doreşte neapărat păsări acolo, ar putea presupune că ospăţul răpitoarelor are loc cu un ceas înainte de incendiul universal. În cap. 20 avem deasemenea imaginea că toţi atacatorii cetăţii au fost mistuiţi, consumaţi. După aceea însă avem afirmaţia că au fost aruncaţi în iazul de foc şi pucioasă unde se vor chinui în veci. Înseamnă asta că „mistuit” nu înseamnă „mistuit”? Sau că „veci de veci” nu înseamnă veşnic? Linvistic este o contradicţie evidentă. Dar lucurile se explică aici ca figură de stil. Imaginea iazului de foc este împrumutată din cultura populară (ca şi povestea cu săracul Lazăr) pentru a impresiona pe cititor, dar în context se explică faptul că această imagine apocaliptică este un simbol al morţii a doua. În Isaia 34, ţara Edomului avea să fie toată un lac de foc cu smoală care arde în veci, şi în acelaşi timp ni se spune că animalele pustiei vor locui acolo. În realitate, ambele sunt imagini poetice ale distrugerii, şi nu se intenţionează să ne informeze exact cum se va realiza distrugerea.   

Când am zis că „aşa înţelegeau primii creştini” referitor la promisiunea din Mat 24:34, m-am referit la autorii inspiraţi ai NT, începând cu apostolii. Despre alţii nu ştim nimic, fiindcă nu prea ne-au lăsat scris, sau ca să fiu mai precis, nu am citit atent scrierile atribuite primului secol, ca să-mi amintesc acum ce credeau toţi despre aceasta.

Referitor la 1 Pet.4.17, acel „stă să înceapă”, stă în căderea ta şi a mea să-l interpretăm temporal. Pentru simplul fapt că sensul lui este temporal. Dumnezeu ne-a vorbit prin autori umani care se exprimă în cuvinte omeneşti pentru a ne face să înţelegem exact ce au vrut să spună. Cuvintele nu au fost date pentru a ascunde gândurile. Dacă lingvistic se poate dovedii că s-a tradus greşit, sau dacă se poate dovedi că s-a umblat la text, este altă poveste. Dar altminteri, de ce să umblăm noi la modificarea sensului? Nu ar fi la fel de vinovat ca în cazul în care s-ar modifica textul? 

Ps 90.4 nu este o cheie hermeneutică sau lingvistică, ci o figură de stil care subliniază veşnicia lui Dumnezeu în comparaţie cu vremelnicia noastră. În nici un caz nu ne învaţă că în limbajul biblic, ziua ar trebui înţeleasă ca un mileniu, sau invers. Militez pentru sensul normal, omenesc al cuvintelor. Toate cuvinetle Bibliei (în sensul absolut) sunt omeneşti. Nu are nici unul sens dumenezeisc. Limbajul, toate limbile, sunt omeneşti, sunt fenomene culturale, chiar dacă vorbirea însăşi este un dar divin şi o facultate creată de Dumnezeu, la care El are acces (vezi Gen 11 şi FA 2). Dacă sensul termenilor nu mai este propriu (afară de cazul utilizării figurate sau codificate în cazuri speciale), Dumnezeu nu ar fi avut nici o şansă să ne comunice ceva inteligibil. Da, şi Ap 2:16: 3:11 au acelaşi sens. Este o repetare a promisiunii că El va veni curând. Nu e nici o bazaconie. Este o promisiue solemnă, care trebuia să fie crezută şi satisfăcută în condiţiile ei, pentru a se împălini într-adevăr.  Poţi să crezi ce vrei despre mine, dar eu am obosit de mult să mai interpretez Cuvântul după ureche, aşa că m-am întors la acest „primitivism atroce”, cum îl numeşti tu, de a lua Cuvântul pe cuvânt. Altminteri, nu se poate face o exegeză sănătoasă. Altminteri intrăm în interpretări kabalistice. Trebuie să redăm cuvintelor sensul lor natural, dacă nu există în contextul literar ceva care indică sensul figurat sau un alt uz al termenilor. Am părăsit definitiv orice tip de exegeză care nu respectă baza lingvistică a comunicării.

Da, şi în Luca 18:8, „curând” are sens propriu. Doar că nu am studiat dacă se referă la timpul vorbirii, sau este în raport cu timpul rugăciunii stăruitoare a Bisericii (văduvei) din pildă (care prefigurează timpul strâmtorării.

Pe de altă parte, nu îmi dau seama despre ce Ierusalim vorbeşti în Ier.31. Nici măcar nu zăresc cuvântul Ierusalim”.

Nu există acolo cuvântul Ierusalim (ar trebui să te premiez pentru că l-ai căutat; altul nu ar fi verificat nimic!) dar există Ierusalimul chiar cu precizări topografice: vezi v. 38-40 şi în versetul 12 este numele său poetic, Sionul. Iar întoarcerea din exil (implicând chiar şi seminţiile pierdute) este descrisă începând cu Ier 30:18-22, apoi cap. 31 începe cu cuvintele: „în vremea aceea” (adică la împlinirea profeţiei menţionate mai înainte (30:23-24 reprezintă o paranteză referitoare la invazia babiloniană care avea să preceadă exilul şi care tocmai venea). Repatrierea este sugerată în 31:2, 4, 8, 10-12 (Sionul este menţionat). În v. 16 se vorbeşte despre cei deportaţi din Rama (ţara lui Beniamin, în care era Ierusalimul, capitala Iudeii). În v. 23-24, 27 este deasemenea vorba despre iudei, aşa că nu doar Efraim este în discuţie. În v. 28 iarăşi este prezisă restaurarea postexilică, apoi se arată că restaurarea spectaculoasă promisă de Dumnezeu, totală şi definitivă, planificată pentru timpul întoarcerii din robie, avea să fie în virtutea unui nou legământ (v. 31-34), în numele căruia întregul Israel avea să rămână în relaţie bună cu Dumnezeu pentru totdeauna, la fel de sigur ca legile universului (v. 35-37), după care vine făgăduinţa restaurării cetăţii şi a promisiunii că nu va mai fi nimicită niciodată (v. 38-40).

Aplicaţiile noutestamentale la era creştină sunt făcute pentru a ne arăta în ce fel s-a împlinit totuşi o profeţie care nu s-a împlinit – o formă spirituală, figurată a împlinirii profeţiei. Dar forma intenţionată, primară a profeţiei s-a împlinit doar parţial, i-ar unele aspecte nu s-au mai realizat. Profeţiile despre restaurare din Isaia, Ieremia, Ezechiel şi chiar Ioel, Zaharia, Maleahi, sunt mult mai spectaculoase şi mai complete de cum a fost realitatea. Multe lucruri nu s-au împlinit. Venirea lui Iisus nu a schimbat brusc acest scenariu, dar respingerea Evangheliei a schimbat pentru totdeauna direcţia făgăduinţei. Apocalipsa ne arată cum se vor realizat în sfârşit profeţiile.

Best wishes!

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.