august 2020
D L Ma Mi J V S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
73
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Lui Denis

I

Afirmaţia lui EC despre căsătorie că „este a cezarului” creează oarecare confuzii. Sunt de acord că ritualul căsătoriei (mai întâi roman, apoi creștin – catolic sau protestant –, „taina” sau binecuvântarea cununiei) nu este o poruncă biblică, nici de la Moise, nici de la Iisus. În Israel existau două feluri de căsătorii, ambele cu caracter civil, social:

  1. căsătoria cu o fată/femeie liberă, care implica o logodnă (aranjament între părinți, sau între ginerele pretendent și socru) și o cumpărare simbolică (mohar); în acest caz, soția se numea ’ișșá.
  2. căsătoria cu o fată/femeie sclavă, sau de condiție joasă, care putea fi dintre sclavele proprii sau ale părinților, dintre prizonierele de război sau cumpărată de la negustori. În acest caz, soția se numea pallagș (sau pillégheș), în traducere: „țiitoare” (concubină) în lipsă de alt termen. Dar se putea numi și ’ișșá. Principala diferență era în ce privește statutul fiilor, care nu aveau același drept de moștenire ca fiii unei femei libere.

La prima vedere, s-ar crede că aceste căsătorii tratau părțile implicate ca pe niște obiecte. Dar episodul cu căsătoria Rebecii ne învață că nu era așa, cel puțin nu aceasta era regula. Înainte de a o da pe Rebeca de acasă, familia a întrebat-o dacă este de acord.

Poligamia era prezentă în Israel, ca obicei împrumutat din societatea largă. Dumnezeu i-a scos din Egipt așa cum erau, nu le-a distrus familiile poligame, ci doar a dat legi care să limiteze urmările negative. Poligamia însă niciodată nu a fost pusă pe aceeași treaptă cu desfrâul sau cu adulterul. Aspectul era însă cultural, deoarece societatea nu permitea și poliandria. Poligamia însă nu era atotprezentă în Israel, numai regii și bogații își puteau permite. După exil, tendința a fost tot mai descurajată, iar în Scrierile de la Marea Moartă, ca și în NT, observăm că poligamia este privită ca o aberație. Alte popoare nu au practicat poligamia, deoarece în cultura lor se permitea bărbatului să se folosească liber, la nevoie, de altă femeie. Doar să nu fie căsătorită, pentru că avea de a face cu soțul gelos, în stare de orice.

În cultura patriarhală și israelită exista așadar un contract civil, cu martori. Destul de devreme trebuie să fi apărut și contractul scris, ca la orice tranzacție. Referirea lui Moise la „carte (certificat) de divorț” sugerează că trebuie să fi existat și „carte de căsătorie.” Tratatul NASHIM (Femei) din Talmud arată clar că și la evrei exista certificat de căsătorie (kătuvot), așa cum exista și certificat de divorț (ghett).

Așadar, căsătoria, ca contract social, nu este de la romani. Chiar în vremurile în care nu se făcea un contract scris, legământul verbal validat de cel puțin doi martori era suficient. Cât privește ritualul religios este de asemenea o chestiune culturală și convențională, nu o poruncă a Bibliei, ci o tradiție a Bisericii. Având în vedere că legămintele, alianțele, contractele majore, chiar în păgânism, se făceau invocând zeii și aducând jertfe, implicând gesturi ritualice, era de așteptat ca și alianța matrimonială, cel puțin în unele cazuri să fie întărită astfel, să fie sacralizată. La drept vorbind, căsătoria este binecuvântată și sacră din paradis, așa încât Dumnezeu recunoaște înaintea Lui validitatea și responsabilitatea legământului dintre cei doi, chiar înainte de a-l fi făcut public. Nu știu exact cum a apărut ideea cununiei creștine, dar pentru că Biserica devenise o familie pentru toți năpăstuiții care credeau în Christos, este posibil ca să se fi dorit sărbătorirea publică a evenimentelor matrimoniale, așa cum se făcea în familie. Biserica a putut găsi precedente încurajatoare în binecuvântarea din Eden din partea Creatorului, sau în prezența și minunea lui Iisus la nunta din Cana. În fine, ceea ce Biserica decide (chiar dacă nu este poruncit de Dumnezeu, ci doar admis de Dumnezeu), trebuie respectat, așa cum este scris (Evrei 13:17; Mat 18:17).

La mai toate popoarele antice, legea religioasă și legea civilă erau una. De aceea nu exista căsătorie civilă separat de căsătoria religioasă. Căsătoria era o instituție civilă, relativ simplă ca document, și sacralizată destul de simplu pentru unii, mai pompos pentru alții. Nu erau necesari preoți de obicei, deoarece fiecare casă avea altarul ei (vatra strămoșilor) care valida religios căsătoria. Iar jurământul de fidelitate era în numele zeilor, nu pe onoarea lui Robespierre.

Până la Revoluția Franceză, căsătoria a fost în creștinătate o instituție civilă cu caracter religios, a cărei sacralizare era asigurată de Biserică. Preotul înregistra cununiile, ca și nașterile (botezurile) și decesele. Când Revoluţia Franceză a separat statul de biserică, actul căsătoriei s-a împărțit și el în două. Căsătoria a devenit un simplu contract civil în stat, care putea fi desființat oricând, dar credincioșii în general au continuat să ceară și sacralizarea din partea Bisericii. În America, poate și în alte țări protestante, pastorul are și calitatea de ofițer al stării civile. Este un lucru bun ca legământul dintre cei doi (care în cultura modernă nu mai așteaptă binecuvântarea părintească) să fie confirmat nu doar de instanța civilă, de stat, ci și de instanța religioasă. Din nefericire acum totul se desacralizează, nu mai este sfânt nici contractul civil, nici cel religios.

Și cu aceasta ajungem la „căsătoria gay”. Îmi repugnă acest oximoron, deoarece termenul de „căsătorie” are conotații tradiționale și religioase care nu permit sintagma. Statul ar trebui să găsească un alt termen, potrivit cu scopul: e. g. asocierea a două (sau mai multe?) persoane, pentru a deţine bunuri în comun. Pentru formele nepopulare de „căsătorie” trebuie găsit un termen diferit, așa cum și sexualitatea lor este orientată diferit. O căsătorie care nu poate produce copii, care folosește sexul contra naturii, provocând dezgustul culturii majoritare, nu poate avea același nume cu căsătoria tradițională, întemeiată pe relații firești între sexe opuse, care este binecuvântată de natură cu urmași, asigurând existența normală a societății. Statul nu poate decât să permită, sub o denumire precisă și diferită, o asemenea relație exotică, nu să o pună pe picior de egalitate cu căsătoria tradițională, în ce privește demnitatea și utilitatea.

Referitor la jurământul mirilor romani de la altar („ubi tu Gaius, ego Gaia”), acesta nu înseamnă „cum tu esti Gaius, eu sunt Gaia”), așa cum a tradus Edi, ca și cum ar fi fost o trimitere la Geneza 2 („ea se va numi ‘ișșá, fiindcă a fost luată din ‘iș”), ci înseamnă: „unde ești/vei fi tu Gaius, acolo sunt/voi fi și eu Gaia”).

Este dezgustător cum EC descrie etica culturii vechi israelite. Chiar dacă Pentateucul este un exemplu al adaptării necesare din partea lui Dumnezeu, la situația omului, chiar dacă legile lui nu sunt întotdeauna ideale, ele au fost, din punct de vedere al cerului, cea mai bună soluție adaptată situației. Dar Biblia ne indică de la început idealul, principiile superioare, către care au tins întotdeauna credincioșii adevărați. Nu toți bogații au iubit poligamia. Nabal, poate din zgârcenie, își luase doar o soție (Abigail). Dar Iov, un personaj pe care EC îl detestă, un om mult mai bogat decât Nabal și deloc zgârcit, a făcut un legământ cu Dumnezeu să nu-și ia o altă soție, chiar dacă putea oricând să-și „cumpere” una tânără și fermecătoare (Iov 31:1). O bună parte din poligamii pe care-i întâlnim în Biblie, au ajuns în această situaţie nu pentru că și-au dorit, dar s-au încurcat (Avraam, Iacov), în timp ce o majoritate au fost monogami. Regii și unii bogați (în frunte cu Solomon) au încălcat porunca lui Dumnezeu, exagerând chiar (Deut. 17:17). Dar trebuie să recunosc că obiceiul poligamiei antice era mai puţin vinovat decât practica așa-zisei monogamii creștine, care permite, ca și la romanii păgâni, o viață dezordonată, sau dreptul de a lua a doua sau a treia și a patra soție, ceea ce înseamnă că dacă nu iau două-trei femei în același timp, ei au relaţie cu mai multe, în paralel sau în serie, însă cu o responsabilitate mai scăzută decât în cazul poligamiei antice.

II

Cât priveşte homosexualitatea în epistola către Romani, discursul mi se pare de asemenea în ceaţă. Interpretarea largă a Legii la Pavel ca incluzând legea naturală, o fi originală, dar neconvingătoare. Pavel este în polemică cu teologia iudaică și iudaizantă, în care Legea (Tora) denumea Pentateucul (Legea lui Moise, baza religiei iudaice), precum și întreaga religie iudaică, (inclusiv „Legea orală”/ tradiția, despre care se credea că provine tot de la Moise, și care astăzi este materializată în Talmud).

Cu privire la expresia din Romani 1:26 („întrebuințarea firească”), nu sunt de acord cu EC că Pavel ar subscrie la etica „folosirii” femeii ca obiect. Termenul grecesc chrêsis folosit de Pavel vine de la verbul chreō (a avea nevoie) și are diverse conotații (nevoie, dorință, trebuință, uz, funcție, raport, relații intime), făcând parte din vocabularul specific al grecilor, când se refereau (eufemistic) la relațiile sexuale.

Nu merg mai departe acum, pentru că deja am exagerat cu atenția pe care i-am acordat-o lui EC. Este un om foarte talentat, dar deloc neutru, are și el destule prejudecăți și nu rareori este superficial. Biblia, pe care el o privește acum cu oarecare dezgust, și ostilitate, merită mult mai multă atenție. Studiem multe despre Biblie, dar nu Biblia însăși, care nu-și dezvăluie toate tainele imediat. Biblia este scrisă numai pentru cei care nu au altceva mai bun de făcut decât s-o studieze.  Nu este scrisă pentru cei care vor s-o „folosească”.

 

2 Comentarii

  1. Unul 18/02/2016 at 4:48 - Reply

    Dar regasim profunzimea aici :

    ” Chiar dacă Pentateucul este un exemplu al adaptării necesare din partea lui Dumnezeu, la situația omului, chiar dacă legile lui nu sunt întotdeauna ideale, ele au fost, din punct de vedere al cerului, cea mai bună soluție adaptată situației. ”

    Toate acestea fiind spuse in legatura cu un Dumnezeu omniscient , omnipotent , imuabil si omnibenevolent .

    Doar zic …

  2. vasilache stelian engerarf 13/02/2016 at 9:51 - Reply

    Despre Voltaire,Napoleon spunea ca este superficial si nu cunoaste la oameni.Cam asa e si Edi asta.Un enciclopedist care se baga in toate si isi da cu parerea da in nici un domeniu nu are profunzime

Postează un comentariu

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.