august 2019
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
140
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Dincolo de exegeză?

Dincolo de exegeză?

Replici dintr-o altă lume

BG: «Hermeneutica asta „constructiva” plaseaza adevaratul sens al VT in afara textului VT….. De-asta „profetiile mesianice” sint un truc de doi bani.»

Ceea ce spui tu este o „mică” răutate, afară de faptul că pentru acest „truc de doi bani”, mulți evrei din primul secol (care cunoșteau toate tehnicile interpretării Bibliei) și-au dat viața.  

Nu este cinstit să interpretezi o citire analogică sau aplicativă a unei profeții VT în NT, ca și cum ar fi o negare a sensului contextual intenționat de autorul VT (exegeza). Niciunul dintre autorii NT nu scrie: „Zice așa profetul X, dar să vă spun eu care este adevăratul sens!”

Exegeza (pǝšaṭ = înțelesul simplu, direct, co-textual, intenționat de autor) era o practică știută de toți cărturarii. Este interpretarea fundamentală, dar nu singura legitimă. Dumnezeu a vorbit prin profeți πολυμερῶς καὶ πολυτρόπως (Evrei 1:1 „în multe rânduri și în diferite feluri”). Prin profeții clasice, prin oracole poetice, prin tipuri și prefigurări istorice, prin „umbrele” sistemului jertfelor, de asemenea Dumnezeu a vorbit. Scopul Lui nu a fost în primul rând acela de a-i face pe oameni mai buni exegeți – asta nu e mare scofală! – ci de a-i ajuta, prin orice mijloc posibil, să-L recunoască pe Mesia și să creadă în El.  Or, problema criticilor ostili este că ei nu sunt interesați deloc de scopul lui Dumnezeu. Și nici de intenția autorului nu-i doare foarte mult, fiindcă o deturnează și pe aceasta cu diferite presupuneri și speculații care sucesc cronologia și faptele – pentru a expune Biblia ca pe o făcătură interesată.

Iisus putea să-Și valideze suficient autoritatea asemenea lui Moise, numai prin puterea supranaturală. Dar El a folosit frecvent Biblia, pentru a arăta că specificul misiunii Lui a fost prevăzut.

Modul direct, exegetic (pǝšaṭ) era evident cunoscut lui Iisus, cărturarilor și apostolilor (e.g. Mt 2:5-6; 24:15; 4:15-16; 12:17-21; 21:4-5; Mr 1:2; In 12:38, 40; FA 7:49; 8:28, 32-35 etc.). Și nici nu au fost citate toate profețiile explicit mesianice. Targumul (care nu este creștin!) identifică multe pasaje biblice ca fiind mesianice, adică se vor împlini cu Mesia, sau în zilele lui Mesia, iar unele din ele au ocazionat comentarii mesianice acolo unde nu te aștepți (TAR Ge 49:10; Nu 24:17; 2S 23:3; Is 4:2; 9:5; 10:27; 11:1-6; 16:5; 28:5; 43:10; 52:13—53:12; Ir 23:5; 30:9, 21; 33:13, 15; Os 3:5; 14:8; Mi 4:8; 5:1; Hab 3:13; Za 3:8; 4:7; 6:12; 10:4; Ps 2:2; 21:1, 8; 45:2/3, 8; 61:7, 9; 72:1; 80:15/16; CC 1:8, 17; 4:5; 7:4, 14; 8:1, 4; Rt 1:1; 3:15; Ec 1:11; 7:24; Pl 2:22; 4:22; 1Cr 3:24). În același timp, unele din pasajele identificate de NT ca mesianice, nu sunt semnalate astfel în Targum (Is 61:1 „zice profetul:…” etc.).

Autorii și personajele NT citează Biblia în diferite moduri: direct (exegetic), analogic, aplicativ sau pur și simplu, utilizează liber o anumită expresie. (Să nu uităm că „profet” și „profeție” în sensul biblic nu se referă la prezicere, ci la o vorbire din partea lui Dumnezeu). Unele citate VT în NT sunt simple aplicații bazate pe analogie (Mt 2:17-18; 13:14, 35; FA 7:42-43; 13:40-41; 15:7-9; 28:25-28); ce este greșit în asta? Și astăzi aplicăm logica aceasta, în mod legitim, când se potrivește cumva situația: „ca atunci, așa acum”. 

Lc 4:17-21 („Duhul Domnului este peste Mine…”) citează din Isaia 61, unde Targumul zice că în versetul 1 ar vorbi profetul însuși, iar în versetul 11 ar vorbi Ierusalimul. Nu este o profeție mesianică explicită și este posibil să nu fi fost intenționată astfel. Venind după cap. 60 și continuând tema, este posibil să reprezinte Israelul ideal, căruia Isaia îi atribuie rol mesianic (Is 49:1-8). De aceea nu ne mirăm că un episod istoric despre Israel ca Fiu întâi-născut al lui Dumnezeu (Os 11:1; vezi Ex 4:22-23) este aplicat de Matei (2:15) la Mesia, bazat pe aceeași analogie tipologică. Sper că n-ai uitat că Matei chiar Îl descrie pe Iisus ca Israel: îl descrie ca refugiindu-Se în Egipt, ieșind din Egipt, fiind încercat în pustie 40 de zile, trecând prin Iordan, luminat de Moise și de Ilie etc.   

Citarea lui Matei (1:22-23) după Is 7:14 (G), chiar dacă nu se referă la o profeție mesianică explicită, este evident că Isaia însuși a înțeles-o ca atare, deoarece el a văzut în anonimul Immanu-El o prefigurare a lui Mesia: Lui îi atribuie Țara (Is 8:8) și Numele Lui devine steagul și strigătul de luptă al victoriei finale împotriva tuturor dușmanilor lui Israel (Is 8:10). Isaia continuă acest subiect până ajunge în cap. 9:1-2, 6-7, unde profeția este condusă până la cele mai înalte culmi ale mesianismului.

Nu s-a împlinit „glasul din pustie” (Mt 3:3) în misiunea lui Ioan? Ce importanță are dacă profeția se referea la Ioan pe nume, la un altul, sau la un fenomen general, pe care Dumnezeu l-a realizat la timpul potrivit prin Ioan? Eu nu văd aici nicio problemă. Dumnezeu nu l-a trimis pe Ioan să facă exegeză în pustie, ci pentru ca să-i cheme la pocăință și să-i boteze pe evrei, ca și cum ar fi fost păgâni.

Chiar dacă profeția lui Isaia (cap. 53) se referă la faptul că Mesia a luat asupra Lui suferințele noastre (adică meritate de noi), nu e nicio problemă că Matei (8:17) citește termenul ḫŏlí cu sensul de boală, deoarece termenul se folosea în acest sens. Era o aplicație diferită, poate dincolo de intenția autorului, dar nu dincolo de sfera legitimă a misiunii lui Mesia. 

Matei (2:23) citează o profeție în care Mesia ar fi fost numit „nazarinean”. Probabil a făcut un joc de cuvinte bazat pe Is 11:1 (nēẓer = vlăstar). Nazarinean înseamnă mai întâi „locuitor al Nazaretului” (o cetate neînsemnată și fără faimă, sau cu faimă proastă). De aceea, evreii au preferat să-L numească pe Iisus „Nazarineanul”, iar pe urmașii Lui, creștinii, „nazarineni” (In 19:19; FA 24:5:  ebr. noẓriyîm; arb. nasrani).

Matei (27:9) citează profeția lui Zaharia despre cei 30 arginți, care face parte dintr-un poem pastoral dificil de analizat. Probabil este o parabolă a istoriei preexilice a lui Israel, care urma să se aplice şi după exil. În principiu, parabola profetică s-a împlinit și în cazul Păstorului Mesia. Referirea la Ieremia este, probabil, un adaos scribal, deoarece se observă tendința ca manuscrisele mai vechi ale lui Matei să nu citeze numele profetului: „ca să se împlinească ce a fost scris prin profetul care zice” (ca în 1:22; 2:15; 13:35; 21:4; 27:35). Manuscrisele târzii ale lui Matei sunt mai generoase în menționarea profeților. 

De asemenea, Matei (27:35) citează din Psalmul 22, care poate fi tipologic, sau direct mesianic (o descoperire unică despre Mesia). David era prefigurarea tipică a lui Mesia, întrucât în mod frecvent, în Psalmi este numit Unsul Domnului. Există o tendință puternică a autorilor NT, dar și a Targumului iudaic, de a aplica la Mesia anumite cuvinte despre David sau despre „fiul lui David”.  Multe detalii din psalm s-au împlinit la moartea lui Iisus: personajul Se introduce brusc prin strigătul de durere: ēlī ēlī láma azaḇtānī (Targum: elohī, elohī, miṭṭul mā šǝaqtānī), se vede batjocorit chiar cu cuvintele care aveau să fie adresate lui Iisus pe cruce, simte o sete teribilă, are picioarele și mâinile străpunse, coastele proeminente, se simte torturat și expus, pentru hainele Lui se trage la sorți. Simple coincidenţe? Este exclus să fi fost jucate, iar psalmul este cu siguranță mai vechi decât evanghelia. Și în Ps 69:20-21, ceea ce pare a fi metafora unei suferințe profunde, se împlinește literal în cazul lui Iisus. Exegeza ne trimite la David (Ps 69:5), dar tipologia mesianică a lui David permite aplicația la Mesia Iisus. Era conștient David de această posibilitate? Habar n-am. Dar acest mod de citire filozofică a prezentului și viitorului în trecut (Ec 1:9; 3:15) era acceptată și practicată în cultura care a produs Biblia, și care gândea adesea poetic și pragmatic, dincolo de logica pedantă și minimalistă a criticismului, dincolo de calicia raționalistă.  

În FA 2:16-21, Petru a aplicat la contemporaneitate o profeție condiționată scrisă de Ioel despre Israel. Profeția s-a împlinit la Cincizecimea Apostolică, fie și incomplet.   

În FA 2:25-31, Petru citează din Psalmul 16 (al lui David) și aplică parte din el la Iisus ca Mesia, noul David. David spune, de fapt, că Dumnezeu nu-l va lăsa la cheremul dușmanilor, ca să fie omorât (Ps 16:1, 10; vezi și Iov 33:28): „Căci nu vei părăsi sufletul meu în ȘEOL, nu vei lăsa ca prietenul Tău devotat să vadă GROAPA”. Cum „groapă” (šaḫaṯ) și „a strica” (šaḫēṯ) se scriau la fel (‎שחת šḫṯ), nu ne mirăm că Petru a citit „stricăciunea / putrezirea”, după o tradiție iudaică anterioară, atestată în LXX (διαφθορά). De altfel, LXX nu recunoaște termenul arhaic šaḫaṯ ca „Groapa”, ci peste tot îl traduce cu διαφθορά (putrezire). Pe mine nu m-ar fi convins acest argument, dacă aș fi trăit atunci cu mintea de acum. Dar Dumnezeu a vorbit oamenilor prin oameni, în propriul lor limbaj cultural. Mesianitatea și învierea lui Iisus însă nu se bazează pe un singur argument, ci în primul rând pe faptele, la care contemporanii au fost martori, apoi pe sprijinul Scripturii. Dumnezeu dă dovezi suficiente, fără a face demonstrații.

În FA 3:22-23, 37, Petru aplică la Iisus profeția făcută de Moise despre un profet asemenea lui, care avea să vină. Nu știu dacă audiența lui aplica această profeție la Mesia, dar exemplul este foarte interesant, deoarece profeția lui Moise este una dublă: 1. se referea la Iosua (gr. Ἰησοῦς), dar nu se consuma cu Iosua, deoarece el spune: „proroc ca Moise nu s-a mai ridicat” (De 34:9-12). 2. se referea la Mesia, care este al doilea Iosua, purtând chiar numele lui Iosua. Prin Moise, Dumnezeu ne scoate din lume şi ne face distincţi, iar prin Mesia (Yēšûᶜa) ne face învingători și  moștenitori ai Țării Promise.

În FA 15:15-19, Iacov cel Drept citează profeția lui Amos (9:11-12) pentru a argumenta că și neevreii au parte deplină împreună cu iudeii în împărăția mesianică. Expresia „rămășița Edomului și a tuturor neamurilor care poartă numele Meu” exprimă clar acest adevăr, că există şi păgâni care sunt poporul lui Dumnezeu, așa cum fuseseră numiți evrei.

Bateria argumentativă ține de cultura teologică a vorbitorului și a audienței (destinatarilor), mai ține de convenții, iar logica și retorica autorilor are numai rolul de a sluji mesajul inspirat, nu ține de descoperirea și autoritatea divină. Unele argumente pot fi neconvingătoare pentru unii, dar convingătoare pentru alții. Convingerea este subiectivă, așa cum și logica are meandrele ei, inclusiv paradoxuri. Unele argumente pot fi scalene sau slabe, dar există argumente din belșug pentru toată lumea care dorește să creadă. Dacă însă Îi punem condiții lui Dumnezeu, pe ce cale și cum să vorbească, nu sunt sigur că există un alt argument decât argumentul final.   

BG: «Iar exegeza nu e miopie, ci absenta de credulitate. Daca distruge ceva, e bine (si temeinic) distrus.»

Exegeza, dacă este cinstită, fără figuri dubioase, nu distruge altceva decât mici iluzii și opinii moștenite. Am predat exegeză peste 25 de ani și am insistat asupra importanței primordiale a acestei citiri biblice. Cu alte abordări hermeneutice ale Bibliei nu am avut timp să mă ocup la catedră. Am considerat că, folosind exemplul unor autori biblici, s-a creat deja o tradiție omiletică a interpretărilor alegorice, duble etc., iar tendința aceasta (utilă și nevinovată până la un punct!) este destul de puternică, încât nu are nevoie de accentuare. Am accentuat în schimb nevoia de exegeză, cu multiple exemple de tot felul, pentru cunoașterea sensului intenționat de autor. Aplicațiile, analogiile, tipologizarea, alegorizarea, sunt toate legitime în sfera lor, ca extensii hermeneutice, dar nu ca „metode” înlocuitoare.     

Nu am spus că exegeza este miopie, ci limitarea la orizontul hermeneutic al exegezei este miopie. Cât privește „credulitatea”, nu mă mir cum vorbești: toți criticii „fără Taw” fug de credință, ca dracul de tămâie. Poți s-o numești „credulitate”, dacă vrei. Eu prefer să rămân la sfânta credință mântuitoare și să nu bat câmpii acelui spirit încrezut, care s-a născut undeva în splendorile cerului, dar care în curând „va fi bine (și temeinic) distrus”.

Până la ceva mai bun, inimă sănătoasă și Dumnezeu să te întâmpine acolo unde te aștepți mai puțin.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.