ianuarie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
45
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Istoria Bisericii universale, Istorie adventistă/Cadrul istoric și originea mișcării adventiste

Cadrul istoric și originea mișcării adventiste

Rădăcinile spirituale ale secolului al 19-lea

Secolul al 19-lea, un veac optimist pentru cei care l-au populat, a fost epoca marilor treziri spirituale, stând la originea unor dezvoltări religioase, ştiinţifice şi tehnice fără precedent.
Înverşunarea dintre raţiunea luminată şi obscurantismul religios, care caracterizase instituţiile social-politice şi culturale în secolul al 18-lea, a rămas în istorie sub numele de Iluminism. (A nu se confunda cu grupările secrete numite Illuminati, al căror iluminism are caracter esoteric / ocult, secret şi sunt organizate după model francmasonic. Ordinele de acest fel se întemeiază pe filosofie mistică, cu caracter iniţiatic, promovând magia, spiritismul şi alte „secrete”, aspirând la o frăţie universală şi religie universală, pe temeiuri „raţionale”). Acest secol al luminilor îşi avusese rădăcinile în Reforma protestantă şi în curentul umanist.
Pe lângă erorile iluminismului, n-ar trebui să uităm că acest megatrend a promovat ştiinţa de carte şi respectul faţă de raţiune. A militat pentru emanciparea omului de sub totalitarismul societăţii creştine tradiţionale, care însemnase iobăgie spirituală faţă de Biserică şi aservire fizică (social-economică) faţă de statul feudal.
Peste tot, unde Biserica şi marii proprietari fuseseră stăpânii lumii, poporul fusese ţinut în sărăcie şi întuneric. Timp de peste un mileniu în care Biserica avusese poziţie privilegiată, atât în Apus cât şi în Răsărit, ea nu făcuse aproape nimic pentru alfabetizarea şi emanciparea celor mulţi. Ba încă Bisericile istorice au fost întotdeauna bucuroase să taie elanul cutezătorilor care aduceau religia prea aproape de cei mulţi şi de conştiinţa individuală, şi care, neîncrezători în datinile moştenite şi dogmele clericale, propuneau criterii mai obiective ale creştinismului – de exemplu: Scriptura, judecata sănătoasă şi virtuţile morale.
În secolul luminilor, creştinătatea nu se mai limita la catolicism, ortodoxie şi protestantism. Forme de protestantism mai radicale, mai umaniste sau mai nonconformiste apăruseră chiar în paralel cu Reforma luterană, reformată şi anglicană. Biserici de tip baptist apăruseră mai întâi în Europa, inclusiv în Anglia şi în coloniile ei. Pietismul apărut în Germania şi răspândit până în coloniile din Rusia, menţinea vie flacăra adevăratului creştinism într-o Biserică muribundă spiritual şi tot mai secularizată. În Anglia şi în coloniile ei, pietismul s-a numit „metodism” şi a avut un rol major în educarea spirituală a celor mulţi.
Prin accentul pus asupra botezului evanghelic, baptismul a apărat dreptul fiecărui individ de a alege în mod liber să fie (sau să nu fie) creştin, deschizându-se astfel posibilitatea existenţei societăţii moderne, libere, în care Biserica şi Statul funcţionează în respect reciproc, dar separate. În bisericile tradiţionale (ortodoxe, catolice, vechi-protestante), sacramentul botezului tradiţional (aplicat pruncilor) tinde să acapareze tot spaţiul secular, Biserica este identificată cu naţiunea şi se află în relaţii maritale (sau de concubinaj) cu statul. Tradiţionalismul încurajează astfel o religiozitate ocazională, „echilibrată”, pe de o parte, şi intoleranţă confesională şi politică pe de altă parte, în timp ce baptismul, pe deoparte a încurajat sănătatea Bisericii şi a Statului ca entităţi separate, pe de altă parte a promovat Evanghelia Crucii lui Iisus ca singură speranţă a mântuirii, fără a neglija pietatea şi virtuţile creştine.
Metodismul, cu accent tonic pus pe evanghelia experienţei creştine progresive, pe sfinţirea vieţii şi distincţia faţă de secular, a luat apărarea categoriilor neprivilegiate şi a impulsionat mult misionarismul creştin. Pietismul european a impulsionat de asemenea grija faţă de cei defavorizaţi şi învăţământul. Pietiştii (numiţi uneori pocăiţi, muckeri, ştundişti etc.) au reinventat cultul familial şi biserica din casă, clasa de studiu biblic şi preocuparea personală pentru rugăciune şi viaţă curată. Toate aceste mişcări religioase noi au influenţat societatea în mai multe sensuri, în special în lumea occidentală.

Revoluţiile care au creat lumea actuală

Spre sfârşitul secolului al 19-lea, regimul medieval, învechit şi nepopular, a trebuit să facă loc lumii moderne. Mai întâi coloniile americane ale Imperiului Britanic s-au emancipat de sub coroană între anii 1775-1791, punând bazele unui stat liberal şi federal independent, cu o filozofie întemeiată parţial pe creştinismul protestant independent şi pe principii de inspiraţie umanistă, masonică şi deistă, un imperiu al speranţei şi al libertăţii, fără împăraţi şi pontifi, în care gândirea şi cultul (oricare ar fi) să se poată dezvolta liber, atâta timp cât nu încalcă legile fundamentale, care apără drepturile omului. Deşi unul dintre cele mai tinere state, America a devenind rapid cea mai progresistă, mai dezvoltată şi mai „promisă” ţară din lume – Lumea Nouă –, cu influenţe covârşitoare asupra omenirii în ultimele două secole.
În Lumea Veche a Europei, un puternic seism politic cu epicentrul în Franţa, a dat tonul şi primele impulsuri revoluţiilor din anii 1789-1799, 1830, 1848. Vechea lume platonică, a drepturilor sacre moştenite prin naştere, se scufunda. Toţi căpcăunii încoronaţi, toţi nostalgicii care îşi vegheau privilegiile la căpătâiul unei biserici de două ori moarte, au intrat în alertă apărându-şi cu disperare jilţurile. Odată cu secolul al 19-lea, iluminismul a lăsat loc modernismului, un curent tot mai materialist, mai secularizant şi ateist.
În paralel cu modernismul şi în tensiune cu acesta, dar şi în opoziţie cu iluminismul raţionalist, a apărut romantismul, caracterizat prin oarecare subiectivism şi spiritualism. Aceste magatendinţe au influenţat nu doar filozofia, artele şi politica, ci şi teologia şi religia.

Diverse biserici, misiuni şi societăţi spirituale

Confesiunile cele mai populare în America secolului al 19-lea erau cele protestante englezeşti: Anglicani, Episcopali, Prezbiterieni (Reformaţi), Congregaţionalişti, Independenţi, Baptişti, Metodişti, Creștini, precum şi alte confesiuni derivate sau venite cu imigraţia europeană. Valuri de imigranţi catolici, din Irlanda şi din alte ţări catolice, trezeau temeri şi reacţii de respingere din partea populaţiei majoritar protestante, iubitoare de creştinism şi de libertate. Reacţii violente se iscau adesea şi împotriva „sectelor” mai noi şi mai exotice, sau împotriva lojilor masonice, în care liber-cugetătorii (deiştii), în mod natural, se simţeau mai acasă decât într-o biserică.
În timp ce bisericile căutau să-şi extindă influenţa, printr-o concurenţă mai mult sau mai puţin loială, au apărut mişcări de reformă socială (temperanţă, antisclavagism, etc.), unele pornite din mediul mai liberal. Treziri religioase evanghelice, promovate de predicatori în diverse zone, erau un spectacol obişnuit. Patriotismul tindea să şteargă distincţiile confesionale, astfel încât se putea vorbi despre un creştinism specific american.  Dar tensiunea dintre un creştinism mai liberal (nordist) şi unul mai conservator (sudist) a arătat, totuşi, cel puţin în chestiunea sclaviei, că bisericile s-au polarizat astfel: liberalii militând pentru libertate şi unionism, iar dreptcredincioşii din „Bible-belt” militând pentru continuarea sclaviei şi secesionism. Bisericile tradiţionale, ca instituţii, s-au dovedit reacţionare. În Ţările Române, deasemenea, nu Biserica a fost în fruntea mişcării pentru dezrobirea romilor sau pentru interesele celor dezavantajaţi.
Alte mişcări specifice secolului au fost cele care au creat societăţi filantropice, biblice şi misionare.  Dacă înainte de 1800 existau doar câteva societăţi biblice recent înfiinţate, în secolul al 19-lea dezvoltarea protestantismului în general şi în special a misiunilor printre necreştini în patrie şi pe alte continente, a impulsionat traducerea şi difuzarea Bibliei în tot mai multe limbi.
Istoria inaugurării misiunilor evanghelice moderne este plină de episoade mişcătoare, în care creştinismul autentic s-a descoperit în toată frumuseţea. Baptistul englez William Carey (1792), a contribuit mult atât teologic, cât şi prin exemplu personal, la impulsionarea misiunii în ţările necreştine, după ce în 1732, Fraţii Moravi inauguraseră epoca misiunilor. Avântul misionar al secolului al 19-lea nu a mai fost cunoscut din primele secole.
În afara bisericilor istorice sau mai recente, evanghelice şi acceptate, diverse  mişcări pseudoreligioase, parareligioase, pseudocreştine, paracreştine, umanist-seculare sau raţionalist-creştine, au avut partea lor de influenţă asupra lumii, şi este greşit să se creadă că influenţa trebuie să fi fost doar una malefică. Orice filozofie falsă este amestecată cu unele idei foarte bune. Şi orice credinţă dreaptă nu este lipsită de erori omeneşti. În spaţiul anglo-american, unele din acestea existau încă din secolele 17-18 sau chiar mai de mult, altele au apărut în secolul al 19-lea. Ele pătează oarecum istoria creştinismului dreptcredincios, dar ca şi creştinismul clasic, ca şi curentele evanghelice moderne, aceştia au fost persecutaţi la rândul lor, şi au lăsat în urmă martiri, chiar în spaţiul protestant.
Prietenii, numiţi popular „quakers”, accentuând creştinismul practic şi mistica („lumina interioară”) mai presus de interesul pentru Biblie şi doctrine, s-au afirmat ca adepţi ai egalitarismului social, ai egalităţii sexelor, ai simplităţii şi pacifismului, ai antisclavagismului şi libertăţilor cetăţeneşti. Ei stau la originea statului american Pennsylvania.
Credincioşii Celei de-a Doua Apariţii a lui Christos („shakers”), o ramură exotică a quakerismului, sunt cunoscuţi pentru credinţa că întemeietoarea sectei lor ar fi fost a doua apariţie (întruparea feminină) a lui Christos. Ei au promovat viaţa în colonii, un fel de comunităţi monastice care impuneau celibatul, segregarea sexuală, munca în comun, încurajau cultul emoţional, harismatic, dansurile religioase, glosolalia, şi descurajau procrearea. În ciuda ereziilor şi excentrismului lor, shakerii au avut şi un rol social pozitiv, primind spre creştere copiii abandonaţi şi orfanii, dezvoltând un cult al muncii, al ordinii şi al egalităţii sexelor.
Sfinţii Zilei de Apoi (Mormonii), au apărut pe la 1830 ca o mişcare neconvenţională, stranie, cu concepţii şi practici „harismatice”, sacramentare, spiritualist-universaliste, combinând un patriarhalism desuet (poligamie) cu un gen de apostolicism specific. În ciuda dezordinilor provocate iniţial, nu puţine fiind cauzate de intoleranţa absurdă a dreptcredincioşilor protestanţi, mormonii au renunţat la poligamie, astăzi promovează viaţa de familie, stilul de viaţă sănătos, civilizaţia, cultura, arta, au întemeiat aşezări care au devenit temelia statului Utah.
Unitarienii, un produs al umanismului raţionalist şi al Reformei radicale, s-au remarcat printr-un mai mare accent pus pe raţiune, alunecând în eresuri raţionaliste (cum ar fi negarea dogmei Trinităţii, a divinităţii lui Iisus şi a Duhului Sfânt, negarea ispăşirii înlocuitoare, afirmaţia că natura umană nu este decăzută), sau pur şi simplu ajungând la o citire mai raţională a Bibliei şi respingând dogmele despre nemurirea sufletului, chinurile veşnice, predestinaţie, ca iraţionale, nebiblice şi nedemne de caracterul unui Dumnezeu drept.
Originari din Europa, unde au găsit toleranţă în Transilvania, unitarienii au influenţat mediul religios american, atât pozitiv, cât şi negativ. Ei au pus accentul pe raţiune şi moralitate, pe viaţa exemplară a lui Iisus, pe puterea voinţei, şi au promovat o doctrină realistă despre inspiraţia Bibliei, afirmând că autorii inspiraţi erau oameni şi deaceea supuşi greşelii. Ei au fost primii promotori ai liberalismului teologic, influenţând atât mediul anglican, cât şi alte confesiuni şi având reprezentanţi faimoşi în politică şi cultură. În timp, unitarienii au devenit tot mai universalişti şi pluralişti, o societate în care încap foarte bine şi ateii, ceea ce este foarte frumos – dar nu este Biserică!
Francmasonii (masonii), „constructorii liberi” ai unui ideal de fraternitate şi progres, au influenţat foarte mult secolul al 19-lea pe ambele maluri ale Atlanticului. Masonii nu sunt o biserică sau o religie universală, ci o reţea de
cluburi esoterice, caracterizate prin secretomanie şi preferinţa pentru exclusivitatea masculină, cu simboluri şi tradiţii moştenite de la breslele meşteşugăreşti medievale, de la unele ordine cavalereşti şi din diverse tradiţii legendare creştine şi necreştine. Nu există o organizare centrală mondială, există doar loji (asociaţii, cluburi) zonale care se acceptă sau nu se acceptă reciproc, destul de diverse în doctrine şi practici.
Masoneria este o frăţie universală elitistă, care promovează dezvoltarea spirituală personală, cunoaşterea, caritatea socială, respectul şi toleranţa religioasă şi alte principii idealiste, unde atât creştini, cât şi necreştini îşi găsesc cadrul social-spiritual. S-a dovedit a fi un suport al democraţiei şi al drepturilor individuale.  Mulţi dintre liderii de opinie şi personalităţi proeminente au fost masoni, şi influenţa masoneriei este la baza societăţii moderne, în ciuda faptului că lojile nu afişează scopuri politice.
Fiind atât de diverşi, masonii vor fi făcut probabil şi destule rele, mai mult sau mai puţin „discrete”. Caracterul relativ închis al societăţii lor, precum şi isteriile naţionaliste şi fundamentalist-religioase ale adversarilor lor, au dat naştere la tot felul de speculaţii, din care au apărut munţi de maculatură de scandal, descriind pe masoni ca pe o conspiraţie satanistă globală.
Deşi este dificil de susţinut că masonii au provocat revoluţiile moderne din secolele 18-19, este adevărat că anumiţi gânditori şi politicieni care au influenţat Revoluţia Americană au fost masoni şi (sau) deişti. Deismul şi masoneria sunt asociate şi în legătură cu Revoluţia Franceză, clubul iacobin având modele şi idealuri masonice. Diverse alte societăţi spirituale sau conspirative au fost construite după model masonic sau au avut legături cu masoneria, fără a fi însă parte din masonerie (Rosicrucienii, Iluminaţii, Eteria, Carbonarii/Cărvunarii, Junii Turci etc.).
Revoluţiile paşoptiste, inclusiv în Ţările Române, au fost conduse de personalităţi educate în Occident şi înfrăţite prin idealuri masonice. Dintre părinţii fondatori ai noilor mişcări religioase americane, câţiva fuseseră iniţial masoni, şi unii au rămas masoni în continuare. Nu puţini erau masoni şi printre clericii bisericilor de tradiţie veche europeană, chiar în Răsăritul ortodox.

Milenarismul ca ortodoxie uitată

Probabil însă că cel mai specific curent creştin al secolului al 19-lea a fost milenarismul, o mişcare interconfesională, de mare anvergură şi impact social-cultural.

Nu este nici un secret că speranţa Bisericii este escatologică. Mărturisind credinţa în Christos ca Dumnezeu şi Mântuitor înviat, Crezul creştin afirmă, cu mâna pe inimă această singură speranţă a creştinului: „Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.  Din nefericire, afirmaţia a rămas simplă relicvă dogmatică, fără nici o importanţă practică, sau cel puţin omiletică, în bisericile istorice. Care să fie cauza?

Mai întâi, Biserica a aşteptat ca a doua venire a lui Christos (gr. Parusía, lat. Adventus), să aibă loc în acea primă generaţie apostolică, la oarecare timp după căderea Ierusalimului (anul 70), potrivit scenariului profetic descris de Iisus în Matei 24. Totuşi, Iisus arătase că promisiunea realizării împărăţiei în acea generaţie era condiţionată de evanghelizarea tuturor popoarelor şi că ziua şi ceasul Parusíei nu fuseseră descoperite nici îngerilor şi nici măcar Fiului lui Dumnezeu (Mt 24:14, 34-36). Iisus însă a indicat semnele venirii Sale, pentru ca orice creştin să-şi menţină trează speranţa, în timp ce slujeşte pe Dumnezeu cu „talanţii” încredinţaţi.
Iisus prevăzuse o întârziere a întoarcerii Sale, când vorbea despre Parusíe în termenii pildei celor zece fecioare (Matei 25). Şi Apostolului Petru (2 Petru 3) i s-a descoperit că va avea loc o întârziere, deoarece „în vremurile din urmă”, unii din generaţia următoare celei apostolice, pierzându-şi credinţa odată cu răbdarea, aveau să devină „batjocoritori plini de batjocuri”, trăind „după poftele lor” şi justificându-se, cu sarcasm. „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că, de când au ‘adormit’ părinţii noştri, toate rămân ca de la facerea lumii!”
Apostolul comentează apoi asupra rostului răbdării lui Dumnezeu, vorbeşte despre generaţia Potopului, care este o temă favorită a lui Iisus şi a lui Petru, după care, arată că timpul Parusíei este condiţionat de pregătirea Bisericii şi că, după cum Parusía poate întârzia, în dorinţa lui Dumnezeu de a mântui cât mai mulţi (2Pt 3:8-9), tot aşa ea poate fi grăbită de atitudinea Bisericii (2Pt 3:11-12).
Într-adevăr, în următoarea generaţie, la sfârşitul secolului (anul 95), a fost nevoie ca Domnul Iisus Christos Însuşi să dea lui Ioan Descoperirea (Apocalipsa) care, pe de o parte, reafirma că „vremea este aproape”(Ap 1:3; 22:10), că Iisus va veni „curând” (Ap 3:11; 22:7, 12, 20), iar pe de altă parte transmitea, prin viziuni profetice şi expresii codificate, noi descoperiri despre viitor, despre persecuţii, despre providenţa lui Dumnezeu, preluând şi explicând în acelaşi timp profeţiile lui Daniel şi ale lui Iisus.
Astfel profeţiile lui Daniel, aşa cum erau explicate de Iisus şi de apostoli, inclusiv în Apocalipsă, rămâneau în continuare lumina călăuzitoare a Bisericii în noul veac în care a intrat, şi în veacurile următoare, când simptomul „întârzierii Mirelui” avea să se cronicizeze. Persecuţiile anticreştine au ţinut vie speranţa Parusíei, după moartea apostolilor şi până la mântuirea (politică) adusă de Constantin cel Mare.
Au existat însă întotdeauna şi deformări ale doctrinei creştine a Parusíei, de aceea a fost nevoie ca apostolii să intervină şi să corecteze. Aflăm din epistolele lui Pavel că, chiar atunci, la începuturile creştinismului, apăruseră propovăduitori care susţineau că Parusía deja avusese loc şi, odată cu ea, învierea morţilor (2Tes 2:1-2; 2Tim 2:18). Această credinţă trădează o interpretare alegorică sau spiritualizată, că Iisus ar fi revenit în mod nevăzut, în timp ce Iisus şi apostolii Săi au arătat că evenimentul va fi plin de strălucire, catastrofal şi universal. Deasemenea, spiritualismul gnostic a influenţat negativ Biserica în primele secole, în special prin Marcion, Origen şi Augustin.
Spiritualismul încreştinat a distras tot mai mult atenţia de la glorioasa venire corporală a lui Christos, care aduce cu Sine nemurirea prin înviere, reducând speranţa creştină la zborul sufletului în rai, prin moartea individuală. Dintr-odată, judecata de apoi, venirea lui Iisus şi învierea drepţilor nu mai erau necesare, chiar dacă rămâneau în crez, deoarece se spunea că imediat după moarte suntem judecaţi şi repartizaţi la rai sau la iad. Credinţa aceasta a devenit apoi dominantă în creştinătate, în special odată cu convertirea în masă a păgânilor şi a rămas până astăzi preferinţa spiritualismului. De exemplu, savantul şi vizionarul suedez Emmanuel Swedenborg (†1772), precursorul spiritismului modern, susţinea că venirea lui Christos şi judecata de apoi avuseseră loc în anul 1757, ca un triumf asupra spiritelor rele.
O altă cauză a descurajării zelului parusian a fost asocierea acestei speranţe fundamental creştine cu excese neortodoxe, determinând Biserica să devină tot mai reticentă şi uneori chiar ostilă. Între anii 135-177 a apărut în Frigia o mişcare populistă şi milenarist-harismatică, numită Noua Profeţie, iniţiată de Montanus (fost preot păgân convertit la creştinism), împreună cu două femei, Maximilla şi Prisca. Aceştia glăsuiau în extaz, cu nevoie de „traducere”, afirmându-şi darul spiritual deasupra autorităţii sinodale a Bisericii „psihice” (trupeşti), şi chiar deasupra Sfintei Scripturi.
Montanismul încuraja posturile, interzicea recăsătorirea şi, prin atitudinea radicală faţă de compromisurile specifice din perioadele de persecuţie, invita martirajul. Valul montanist a inundat Biserica, din Asia Mică până în Africa, Galia şi Italia, retrăgându-se abia după anii 500. În timp ce sinoadele zonale şi cei mai mulţi episcopi condamnau montanismul ca profetism fals sau demonic, alţii (e.g. Tertulian de Cartagina) îl considerau o reînviere a creştinismului apostolic, sau erau cel puţin moderaţi şi nehotărâţi (e. g. Eleuterus de Roma). Acest nou profetism consta în credinţa că Parusia este aproape, întrucât se apropia împlinirea a 6000 de ani de la Facere, şi că în curând Ierusalimul ceresc va coborî în Frigia, ca să inaugureze  astfel împărăţia de o mie de ani a lui Christos – mileniul apocaliptic. (Vechiul Testament folosit pe atunci de creştini (Septuaginta), conţine o cronologie mai lungă, circa 5500 ani î. Chr., cu date fluctuante în diverse manuscrise greceşti). O parte din inspiraţia montaniştilor se găsea în Apocalipsă, care apăruse deja înainte de anul 100.
Apocalipsa lui Ioan, după ce descrie a doua venire a lui Iisus, în imaginea unui asalt al forţelor imperiale împotriva rebelilor tereştri care sunt anihilaţi complet (Ap 19:11-21), afirmă cu adevărat o împărăţie de o mie de ani („mileniul”) a lui Christos cu sfinţii Săi (Ap 20:4). Această domnie milenială este văzută ca un preludiu al împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu şi a lui Christos (Ap 11:15; 22:5), ca un timp necesar până la anihilarea completă a răului (Ap 20:7-10, 14-15).
Mileniul Apocalipsei începe cu prima înviere, care este spre mântuire veşnică, la venirea lui Iisus (Ap 20:6), şi se încheie cu a doua înviere, care este spre pedeapsă şi pierzare veşnică (Ap 20:5a– Prima parte a acestui verset se referă în paranteză la ceilalţi morţi, care vor fi condamnaţi la sfârşitul judecăţii mileniale. Unii traducători (e. g. Complete Jewish Bible [CJB], 1998; Traducerea lumii noi, 2000; Noua Traducere Românească [NTR], 2007), au fost destul de atenţi ca să pună paranteza la locul ei, scutind astfel pe cititori de confuzii). Domnia milenială propriu-zisă nu este descrisă în termeni geografici. Se afirmă doar judecata lumii pierdute şi a îngerilor (Ap 20:2, 12-13; 1Cor 6:2-3), în timp ce toţi cei pierduţi sunt morţi, iar toţi cei mântuiţi sunt deja răpiţi la cer la a doua venire (In 14:1; 1Tes 4:17; 2Pt 3:10-13; Ap 19:21). Noul Ierusalim apare abia la sfârşitul mileniului pe pământ, inaugurând înnoirea universală a lumii (Ap 20:7-9; 21:1-3, 9-10 etc.).
Nicăieri în Apocalipsă nu ni se spune că împărăţia milenială a lui Christos cu sfinţii Săi va fi terestră, geografică. Dar vechii milenarişti au moştenit din surse extrabiblice, în special iudeo-sectare şi rabinice (Vezi En.Wikipedia, Premillenialism), ideea că o domnie temporară a lui Mesía va avea loc pe pământ, înainte de împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Mai toţi părinţii şi învăţătorii Bisericii dintre anii 100-300, din Răsărit şi din Apus, au întreţinut acest milenarism mesianic, numit adesea chiliasm, ilustrându-l cu comentarii din profeţii Vechiului Testament. Unul dintre cei mai respectaţi părinţi ai Bisericii, Irineu de Lyon (†202), susţinea schema celor 6000 de ani de istorie încoronată cu al şaptelea mileniu, cel din Apocalipsă.
Reacţia împotriva milenarismului a fost pentru început minoritară şi venită din mediul teologic neortodox, de la învăţătorii spiritualişti Marcion (†160) şi Origen (†253), care au influenţat Biserica istorică şi modernă. După anii 300, când origenismul a ajuns în vogă, iar Biserica a început să facă amor cu Imperiul (cu care s-a şi măritat destul de repede), tendinţa dominantă a Bisericii a fost împotriva milenarismului, care aştepta în continuare adevăratul imperiu al lui Christos. Augustin (†430), care avea repulsie faţă de lumea materială şi nu accepta o împărăţie fizică a lui Christos pe pământ, a dat tonul evului mediu prin învăţătura că mileniul apocaliptic reprezintă domnia spirituală a lui Christos pe pământ, prin Biserica imperială. După Augustin, Christos venise „în spirit”, iar prima înviere a morţilor simboliza încreştinarea lumii. Această poziţie „amilenială” a rămas dominantă în bisericile istorice.
Reacţia antimilenaristă a Bisericii imperiale explică de ce Apocalipsa a fost mai întâi oficial respinsă, cel puţin în Răsărit (363), apoi treptat acceptată ca o carte canonică, mai întâi în Apus (382-419), după ce i s-a asigurat interpretarea alegorică, în timp ce Răsăritul a rămas încă reticent. Deşi acceptată fizic în canonul biblic, Apocalipsa a rămas până astăzi cenuşăreasa Scripturii ortodoxe. Niciodată nu se citeşte din ea în Biserică, nefiind inclusă în lecţionarele oficiale ale Bisericii, teologia îi acordă puţin interes. Până în secolul al zecelea, Apocalipsa nu apărea în Noul Testament al Bisericii Gruzine, iar în Armenia a fost acceptată abia pe la anii 1200.
Antimilenarismul cronic al bisericilor istorice este ilustrat foarte bine de conflictul dintre Irod şi pruncii care au fost sacrificaţi. Nevoia aceasta venea din instinctul său de rege, care-i spunea că o împărăţie mai bună decât a sa nu s-ar putea naşte, că micuţul crai care apăruse inopinat, ameninţându-i tronul, nu putea veni decât de la Belzebut, iar steaua lui nu putea fi decât una rătăcitoare. Dovadă şi căutătorii lui, care nu sunt dintre rabinii moderaţi şi teologii cuminţi, ci nişte magi asiatici prăfuiţi, nişte astrologi şi cercetători esoterici.

Milenarismul modern

În timp ce bisericile istorice rămâneau cel puţin dezinteresate, când nu erau ostile faţă de milenarism, Apocalipsă şi Parusie, pluralismul protestant a permis atât reticenţă, cât şi preocupări tot mai serioase în ce priveşte cercetarea şi publicarea temelor sfârşitului acestei lumi. (Luther a respins iniţial Apocalipsa, în timp ce Calvin a acceptat-o, dar este singura la care nu a scris un comentariu). În mod natural, mişcările evanghelice mai radicale, persecutate, îşi aflaseră alinarea şi mesajul în temele profetice ale lui Daniel şi ale Apocalipsei, iar unele mişcări interpretaseră aceste cărţi într-un mod cât se poate de politic, revoluţionar şi militar, încercând să instaureze pe pământ împărăţia dreptăţii cu arme „neconvenţionale”.
În mediul protestant occidental, interesul milenarist a cuprins tot mai mult o armată de teologi, de clerici şi laici, care au scris şi au predicat pe teme apocaliptice, în manieră historicistă. Studiul acesta a devenit preocuparea multor personalităţi ale lumii moderne, nu întâmplător vârfuri ale societăţii britanice, chiar şi genii ştiinţifice ca matematicianul John Napier (†1617), polisavantul Isaac Newton (†1727), matematicianul şi istoricul William Whiston (†1752) etc. Aceste preocupări au devenit după anii 1800 cea mai amplă mişcare interconfesională milenaristă şi revivalistă, care a influenţat lumea creştină mai mult decât se bănuieşte.
Spre deosebire de mulţi milenarişti mai vechi, cei din secolul al 19-lea au fost preocupaţi în mod special de timpul cât mai exact al sfârşitului, în scop misionar, şi s-au focalizat pe cronologia apocaliptică din Daniel 8 şi 9, interpretând aceste profeţii în codul clasic protestant. Acest cod de interpretare a cronologiei apocaliptice avea vechi rădăcini creştine şi iudaice medievale, care proveneau iniţial din tradiţia biblică: o zi apocaliptică simbolizează un an istoric (cf. Nu 14:34; Ez 4:6). Chiar şi în Răsărit fusese cunoscută această cheie. Cancelarul şi istoricul bizantin Georgios Sphrantzes (Grecu, V.  ed., Memorii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966), relatează că, după 1453, unii învăţaţi greci interpretau „anul” din Is 21:16, ca fiind 365 de ani de dominaţie otomană, până la venirea ruşilor eliberatori.
Rădăcinile acestei aplicaţii ale profeţiei ajung până în evul mediu. Pe la anii 1300, teologii franciscani Pierre Jean Olivi şi Ubertino de Casale, lideri şi predicatori ai Fraţilor Spirituali, începuseră să numere cele 2300 de zile din Daniel 8 ca ani (de la Antioh Epiphanes până după anul 2000). Marele rabin portughez, consilier financiar regal şi filosof, Don Isaac ben Judah Abrabanel (1500), îi număra de la „începutul exilului iudaic sub Roma”, până în „zile îndepăratate”. „Abrabanelul”, cum era numit în mod obişnuit, era un comentator evreu preocupat de mesianismul biblic şi care simpatiza în oarecare măsură cu creştinismul.
Primii învăţaţi care au stabilit începutul celor 2300 „zile” din Daniel 8:14 ca fiind ani, număraţi din perioada persană până la sfârşit, au fost: faimosul medic spaniol Arnaldo de Villanueva (1292), filosof, astrolog şi alchimist (1292); cardinalul Nicolaus Cusanus (1452), matematician, astronom, teolog, jurist şi diplomat, care a influenţat gândirea unor savanţi de mai târziu; şi teologul britanic John Tillinghast (1650), unul dintre fondatorii Independenţilor. Calculul lor prevedea venirea lui Christos înainte de anii 1800. Aceeaşi poziţie a luat-o savantul britanic unitarian Joseph Priestley în 1803. Pe la 1792, o Biblie cu explicaţii publicată de prezbiterieni în America, număra cei 2300 ani începând cu ridicarea lui Alexandru Macedon şi prevedea împlinirea profeţii la anul 1966. O serie de teologi, autori şi predicatori din secolele 18-19 au continuat să stabilească începutul celor 2300 ani după diverse criterii, ajungând la rezultate la fel de diverse.
În 1756, ilustrul filolog biblic pietist Johann Albrecht Bengel din Württemberg (Germania), doctor în teologie al Universităţii din Tübingern (1751), a publicat o scriere de cronologie biblică (Ordo Temporum) şi un comentariu la Apocalipsă devenit foarte popular în Germania şi tradus în mai multe limbi. Printre diferitele lui tentative de identificare istorică a pasajelor cronoapocaliptice, anul 1836 (Duminică, 18 iunie) era aşteptat ca sfârşit al celor „trei vremi şi jumătate”, când „fiara va fi distrusă”.  Bengelius’s Introduction to His Exposition to Apocalypse (trad. din olandeză, de J. Robertson), London, Ryall & Withy, MDCCLVII (1757): 247-251.  Bengel a fost urmat în preocupările sale de discipolii săi Crusius, Rothe, Volch, Thiersch, Lange şi alţi protestanţi din Württemberg au emigrat în Ţara Sfântă, formând Comunităţile Templului, pentru a fi mai aproape de Christos când va veni. Mişcări asemănătoare au avut loc în America, întrucât trendul milenarist a evoluat în mod natural spre poziţii fiuturist-sioniste.
Alţi teologi care au identificat date care se abat mult de la standardul secolului al 19-lea au fost: James Purves (1777): 1766; Irlandezul Hans Wood (1787): curăţirea Bisericii în 1880; englezul Thomas Scott (1792): „nu este foarte departe”; englezul James Bicheno (1793): eliberarea Ţării Sfinte în 1819; americanul John Bacon (1799): întoarcerea iudeilor în 1966; americanul Benjamin Farnham (1800): 1819; francezul Jean de la Fléchère (1800): 1750; englezul Edward King (1808): 1762; irlandezul William Hales (1803): 1880; americanul Eliphalet Noth (1804): 1867; americanul John King (1808): curăţirea Bisericii în 1867; britanicul Adam Clarke (1810): 1966; americanul Ethan Smith (1811): căderea turcilor în 1819; amiralul britanic S R Maitland (1814): curăţirea templului [Bisericii] prin Revoluţia Franceză; englezul Lewis Way (1818?): restaurarea evreilor în 1866; englezul P Bolton (1819): frângerea „cornului” mohamedan în 1868; englezul Jonathan Bayford (1820): 1819; englezul William Girdlestone (1820): sfârşitul mohamedanismului în 1965; englezul Alexander Keith (1832): eliberarea Ierusalimului de turci în 1820 (!); americanul G Junkin (1836): curăţirea Bisericii în 1866; englezul William Holmes (1836): 1836; americanul A L Crandall (1841): începutul unui mileniu spiritual în 1868; americanul Isaac Hinton (1842): 1820; scoţianul Jonathan Cumming (1843): 1820; englezul Edward B Elliott (1844): dezintegrarea mohamedanismului în 1820.
Sir Isaac Newton (1704), primul savant adevărat, sau după alţii, „ultimul magician”, era oficial credincios anglican, dar (în secret) destul de „eretic”. Newton a fost un sincer credincios în Dumnezeu şi în Biblie. Era pasionat de teologia biblică, într-un mod original care reflectă în acelaşi timp acuitatea ştiinţifică, dar şi dispoziţia de a căuta sensul ascuns, codificat. Teologia lui era sigur unitariană (ariană), negând dogmele tradiţionale privitoare la Trinitate, suflet nemuritor, existenţa demonilor. Dar din motive practice, nu şi-a făcut cunoscute aceste opinii în timpul vieţii, pentru a nu scandaliza biserica de stat, ceea ce i-ar fi putut atrage pierderea statutului, a proprietăţii, a libertăţii. Newton era preocupat şi de fenomene pseudoştiinţifice, care astăzi sunt clasificate drept „oculte”, cum ar fi alchimia. Să nu uităm însă, că fără alchimie nu ar fi existat chimia, iar primii matematicieni au fost şi numerologi.
Newton număra cei 2300 ani de la cucerirea romană a Macedoniei până la anul 2132, sau de la căderea Ierusalimului (70 d. Chr.) până la anul 2370. Ambele date posibile indicau, în interpretarea lui, restituirea iudaică a Ierusalimului. Cea mai apropiată dată permisă de el pentru sfârşit era „nu mai devreme de anul 2060”, care ar fi sfârşitul celor 1260 de „zile” din Apocalipsă. Newton însă nu aştepta sfârşitul catastrofal al acestei lumi, ci o fericită eră milenială, şi nu agreea pe bibliştii nerăbdători, care agitau calcule mai deşteptătoare. „Menţionez acestea – scrie Newton – nu pentru a afirma când va avea loc timpul sfârşitului, ci pentru a pune capăt speculaţiilor pripite ale fanteziştilor care adesea prezic timpul sfârşitului, şi făcând astfel, ei aduc discreditare asupra profeţiilor sacre, după ce prezicerile lor eşuează.” (En.Wikipedia, „Isaac Newton’s religious views”).
Datele speculative ale lui Newton erau destul de îndepărtate pentru a pune în pericol creditul marelui savant, cifre care nici astăzi nu deranjează pseudocreştinismul majoritar şi flegmatic. Dar în ciuda atitudinii precaute a savantului, el a influenţat mult explozia milenaristă prin sinceritatea credinţei sale în Dumnezeu şi în Biblie, prin antipapismul său clasic protestant şi prin studiile sale apocaliptice publicate post-mortem (Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John, 1733). 
Soluţia cea mai stabilă pentru începutul celor 2300 ani s-a descoperit abia în 1768, pornindu-se de la începutul celor 70 de „săptămâni” apocaliptice din Daniel 9 (anul decretului de reconstrucţie din anul 457 î. Chr., cf. Ezra 7), pe care îl descoperise încă din 1564, teologul german Johann Funck. Însuşi Isaac Newton a acceptat această descoperire prin calculele lui istorice şi astronomice. (Isaac Newton: „they ground their interpretations on erroneous Chronology, excepting the opinion of Funccius [Funck] about the seventy weeks, which is the same with ours).  În mediul ortodox, teologul rus A P Lopuhin (1930) a fixat începutul cronologiei mesianice din Daniel 9 în al şaptealea an al lui Artaxerxes I, cf. Ezra 7) Ea avea să devină soluţia standard pentru începutul celor 2300 ani, sincronizat cu al celor 490 de ani din Daniel 9. Soluţia sincronizării, cu temeiurile ei teologice, a fost descoperirea teologului reformat german Johann Petri (1768). El a prevăzut astfel sfârşitul celor 2300 de ani pentru anul 1847, care în înţelegerea sa anunţa „ziua judecăţii”, la venirea Lui Iisus. Această cheie avea să devină foarte populară în generaţia următoare, determinând stabilirea mai exactă a sfârşitului celor 2300 de zile profetice.
Potrivit Bibliei King James Version, profeţia prevedea că la sfârşitul acestei perioade „sanctuarul va fi curăţit”, cu nota de subsol: „după textul ebraic, ‘i se va face dreptate’” Indiferent cum au interpretat diverşi teologi „sanctuarul” şi „curăţirea” lui, indiferent cum identificau puterea adversă care profana sanctuarul (Papalitatea, Mohamedanismul, Antioh-Antihrist), majoritatea lor a înţeles evenimente care declanşează începutul mileniului apocaliptic, având în centru mult aşteptata Parusíe. Această şaradă profetică a trezit interesul şi imaginaţia multora. În jurul anilor 1800, interesul milenarist a crescut, devenind până în 1847 o mişcare spirituală majoră, de anvergură interconfesională şi importanţă ecumenică, focalizată pe sfârşitul celor 2300 de zile apocaliptice între 1843-1847.
Interesul milenarist a crescut în această perioadă, odată cu apariţia şi dezvoltarea societăţilor biblice, sub impactul puternic al marilor prefaceri social-politice din lume, şi al unor evenimente cosmice ameninţătoare, cum au fost marele cutremur din 1775, Ziua Întunecată din 1780, şi înroşirea lunii în noapte următoare, Revoluţia Franceză urmată de umilirea Papalităţii (1798), şi în fine, cea mai spectaculoasă „cădere de stele”(1833). Contemporanii credincioşi le-au considerat ca fiind semnele prezise în cartea lui Daniel (7:24-26), în Evanghelie (Mt 24:29; Mc 13:24-25; Lc 21:25) şi în Apocalipsă (6:12-13). Indiferent de explicaţia, mai mult sau mai puţin ştiinţifică acceptată astăzi, şi indiferent de modul în care citim Biblia, aceste evenimente a fost frapante, nu doar ca fenomene evenimente şi neobişnuite prin amploarea lor, dar şi prin ordinea lor cronologică. Cum acestea au avut loc de ambele părţi ale Atlanticului, ele au adâncit interesul predicatorilor şi cititorilor Bibliei cu precădere în Imperiul Britanic şi în Noua Lume americană.
Începând cu anul 1790, preotul iezuit Manuel Diaz de Lacunza, a pus în circulaţie faimoasa carte, La Venida de Mesía in Gloria y Majestad, în formă de manuscris şi sub pseudonim evreiesc (Ben-Ezra), în care pasiunea pentru venirea lui Iisus, la o dată necunoscută, în viitorul apropiat, s-a dovedit cuceritoare în mediul catolic şi protestant. Născut într-o familie chileană de nobili bogaţi, Manuel alesese viaţa religioasă şi alesese ordinul iezuit la vârsta de 16 ani (1747). A fost un elev sclipitor şi dedicat, dar sociabil şi deschis. A devenit preot şi profesor în 1766 şi s-a remarcat ca vorbitor public. Dar, cum prezenţa iezuiţilor devenise nesuferită coroanei spaniole, din motive politice, în 1767 regele a expulzat pe toţi iezuiţii din Spania şi din colonii, astfel că Manuel a fost arestat şi exilat, împreună cu un grup de confraţi, care au fost forţaţi să locuiască la Imola, în Italia, pe o pensie ascetică. Acolo, fratele Manuel s-a dedicat unei vieţi de rugăciune, cercetare şi scris. Toţi confraţii recunoşteau în el un adevărat sfânt catolic.
După 1773, când ordinul iezuit a fost chiar desfiinţat prin decizie papală, Manuel de Lacunza a devenit laic dintrodată, fără dreptul de a sluji ca preot. Din 1779 şi-a limitat cercetările la Biblie şi în special la cărţile ei profetice, fiind fascinat de doctrina Parusíei. Lacunza a identificat antichristul apocaliptic ca fiind mai degrabă un spirit şi un sistem care a pus stăpânire pe Biserică, nu un individ. Despre venirea lui Iisus era convins că trebuie să aibă loc în curând, şi înainte de aceasta, înţelegea că trebuie să aibă loc convertirea evreilor.
O broşură a lui Lacunza despre mileniu începuse deja să circule prin America de Sud, fără ştirea autorului, dar Inchiziţia a aflat repede şi a interzis-o. Subiectul stârnise deja interesul. Când şi-a terminat opera, în 1790, Lacunza nu a îndrăznit s-o publice oficial, deoarece nu obţinuse aprobare regală, iar de reacţia Bisericii avea toate motivele să se teamă. Pusă în circulaţie sub formă de manuscris (în spaniolă, italiană şi latină), ea a trezit interesul în Spania şi America Latină. La data de 18 iunie 1801, Lacunza, în vârstă de 70 de ani, a fost găsit mort într-o groapă de lângă drum, nu departe de Imola. Împrejurările morţii au rămas necunoscute.
În ciuda reacţiilor negative din partea Bisericii, Lacunza a avut mulţi admiratori şi apărători, unii chiar dintre confraţii iezuiţi (De exemplu, José Valdivieso, în „Carta Apologética en Defensa de la Obra de Juan Josafat Ben-Ezra”). Istoricul chilean Francisco Encina (Historia de Chile, vol 5, 1946: 631), descria opera lui Lacunza ca fiind „cartea chileană care a atins cea mai înaltă culme, ca efort inteligent, ca opera unei minţi capabile să adâncească un concept şi să-l prezinte lumii cu forţa spirituală necesară pentru a trezi atenţia şi a pătrunde profund în sufletul omenesc…” Lacunza a fost apreciat ca exeget biblic şi teolog de talie mondială. În 1811 a fost tipărită o primă ediţie a operei lui la Cádiz. În 1816, Manuel Belgrano, unul dintre părinţii fondatori ai Argentinei, a sponsorizat publicarea ei la Londra (ediţie în patru volume). În 1819 însă, tribunalul Sfântului Oficiu (al Inchiziţiei) din Madrid a hotărât ca lucrarea să fie retrasă, iar în 1824, Papa Leon XII a pus-o la index, cu menţiunea de a nu fi lăsată în circulaţie „în nicio limbă.” Dar despre asemenea veşti, Apocalipsa (14:6) hotărâse de multă vreme exact contrariul: „s-o vestească… în orice limbă…!”

Cruciada virtuală millenarist-sionistă şi evanghelică

Majoritatea interpreţilor, în special în Imperiul Britanic, au înţeles „sanctuarul” lui Daniel ca fiind Ţara Sfântă sau Ierusalimul, care până astăzi se numeşte în arabă El-Quds (locul sfânt, sanctuarul). Întrucât Ierusalimul era sub dominaţie otomană, ce altceva ar fi putut însemna curăţirea lui, gândeau comentatorii, decât eliberarea Ierusalimului şi a întregii ţări, care prin împlinirea literală a profeţiei lui Pavel despre întoarcerea evreilor (Romani 11), putea inaugura fericitul mileniu. O asemenea răsturnare era aşteptată ca urmarea unui război identificat cu cel din Apocalipsa 16 (de la Armaghedon), care deschidea drumul celei de-a doua veniri a lui Iisus la Ierualim. Acest scenariu era în acelaşi timp evanghelic, „sionist” şi „cruciat”.
„Ţara Sfântă”, cunoscută în secolul al 19-lea ca provincia otomană Filistin, a fost acaparată în 1832 de Ali Paşa al Egiptului, după care a fost readusă sub controlul otoman, în condiţii impuse de europeni, prin Convenţia de la Londra (15 iulie 1840), ceea ce Ali Paşa a acceptat silit, la 27 noiembrie 1840. Aşteptata cădere a Imperiului Otoman în anii 1840 a fost identificată, în special în mediul milenarist american (millerit) ca împlinirea timpului profetic din Apocalipsa 9. Teologia dominantă şi insistentă a milenarismului din secolul al 19-lea, care prevedea pentru anii 1843-1847 eliberarea şi restituirea Ţării Sfinte, poate să fi avut oarecare contribuţie la încurajarea mişcării sioniste (1897), şi a politicii favorabile repatrierii evreilor şi reconstituirii statului Israel în secolul al 20-lea. Sionismul romantic şi politic iudaic a apărut deasemenea în secolul al 19-lea, printre evreii aşkenaziţi, în mare parte ca urmare a valurilor de antisemitism din Europa şi prin activitatea lui Theodor Herzl, 1897, încurajând imigraţia evreilor în „Palestina”, care din 1917 avea să fie un cămin naţional pentru evreii sionişti)
În această epocă de efervescenţă milenaristă universală, unică în istoria creştinismului, sub influenţa directă sau indirectă a operei lui Lacunza, şi adesea în mod independent, zeci de studii, articole şi cărţi s-au publicat în decurs de numai câteva decenii, cu o frecvenţă tot mai mare pe măsura apropierii anilor 1843-1847.
  • În 1810, teologul britanic anglican John A Brown susţinea că Ţara Sfântă va fi eliberată de mohamedanismul turc la anul 1844.
  • În 1811 şi 1826, teologul prezbiterian William C Davis din Carolina de Sud publica rezultatele studiilor sale că sfârşitul Papalităţii, restaurarea adevăratului cult creştin şi începutul mileniului vor avea loc la anul 1847.
  • În 1813, scoţianul William Cuninghame prevedea războiul de la Armaghedon şi Judecata (1843).
  • În 1818, C E S (Christian Observer) în Anglia, prevedea sfârşitul perioadei pentru anul 1844.
  • În 1820, scoţianul Archibald Mason prevedea războiul de la Armaghedon, care va curăţi Biserica şi lumea de papism la anul 1843, iar în revista britanică Jewish Expositor, „C. C.” încheia cei 2300 ani în 1843.
  • În acelaşi an (1820), în Argentina, juristul şi marele proprietar Francisco Ramos Mejía, absolvent al Universităţii Regale şi Pontificale din Peru, mare apărător al drepturilor băştinaşilor şi revoluţionar,  a publicat un mic tratat în spirit protestant, profund influenţat de opera lui Lacunza, pe care o citise într-o copie de manuscris aparţinând dominicanului Isidoro Celestino Guerra. Ramos Mejía a fost un om foarte bogat. De la moşia lui provine numele localităţii actuale Ramos Mejía. El a promovat stabilirea şi emanciparea indienilor, i-a colonizat pe pământurile lui şi i-a educat într-un gen de creştinism pe care creştinii l-au uitat devreme. Ramos Mejía şi-a câştigat nobila faimă de eretic, conducând servicii religioase cu indienii în fiecare sâmbătă, oprind muncile de pe întinsa lui proprietate în ziua Sabatlui, permiţând căsătorii dincolo de regulile catolice, descurajând cultul icoanelor şi respingând dogma transsubstanţierii ca fiind idolatră. Puţinele lui scrieri, cuprinzând în mod critic, referinţe la opera lui Lacunza şi referinţe biblice, chiar dacă nu au valoare literară, afirmă principii protestante fundamentale.

Exasperaţi, liderii domicani argentinieni au determinat pe premierul guvernului Bernardino Rivadavia, care a decis ca „don Francisco Ramos Mejía să se abţină de la promovarea practicilor contrare religiei ţării şi de la scandalizarea ordinii publice, care pătează astfel reputaţia sa şi a familiei sale.” Fiind silit să se confrunte cu guvernul pe tema politicii de emancipare a indienilor, Ramos Mejía şi familia sa au fost asaltaţi de forţele guvernamentale, deşi se comportaseră paşnic. În timp ce arestatul era transportat călare şi încătuşat, a întâlnit pe drum un spectacol deprimant: aproape 80 de cadavre de indieni de pe moşia lui, înjunghiaţi sub falsa acuzaţie că s-ar fi opus cu arme de foc. În urma epidemiei de ciumă care a urmat, au murit mai întâi doi dintre fiii săi, apoi a murit şi Ramos Mejía, în vârstă de numai 54 de ani (1828).

  • În 1822, „excentricul misionar” şi orientalist britanic Joseph Wolff , susţinea şi predica în toată lumea întoarcerea lui Christos în 1847.  Exemplul său, conferinţele sale, teologia şi jurnalele de călătorie au influenţat mult, în Anglia şi în restul lumii, scenariul profetic al convertirii evreilor, foarte pregnant astăzi printre evanghelici, inclusiv printre evreii mesianici. Wolff era fiul unui rabin din Würtemberg. Urmase Liceul Protestant din Stuttgart şi, după ce se convertise, citind cărţile lui Von Sailer, episcop catolic de Regensburg, a fost botez de un părinte benedictin lângă Praga, în 1812. (Curiozitatea şi minunea Evangheliei îi fuseseră semănate în minte încă de la vârsta de şapte ani, când un bătrân din vecinătate l-a îndemnat să citească Isaia 53). A făcut studii la Tübingen, apoi în Roma, la Collegio di Propaganda, de unde a fost exclus pentru că, învăţând să gândească, a atacat doctrina infailibilităţii.
După un scurt stagiu într-o mănăstire a redemptoriştilor din Elveţia, Wolff s-a stabilit la Londra, unde s-a alăturat Bisericii Anglicane şi şi-a continuat studiile universitare teologice şi orientaliste la Cambridge. Prin intermedierea lui Irving, s-a căsătorit cu Lady Georgiana (1827), fiica Earl-ului de Oxford. Spectaculoasele lui călătorii misionare, pline de dificultăţi, în căutarea „celor zece triburi pierdute”, au cuprins diverse provincii otomane sau în afara Imperiului: Egiptul, Sinai, Ierusalim, Aleppo, Irak, Iran, Gruzia, Crimeea, Anatolia, Armenia, Turkestan, Afganistan, India, în anii 1821 şi 1828. În 1836-1838 a călătorit în Etiopia şi apoi în Yemen unde a descoperit evrei care credeau că sunt din tribul lui Dan şi urmaşi ai recabiţilor. El raportează că în Yemen a întâlnit aşteptări mesianice pentru anul 1840. A călătorit în Bukhara (1843) pentru a căuta doi ofiţeri britanici capturaţi de emir, dar nu au reuşit să-i salveze, pentrucă deja fuseseră executaţi cu un an mai înainte. El însuşi a scăpat de moarte doar pentru faptul că vestimentaţia sa canonică fusese un amuzament delicios pentru emir. A călătorit şi conferenţiat în America, unde a fost ordinat ca diacon în New Jersey (1837), a primit titlul onorific de doctor în drept al Colegiului Trinity din Dublin, iar în 1838 a fost hirotonit ca preot anglican, primind un rectorat în Yorkshire. A murit în 1862 (67 ani), pe când se pregătea de o nouă călătorie misionară.
  • În 1823, teologul baptist american Charles Wheeler, rectorul unui colegiu din West Virginia şi fost coleg de clasă cu faimosul misionar Adoniram Judson, a început să publice şi să predice despre încheierea celor 2300 ani la termenul 1843/1844.
  • Între 1824-1848, rectorul evanghelic britanic Edward Bickersteth, secretarul Societăţii Misionare a Bisericii, teolog şi jurist, un mare om de acţiune, care s-a preocupat de încurajarea misiunilor, inclusiv printre evrei, a publicat multe comentarii apocaliptice, influenţat în bună parte de Cunninghame (1833). A fost un ferm premilenialist, dar cu tendinţe fiuturiste, aşteptând (pe baza unei duble aplicaţii a celor 2300 ani), ca în anul 1843 să aibă loc reluarea sistemului jertfelor, cu restaurarea completă a iudeilor în 1867. Teologul Thomas Birks, care din 1844 a devenit ginerele lui Bickersteth şi în 1863 avea să devină profesor de filosofie morală la Cambridge,  s-a angajat încă din 1843 în diverse polemici pe tema milenarismului, afirmând premilenialismul.
  • În 1825, englezul Eduard Cooper aştepta sfârşitul apropiat al celor 2300 ani, probabil în 1843.
  • În 1826, englezul John Park publica rezultatul studiului său apocaliptic: sfârşitul celor 2300 ani, va fi probabil în 1847.
  • În 1827, Edward Irving, pastor prezbiterian londonez, cel mai renumit şi mai original predicator englez din acea generaţie, a publicat o ediţie engleză a operei lui Lacunza. Interesul stârnit a dus la faimoasele conferinţe profetice interconfesionale de la Albury Park (1826-1830). Spre deosebire de Lacunza, care nu avusese cunoştinţă de regula zi-an ca cheie a cronologiei apocaliptice, Irving era în acord cu tradiţia historicistă, cu excepţia că prevedea sfârşitul a „2400” ani pentru anul 1847, când avea să aibă loc restaurarea lui Israel, Parusía şi începutul mileniului apocaliptic. (Aproape o duzină de comentatori, urmând o eroare textuală târzie, au citit 2400 în loc de 2300 în Da 8:14). Din acelaşi cerc a făcut parte şi bancherul Henry Drummond – fellow al Societăţii Regale, parlamentar şi teolog milenarist britanic, sponsor al lui Joseph Wolff. Împreună cu Irving, Drummond este un apostol fondator al Bisericii Catolice Apostolice (Irvingiene), precursoare a mişcărilor „harismatice” de mai târziu. O ramură a acestei biserici funcţionează actualmente în România sub numele de Noii Apostoli, care susţin că restaurarea oficiului de apostol este poarta către Dumnezeu.
Conferinţele profetice de la Albury Park au reunit în total 44 de personalităţi de diferite confesiuni pe o durată de patru ani. Pe lângă cei deja menţionaţi, în timpul primei sesiuni, care a durat 6 zile, au fost prezenţi la studiu intensiv şi dialog: Lordul Mandesville, misionarul Daniel Wilson, Dodsworth, Marsh, Frere, Simons of Paul’s Cray, Haldane Stewart, William Cuninghame, C S Hawtrey, Hugh M’Neile.
  • După 1827, John N Darby (părintele dispensaţionalismului modern) şi Anthony Groves (misionar în Asia) au împrumutat milenarismul fiuturist al lui Lacunza din conferinţele de la Albury Park.
  • În 1828, teologul american Dr Joshua L Wilson, moderator general prezbiterian, aştepta la sfârşitul celor 2300 ani, în 1847, curăţirea Bisericii. În acelaşi timp, în Anglia, publicaţia Dialogues on Prophecy anunţa că perioada se încheie în 1843 sau 1847, ceea ce susţinea şi autorul „Anastius”. În acelaşi an, ebraistul şi pastorul Thomas Keyworth, unitarian convertit la calvinismul congregaţionalist, un om cu mare dragoste pentru săraci şi pentru promovarea misiunii creştine, a publicat un comentariu la Apocalipsă, în paralel cu profeţiile lui Daniel, în care arăta că în anul 1843 va fi răsturnat mohamedanismul. Pastorul baptist Thomas P White anunţa în acelaşi an revenirea lui Iisus şi eliberarea Ţării Sfinte la 1843.
  • În 1829, în Anglia, Lt. G H Wood anunţa sfârşitul apropiat al perioadei, probabil în 1843. În acelaşi an, englezul Ph. Homan (Morning Watch) susţinea termenul final 1843-1844 pentru restaurarea lui Israel, la încheierea convergentă a trei perioade: cele 7 vremi (2520 ani) din Daniel 4, cele 2300 zile (ani) din Daniel 8 şi cele 391 zile (ani) din Apocalips 9. Deasemenea în 1829, congregaţionalistul Edward Vaughan, profesor de istorie publicau sfârşitul timpului pentru anul 1843, când se aştepta recuperarea Ierusalimului pentru evrei, necazul cel mare, judecata „neamurilor” şi venirea lui Christos. Alfred Addis, absolvent al Colegiului Trinity din Cambridge, anunţa pentru anul 1843-1844 „curăţirea ‘sanctuarului’ şi triumful independenţei iudaice”, precum şi curăţirea Bisericii. Între anii 1829-1847, clericul anglican John Hooper, a publicat o serie de scrieri despre a doua venire a lui Iisus şi Armaghedon la 1847, care va inaugura începutul mileniului şi curăţirea Ierusalimului de stăpânirea păgână.  De asemenea, aplica sfârşitul perioadei la „curăţirea Bisericii”. Tot în anul 1829, pastorul anglican William Pym, un lucrător al Societăţii Biblice Pentru Britania şi Străinătate, publica despre venirea iminentă a lui Christos şi restaurarea iudaică milenială la 1847 (mai târziu a anunţat 1843). Scrierea lui a fost una dintre primele publicate de revista millerită americană Signs of the Times în 1840.
  • Între anii 1829-1835, librarul şi editorul scoţian James A Begg, dintre fondatorii Societăţii Reformate Scoţiene pasionat de studii creaţioniste (antievoluţioniste şi în favoarea potopului biblic), un laic prezbiterian, a publicat o serie de tratate referitoare la a doua venire a lui Iisus, profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei şi ziua a şaptea ca zi de odihnă pentru toată lumea. Cu mult înainte de a se boteza ca Baptist de Ziua a Şaptea (1853), Begg descoperise în Biblie Sâmbăta ca zi a Domnului, pe care a respectat-o toată viaţa. În 1840, Begg a intrat în corespondenţă cu revista americană millerită Signes of the Times, unde articolele lui despre Sabat au fost respinse. El aştepta sfârşitul celor 2300 de ani ca şi milleriţii, cu venirea premilenială a lui Christos pentru 1843-1844. În acelaşi an, juristul şi deputatul elveţian Alphonse Nicole îşi publica în Londra studiul, care indica anul 1846/1847 când credincioşii pot aştepta „curăţirea” Bisericii.
  • În 1829, scoţianul american Alexander Campbell, pionier al mişcării restauraţioniste americane şi preşedintele Colegiului Bethany (Virginia) a publicat dezbaterea sa cu învăţatul ateu Robert Owen. Educat în spiritul iluminismului şi devenit mare apologet evanghelic, Campbell se ocupa în această dezbatere de profeţia cronomesianică din Daniel 9, pe care o calcula începând cu 453 î. Ch.. Asemenea interpreţilor contemporani, el sincroniza cei 490 de ani, cu cei 2300 ani până în jurul anului 1847, când avea să aibă loc „curăţirea creştinătăţii de urâciunile anticreştine”. (Alexander Campbell, Debate on the Evidences of Christianity …, vol. 2, Bethany, Virginia, Alexander Campbell, 1929:71). Alături de Barton Stone, Campbell este un ilustru fondator al „Bisericii lui Christos” (Discipolii lui Christos sau Biserica Creştină), comunitate înrudită cu Fraţii de la Plymouth, cunoscuţi la noi drept Creştini după Evanghelie. (Biserica Cristadelfiană /Fraţii lui Christos, apăruţi în Anglia, pe la 1850, din grupuri separate – campbelliţi, unitarieni, adventişti, abraamici etc. – au o origine înrudită. Dintre cristadelfieni provine Frăţia Nazarenă, care nu se confundă cu Nazarinenii wesleyeni). În 1830, Campbell a fondat revista Millenial Harbinger, pentru a promova comentariile sale milenariste. Asemenea majorităţii comentatorilor, Campbell înţelegea cornul arogant din Daniel 7 ca fiind Papalitatea, temă pe care a avut o faimoasă dezbatere cu arhiepiscopul catolic J B Purcell.
  • În 1830, clericul anglican irlandez Edward Hoare publica studiul său cu speranţa curăţirii Ierusalimului otoman în 1843. Unele surse afirmă că în Irlanda au anunţat apropiata venire a lui Iisus circa 100 de predicatori. Printre aceştia se numără şi protestantul irlandez Isaac Ashe, care a publicat un comentariu al Apocalipsei (1835).
  • În 1830, în Tennessee, laicul Samuel McCorkle, dintre Discipolii lui Christos, a publicat teologia sa despre mileniu, animat de Biblie şi de scrierile lui William Davis. El anunţa un sfârşit catastrofal al acestui veac în 1847, imediat înainte de mileniu, odată cu judecata, distrugerea lui Antichrist şi toate plăgile Apocalipsei. McCorkle calcula atât sfârşitul celor 2300 de ani, cât şi al celor 1260 de ani la 1847. În 1833-1844, a publicat o serie de articole apocaliptice şi în final o carte, sub numele de Signs of the Times, la editura lui Campbell, în care cele 2300 zile din Daniel se încheiau în 1843,1844 sau 1847.
  • După 1830, sosind în Anglia, marele filantrop englez de origine prusacă, Georg Müller, „părintele orfanilor” de la Bristol, a devenit un credincios milenarist. Ca tânăr, Müller fusese destul de departe de o viaţă de sfânt; dimpotrivă, fusese dependent de jocuri de noroc, un mincinos şi un hoţ. Încă de la vârsta de 10 ani fura bani de la tatăl său, care era perceptor, iar la vârsta de 14 ani, în timp ce mama sa murea, el se distra jucând cărţi şi bând cu prietenii. Tatăl său însă i-a asigurat o educaţie religioasă şi teologică, la universitatea pietistă din Halle. Acolo, tânărul Georg a fost invitat de un coleg (sau colegă?) pe nume Beta, ca să participe la un grup de rugăciune, unde a fost bine primit şi a început să studieze Biblia şi să poarte discuţii creştine cu ceilalţi. La o asemenea ocazie, a fost adânc impresionat de un om care se ruga pe genunchi, şi a fost convins de nevoia sa de mântuire, de pocăinţă adevărată şi iertare. A început să se roage lui Dumnezeu pentru trecutul şi viitorul lui şi a lăsat imediat băutura şi celelalte vicii, începând să nutrească speranţa de a deveni misionar.  În scurt timp, Müller s-a oferit Societăţii Continentale – iniţiată de Robert Haldane (Geneva) şi Henry Drummond (Londra), pentru evanghelizarea Europei – arătându-se dispus să slujească în România, la Bucureşti. Din motive necunoscute însă, acest proiect nu s-a realizat.
  • În 1828, Müller s-a oferit societăţii britanice care promova evanghelizarea evreilor, dar ajungând la Londra în 1829 s-a îmbolnăvit, aproape să moară. În spital a întâlnit pe Henry Craik, un millenarist dintre Fraţii de la Plymouth, care i-a rămas prieten pe viaţă, amândoi fiind oameni ai rugăciunii. După ce şi-a recăpătat sănătatea, Müller a renunţat la proiectele de a deveni misionar şi s-a lăsat călăuzit de Dumnezeu prin rugăciune. Convertit la milenarism de către Craik şi impresionat de frumuseţea speranţei revenirii lui Iisus în curând, Müller s-a alăturat Fraţilor de la Plymouth (cunoscuţi în România sub numele de Creştini după Evanghelie) o  confesiune care a dat multe personalităţi evanghelice teologice şi misionare) şi s-a căsătorit cu sora lui Anthony Groves. În 1832, ca slujitor al fraţilor din Adunarea Bethesda, este recunoscut alături de Craik, un lider al facţiunii progresiste (Open Brethren), în opoziţie cu radicalismul lui John N Darby, care a rămas liderul facţiunii Exclusive Brethren.
Întrebarea care-l frământa pe Müller de când a primit mesajul revenirii lui Iisus, era aceea stârnită de Parabola Talanţilor: „Ce aş putea face pentru Domnul, înainte de revenirea Lui, pentru ca El să vină curând?” Sub influenţa biografiei marelui filantrop şi educator pietist german August H Francke, care fondase Universitatea din Halle, Müller şi-a început misiunea vieţii. În 1834, a fondat o instituţie pentru promovarea Scripturii în patrie şi în străinătate, pentru a ajuta educaţia creştină şi misionarii. În 1835 a întemeiat două şcoli pentru băieţi şi trei şcoli pentru fete, fără suport guvernamental, doar acceptând donaţii nesolicitate. A acţionat permanent după principiul slujirii fără salariu şi a apelat doar la Dumnezeu. În cursul întregii activităţi, a administrat astfel sume care se ridicau la mult peste un milion de lire sterline, echivalând cu 90 milioane de lire în zilele noastre. A făcut circa 15 călătorii misionare în Europa, America, Asia şi Australia, într-o epocă în care nu existau zboruri. A distribuit sute de mii de exemplare de biblii, aproape trei milioane de noutestamente şi aproape 250.000 de scrieri religioase, traduse în douăzeci de limbi. A întemeiat 117 şcoli creştine, în care au fost educaţi peste 120.000 de copii săraci, a fondat şi administrat 5 orfelinate cu 2000 de orfani.
  • În 1830, revista britanică Morning Watch anunţa sfârşitul celor 2300 ani pentru 1843 sau 1847, iar autorul William Anderson, pastor prezbiterian scoţian, publica Apology for Millenial Doctrine.
  • În 1830-1841, H Heintzpeter (Hentzepeter), custodele muzeului regal şi capelan al curţii, în urma unui vis despre venirea iminentă a lui Christos, studiind scrierile lui Petri asupra profeţiilor lui Daniel, a publicat despre venirea lui Iisus în anul 1847.
  • În 1831, clericul anglican irlandez William Digby anunţa Armaghedonul şi epuizarea puterii otomane în 1843.
  • În 1831, Domnişoara Harriet Livermore una din cele mai cunoscute predicatoare interconfesionale şi misionare din America secolului 19, publica 2000 de copii ale scrisorii lui Joseph Wolff (Millenial Tidings), şi a început să predice credinţa în apropiata venire a lui Iisus, aşa cum era ea expusă în scrierile lui Eduard Irving şi ale lui Joseph Wolff, anunţând pentru anul 1847 începutul mileniului, odată cu Venirea lui Christos pe Muntele Măslinilor.  Harriet era o femeie atrăgătoare, cu educaţie şcolară excelentă, care făcuse parte din societatea influentă din Washington. Deşi orfană de mamă, tatăl şi bunicul ei fuseseră reprezentanţi de stat, iar unii autori spun că John Whittier i-ar fi dedicat poemul Snow Bound.
Domnişoara Livermore fusese crescută în confesiunea congregaţionalistă, dar până la vârsta de 18 ani nu avusese interes pentru religie.  Ea s-a dăruit vieţii religioase, studiului şi predicării, după ce iubitul ei a murit de febră galbenă. Ea scrie că nu s-a pocăit „din teama de iad, nici din dorinţa pentru cer”, ci „obosită de viaţa deşartă şi nechibzuită pe care o trăisem, scârbită de lume şi dezamăgită de toate speranţele de fericire terestră”, căutându sens şi refugiu în religie. Avea un interes deosebit pentru indieni, crezând că aceştia sunt urmaşii celor zece „seminţii pierdute” – idee fantastică împrumutată de la Joseph Wolff şi preluată, deasemenea, de mormoni. Indienii Osage o numeau „femeia lui Dumnezeu” (Wahkondas Wakko).
După ce Harriet s-a apucat de evanghelizarea indienilor, oficialii guvernamentali, din oarecare motive terestre, s-au opus proiectului ei.
Domnişoara Livermore a predicat printre episcopali, metodişti, dunkeri, baptişti, Christian Connection etc. S-a adresat nefericiţilor din aziluri şi închisori. Presa îi era favorabilă. A fost invitată să vorbească în faţa Congresului (1827, 1832, 1838, 1843), unde a chemat la pocăinţă preşedinţi şi congressmeni, în vederea apropiatului sfârşit: „Judecăţile lui Dumnezeu nu pot evita Washingtonul!” Publicul a apreciat-o ca vorbitoare elocventă, cu vorbire corectă şi convingătoare, care mişca inimile până la lacrimi. Avea voce o voce foarte melodioasă şi îşi încheia predica printr-un cântec, în bună tradiţie evanghelică, lăsând o impresie durabilă. Harriet a vorbit şi în adunările legislative ale unor state americane. A vizitat deasemenea Europa, Ierusalimul, Egiptul.
Harriet Livermore şi-a pus credinţa şi în versuri. Volumul ei din 1835 (The Harp of Israel), deşi nu are geniu poetic, reflectă un talent pus în slujba mesajului milenarist Deşi nu există dovezi că Harriet Livermore ar fi respectat Sabatul, în scrierile ei se întâlneşte o preocupare specială pentru acest subiect. De exemplu, a notat că la Sinodul de la Laodicea (360 d. Chr.), spiritul lui Antichrist s-a manifestat prin două acte de uzurpare şi blasfemie: Apocalipsa a fost respinsă din Canon, iar timpul Sabatului a fost alterat. Astfel Laodiceea (cu referire la mesajul din Apocalipsa 3) „şi-a întors faţa de la marele şi slăvitul Sabat al Domnului…. iar Domnul a tăcut multă vreme” (aluzie la Is 42:14 şi Ps 50:21).
  • În 1832, anonimul „J. G. O.” afirma în revista britanică Jewish Expositor and Friend of Israel,editată de Lewis Way, că cele 2300 „zile” din Daniel şi cele 390 „zile” din Apocalipsa 8 se vor încheia sincron la anul 1844, când mohamedanismul va cădea. În acelaşi an, revista irlandeză Christian Herald anunţa sfârşitul celor 2300 ani şi al mohamedanismului pentru anul 1843.
  • În 1833, clericul anglican Joshua Brooks, editor britanic prolific, care încă din 1831 publicase în jurnalul său (The Investigator)studii profetice semnate de mulţi autori menţionaţi mai sus, făcea o trecere în revistă a teologiei milenariste de la Origen şi până în secolul al 19-lea, unde menţiona termenul aşteptat 1843, când sanctuarul Ţării Sfinte avea să fie curăţit de mohamedanism şi restituit evreilor. Dar jurnalul era deschis, publica opinii diferite, între care şi aceea că nu duşmanul islamic era prevăzut în profeţie, ci anticristul occidental, aşezat în templul Bisericii. Opt reviste creştine britanice erau specializate pe tema milenarismului în această perioadă. În America, în afara mişcării millerite, David McGregor din Main anunţa în 1833 timpul sfârşitului pentru anii 1843-1847.
  • În anul 1834, medicul şi pastorul baptist american, Robert Scott, prieten devotat al lui John Wesley, a publicat, cu câteva luni înainte de a muri, două din cărţile sale privitoare la profeţiile mileniale, după 50 de ani de cercetare. Scenariul prevăzut de el pentru sfârşitul acestei lumi în 1843, era specific dispensaţionalist, adică aştepta restaurarea naţională a evreilor la Ierusalim şi convertirea lor la venirea lui Iisus, la începutul mileniului.
  • În anii 1834-1840, teologul şi profesorul german Johann Heinrich Richter, secretarul Societăţii Misionare Renane, a publicat un comentariu biblic în şase volume (Erklärte Haus-bibel), în urma căreia a primit titlul de Doctor în Teologie al Universităţii din Bonn. Făcuse teologia la Halle, centrul universitar al pietismului, ceea ce explică totul. În dreptul profeţiilor lui Daniel, referindu-se la sfârşitul celor 2300 de ani şi al celor 1260 de ani, Richter îi încheia sincron la 1847 sau la 1843, odată cu cei 666 ani.
  • Între 1834-1845, ilustrul arhitectul şi scriitor britanic Matthew Habershon, publica şapte comentarii profetice şi o carte de imnuri premileniale, în care afirma că sfârşitul celor 2300 ani va fi în 1843, odată cu frângerea cornului mohamedan – curăţirea sanctuarului iudaic al Ţării Sfinte. Asemenea altor cercetători din acea perioadă, care făceau exces de aplicaţie a cheii „zi-an”, Habershon sincroniza şi sfârşitul celor 2520 zile („şapte vremi” din Daniel 4), la acelaşi termen profetic aşteptat (1843/1844). De asemenea, Habershon socotea că sfârşitul celor 391 „zile” otomane din Apocalipsa 8 va fi în 1844.
  • În anul 1835, misionarul Adam Burwell din Canada, a publicat broşura A Voice of Warning, în care anunţa revenirea lui Iisus, sfârşitul plăgii ateiste, al papismului şi mohamedanismului la încheierea celor 2300 ani, cel mai târziu în 1847.
  • În acelaşi an 1835, magistratul catolic mexican José María Guttierez de Rozas, după mai mulţi ani de studiu şi scris, a publicat un tratat teologic de 235 pagini dedicat venirii lui Iisus Christos, în care avertiza serios că Biserica greşeşte faţă de teologia celei de-a doua veniri, când ia exemplul atitudinii iudaice de la prima venire a lui Iisus.  El aplica cheia zi-an la profeţia din Daniel 9, sincronizând-o cu cei 2300 ani din Daniel 8 care trebuiau să treacă până la distrugerea anticristului în 1847, arătând că Antioh Epiphanes a fost doar un tip al acestuia. De Rozas susţinea, asemenea milleriţilor şi a altor câţiva milenarişti, că venirea premilenială a lui Iisus va aduce sfârşitul catastrofal al acestei lumi, aşa cum este descris în 2 Petru 3. A recunoscut marea ploaie meteoritică din 1833, văzută în tot Mexicul, ca fiind un semn al sfârşitului.
De Rozas a rămas toată viaţa un catolic sincer. Credea dogmele Bisericii şi identifica lăcustele-scorpioni ale Apocalipsei cu schismaticii protestanţi. Dar pe lângă faptul că era un bun profesionist, era un om onest. În 1803 regele Spaniei îl făcuse cavaler şi consultant al infantelui Don Pedro. În 1804 fusese numit avocat al apărării pentru Tribunalul Inchiziţiei; în 1814, jurist fiscal al aceleeaşi instituţii; în 1821, membru al tribunalului suprem mexican, şi după desfiinţarea Inchiziţiei, director al Curţii Supreme a Districtului Federal.
În calitate de avocat al deţinuţilor Inchiziţiei, José de Rozas a trebuit să studieze literatura dizidentă difuzată de aceştia, între care Biblia De Vencé şi scrierile lui Lacunza, care i-au trezit interesul pentru subiectul venirii lui Iisus şi pentru profeţiile apocaliptice. În 1848, în acelaşi an în care a murit, la vârsta de 79, De Rozas a publicat sub pseudonim o apologie a scrierilor lui Lacunza, apărând ortodoxia biblică a acestuia cu privire la venirea iminentă a lui Christos. Teologul magistrat afirma că Lacunza fusese un bun catolic, dar nu fusese înţeles, şi că opera sa nu ar fi trebuit pusă la index.
  • În acelaşi an 1835, milenariştii britanici Melville, Croly, M’Neile etc., au constituit „Asociaţia Protestantă”, promovând mesajul reveniriii lui Iisus, precum şi atitudinea antipapistă. Au publicat scrieri cu titlul Afară din Babilon!, Protestantism şi papism, etc.
  • În acelaşi an 1835, profesorul german (bavarez) Leonhard Kelber a publicat o carte (Das Ende Kommt) în care corecta calculul lui Bengel (care vizase anul 1836), pe temeiul studiilor lui Petri. El afirma că venirea lui Iisus va avea loc undeva între anii 1843-1847, la sfârşitul celor 2300 ani ai profeţiei lui Daniel.
  • În 1836, misionarul Daniel Wilson, episcop anglican de Calcutta –un pastor foarte activ şi vigilent, în ciuda suferinţelor fizice. În scrierea sa despre numerele din cartea lui Daniel, anunţa împlinirea celor 2300 ani în 1847, când vor avea loc: a doua venire, distrugerea lui Antichrist, căderea Turciei, convertirea iudeilor etc.
  • În 1839, teologul reformat elveţian F S R Louis Gaussen, profesor de Biblie, predica deasemenea sfârşitul mohamedanismului şi al acestui veac al lumii. El se referea la papalitatea romană în Daniel 7, dar în Daniel 8, cei 2300 de ani erau calculaţi până la sfârşitul puterii mohamedane. Referindu-se la sfârşit, Gaussen calcula cei 1335 de ani din Daniel 12, de la ridicarea papalităţii în secolul al şaselea, până la învierea drepţilor pe la anul 1843. Încă din 1837, Gaussen începuse să scrie studii pentru şcoala duminicală pe tema profetului Daniel, ocupându-se astfel de copii, cu scopul de a-i atrage şi pe părinţi, ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, acţiunea a atras şi vizitatori din alte ţări, apoi Gaussen a pregătit studii şi pentru Franţa.
Unele din interpretările lui sunt deosebit de profunde. De exemplu, la profeţia din Daniel 2, el identifica cele două elemente combinate nebuneşte (fierul şi lutul), ca fiind relaţia tradiţională dintre stat şi biserică, din timpul Imperiului Roman şi până la sfârşit. Destituit din cler pentru atitudine critică faţă de tendinţele latitudinare ale Bisericii din Geneva, Gaussen s-a asociat Societăţii Evanghelice proaspăt înfiinţate, devenind profesor de dogmatică, alături de Merle D’Aubigné, într-un colegiu nou înfiinţat. Prin scrierea sa principală despre inspiraţia Bibliei (La Théopneustie), a pus bazele teologiei inerantiste susţinută astăzi de toţi evanghelicii fundamentalişti. Inerantismul este o teologie a inspiraţiei biblice care afirmă că inspiraţia nu are de a face cu scriitorii Bibliei, ci cu scrierile lor. El foloseşte expresia „dictare”, implicând că inspiraţia este în alegerea cuvintelor. Merle D’Aubigné a afirmat că opera colegului este dotuşi o reacţie exagerată faţă de excesele pe care le critică.
  • În 1841, o neobişnuită trezire spirituală a apărut în Suedia şi Norvegia. Probabil sub influenţa pietismului german, unele familii adoptaseră milenarismul epocii, cu accentul pe a doua venire a lui Christos în curând, şi au început să predice. În aceste ţări însă numai clericii bisericii de stat (luterane) puteau predica legal, deaceea, laicii neaveniţi au fost băgaţi la închisoare. În mod neaşteptat însă, copiii lor, dintre care unii încă nu ştiau carte, au preluat sarcina predicării, într-un mod care a stârnit interesul oamenilor simpli din toată ţara, şi mirarea unor elite care nu găseau diagnosticul pentru această epidemie profetică. Se împlineau astfel cuvintele pe care Iisus le spusese, atunci când liderii iudei voiau să pună capăt entuziasmului popular, care saluta începutul împărăţiei mesianice (Lc 19:38-40). Era o trezire harismatică adevărată. Unul dintre aceşti copii, avea să declare mult mai târziu (1896): „Am predicat, da, trebuia să predic. Nu aveam nici o strategie personală. O putere m-a luat în stăpânire şi am rostit ceea ce am fost silit să rostesc.”
Mişcarea a început în parohia Hjelmseryd, în decembrie 1841. Patru ţărăncuţe adolescente au început să anunţe că sfârşitul lumii se apropia, fără să se precizeze un termen, şi că toţi trebuie să se pocăiască, pregătindu-se să întâlnească pe Dumnezeu. Aproape simultan, un mare număr de profetese în vârstă de 10-12 ani au apărut în parohiile vecine. În satul Hornborga, şase băieţi cu vârste între 8 şi 18 ani, au fost conduşi de Duhul lui Dumnezeu, ca să strige aceeaşi avertizare. Mii de oameni se înghesuiau să-i asculte. În zilele de 6-7 februarie 1842, o fetiţă predicatoare a fost vizitată de peste 3000 de oameni. Din zilele apostolilor nu se mai văzuse aşa ceva. Copiii erau numiţi „strigătorii pocăinţei”. Mulţi dintre ascultători au fost determinaţi la pocăinţă. În decurs de două săptămâni de la auzirea acestui mesaj, 70 de producători de spirtoase şi-au închis afacerile.
Presa suedeză s-a ocupat de acest fenomen, timp de mai mulţi ani, căutând să-l explice pe tărâm psihologic şi psihiatric, unde specialiştii au inventat „boala predicării”. Cei afectaţi erau descrişi ca find normali, cu excepţia că erau mişcaţi de o putere nevăzută ca să predice pocăinţa. Ca urmare a verdictului experţilor, copiii au fost izolaţi, ca să nu contamineze şi pe alţii cu această boală ciudată. Unii au fost pedepsiţi sever.
  • În 1843, Dr. Sven Erik Sköldberg, ministrul sănătăţii pentru provincia Jönköping, a publicat un raport ştiinţific asupra fenomenului. (Sven Erik Sköldberg, Om Chorean inom Jönköpings län och det deraf uppkomna religiösa svärmeriet, Jönköping,  1843). El afirmă că aceşti copii „se opun diferitelor forme de viaţă imorală, beţiei, dansului, şi tuturor viciilor, şi cer oamenilor să se judece în lumina Celor Zece Porunci. Ei susţin că nu sunt predicatori, ci au fost trimişi de Domnul să cheme pe oameni la pocăinţă, şi că nimeni nu ştie timpul exact al zilei sfârşitului, nici chiar îngerii.” „Chemarea la pocăinţă, pe care am auzit-o, este atât de pură, încât nimeni, cu Biblia în mână, nu i-ar putea critica, cu atât mai puţin să spună că ar fi o erezie.”
Dr. Sköldberg însă a făcut unele observaţii clinice, referitoare la starea acestor copii în timpul predicării, care trădau perplexitatea lui: „Copii aceştia, când predică nu respiră […]Nu dau nici un semn de respiraţie, deşi fără îndoială că trebuie cumva să respire.” Reputatul medic a provocat pe cei mai mari teologi şi medici să explice fenomenul în ordinea naturii.Declară că el însuşi avusese prejudecăţi,„o oroare faţă de toate aceste voci, considerându-le spirite eretice şi fanatice….”Dar în final s-a „convinscă nici un singur cuvânt… nu depindea de propria lor alegere – pentru cămesajul izbucnea din pieptul lor ca un izvor clocotind (gheizer)”. Ca urmare, medicul încheieconcluzia lui perfect rezonabilă, chiar dacă „neştiinţifică”: „Mă pocăiesc de toate opiniile dure pe care le-am exprimat, şi rămân consternat.”
  • În 1841, pastorul prezbiterian George Duffield, teolog american şi militant împotriva sclavagismului, a început să-şi publice studiile milenariste, ajungând în conflict cu reputatul profesor Moses Stuart (Andover), un postmilenialist – aştepta mileniul unei expanisuni evanghelice, înainte de revenirea lui Iisus. În 1840, Duffield corespondase cu Joshua Himes şi ajunsese la concluzia că este în armonie cu milleriţii în multe privinţe. Dar spre deosebire de Miller, inclusiv termenul 1844. El nu aştepta o curăţire a lumii prin foc la începutul mileniului, ci la sfârşitul mileniului. Duffield a criticat şi teologia lui Miller, pentru că aştepta învierea morţilor la venirea lui Christos, şi nu întoarcerea evreilor.
  • În 1842, protestanta irlandeză Charlotte Elizabeth Tonna, scriitoare prolifică, o neînfricată militantă împotriva compromisurilor Bisericii Anglicane cu papismul, editoare a revistei Protestant Magazine şi puternic evanghelică, a început să-şi publice scrierile milenariste. Unele dintre acestea, printre care şi faimoasele ei poeme The Maiden City şi No Surrender, au fost condamnate de arhiepiscopul catolic de Sienna şi menţionate în Index Expurgatorius. Ultima ei titlu, pe care l-a încheiat semnificativ în timp ce era torturată de cancer pe patul de suferinţă, s-a numit War With the Saints, trimitere la Daniel 7, cu descrierea ferocităţilor cruciato-papale contra albigenzilor şi valdenzilor. Deşi nu a subliniat date exacte, Charlotte a susţinut iminenţa sfârşitului, dând credit marilor milenarişti contemporani, Eduard Irving şi Joseph Wolff, a căror influenţă o convertiseră la milenarism.
  • În 1842, teologul american Richard C Shimeall, rectorul Bisericii Episcopale Libere din New York, care făcuse cercetări serioase în teologia milenaristă şi în Biblie, urmând în special pe teologul britanic William Pym, aştepta venirea Domnului în 1847, cu convertirea evreilor, care avea să inaugureze mileniul în 1867. Anii rezervaţi turcilor, după Apocalips 8 îi încheia în 1844. Shimeall se opunea mişcării millerite, pentru că milleriţii nu aşteptau convertirea generală şi automată a evreilor la venirea lui Iisus.
  • În 1843, prezbiterianul american J P Wheethee, preşedintele Colegiului Beverley (Ohio), îşi mărturisea credinţa sa că revenirea premilenială a lui Iisus, învierea şi judecata vor avea loc în curând, în corepondenţă cu marele editor millerit Joshua Himes. Asemenea milleriţilor, el respingea postmilenialismul şi nu accepta ideea convertirii automate a evreilor. A fost un predicator activ al acestui mesaj în localităţile învecinate. În acelaşi an, James Shannon, preşedintele Colegiului Bacon (Kentucky), foarte îngrijorat de soarta veşnică a celor din jurul său şi a tuturor cetăţenilor, publica în revistele millerite credinţa lui că profeţia lui Daniel, aşa cum o explica William Miller, se va împlini în perioada 1843-1847. Pastorul prezbiterian John Robinson din Cincinnati (Ohio), fără nici o legătură cu mişcarea millerită, publica un tratat în 1843, urmând probabil scrierile lui Joshua Wilson, de unde rezultă că antihristul papal avea să cadă în curând şi odată cu aceasta, sfârşitul va veni în 1843-1847.
  • În 1844, clericul scoţian James Scott, publicând un comentariu de profeţii biblice şi consultând diverse scrieri teologice milenariste, îşi exprima credinţa că sfârşitul este foarte aproape (1844-1847, maximum 1867), profund îngrijorat că timpul este extrem de scurt şi lumea nu este pregătită ca să aştepte venirea lui Christos.

Milleriada şi originile adventismului 

Cel mai renumit milenarist modern a fost americanul William Miller (1782-1849), un predicator baptist de o popularitate excepţională, părintele mişcării millerite (adventiste), din care provin următoarele biserici libere adventiste – sabatariene şi non-sabatariene:
Biserici adventiste sabatariene
  1. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (principala succesoare, cea mai numeroasă şi mai cunoscută, circa 20 milioane de membri, apărută după 1844 în America, reprezentată şi în România de pe la 1868). Toate grupurile schismatice derivate totalizează împreună mai puţin de 200.000 membri:
  2. Bisericile lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea (câteva congregaţii antitrinitariene şi iudaizante, apărute în America după 1860);
  3. AZS – Mişcarea de Reformaţiune (schismă rigorist-radicală, ultraconservatoare şi perfecţionist-legalistă apărută în Germania în 1925-1929, prezentă şi în România);
  4. Adventiştii de Ziua a Şaptea Adevăraţi şi Liberi (un grup separatist asemenea „reformiştilor” apărut în URSS ca reacţie la atitudinea conformistă a autorităţilor legale ale Bisericii AZS).
  5. AZS Davidieni sau Toiagul Păstorului (o schismă americană, fundamentalist-extremistă, apărută în 1929). O schismă a acestora din 1955 – Studenţii celor Şapte Peceţi, sau Odrasla – a fost acaparată de Vernon Howell („David Koresh”) și a devenit o tristă celebritate prin tragedia de la Waco, 1993;
  6. Biserica Adventistă a Promisiunii (o schismă AZS latino-americană, după model penticostal, din 1932);
  7. Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat (schismă separatist-revizionistă, şi perfecţionist-mistică, apărută în Australia pe la 1961);

Biserici adventiste non-sabatariene:

  1. Biserica Advent-Creştină (milleriţi duminicalişti, trinitarieni, condiţionalişti, care au căutat noi termene pentru cei 2300 ani; fără reprezentare în România).
  2. Studenţii Bibliei/Russeliştii (antitrinitarieni), o ramură a Biserici Advent-Creștine, au apărut după 1870. Printr-o reformă a acestora în 1931, au apărut Martorii lui Iehova, recunoscuţi şi în România, unde după ’89 s-au ridicat repede de la 20.000 la 80.000. Martorii lui Iehova nu agreează asocierea istorică cu mişcarea millerită, dar în realitate moştenesc multe învăţături de la Advent-Creştini şi sunt cei mai numeroşi reprezentanţi ai adventismului non-sabatist (circa 7 milioane pe glob). Sunt milenarişti spiritualizanţi, antitrinitarieni, misionarişti, pacifişti radicali, cu anumite obsesii politico-religioase specifice: refuzul de a vota, de a cinsti drapelul, de a pune mâna pe armă, de a accepta transfuzie, de a sărbători ziua de naştere sau sărbători creştine, de a recunoaşte simbolul crucii („stâlpul de tortură”).
  3. Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică, mişcare formată între 1850-1888, dintre grupuri răzleţe de milleriţi şi separată în două ramuri după 1921 (astăzi Conferinţa Generală a Bisericii lui Dumnezeu şi Biserica Fericitei Speranţe). Sunt asemănători cu advent-creştinii: antitrinitarieni (Iisus este „Fiul”/„născut”, iar Duhul este puterea lui Dumnezeu) și condiţionalişti. Unii includ şi pe Cristadelfieni ca rezultat al mişcării millerite, dar înrudirea este mai vagă în acest caz.
William Miller, fiul căpitanului William Miller (veteran al Revoluţiei Americane), şi al Paulinei Phelps (fiică de pastor baptist), s-a născut la Pittsfield (Massachusetts) în 1782. Localizaţi mai târziu în Low Hampton (New York), părinţii l-au educat pe William acasă, până la vârsta de nouă ani. William a urmat şcoala generală în localitatea vecină, East Poultney. Nu ştim dacă a mai făcut altă şcoală, dar având o minte însetată de cultură, s-a educat ca autodidact, în special după 1790, ca un abonat permanent al bibliotecii congressmanului Matthew Lyon, fondator ai localităţii Fair Haven (Vermont), şi al bibliotecii medicului şi juristului James Witherell.
La vârsta de 21 de ani, William Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith din Poultney (Vermont), unde şi-a ridicat o fermă proprie, devenind un adevărat chiabur – avea casă, mult pământ, şi cel puţin doi cai. Dar avea şi destul timp pentru autoeducaţie şi pentru funcţii publice. Miller a servit poliţia din Vermont ca ajutor de şerif, apoi ca sublocotenent (1809) și mai târziu ca „judecător de pace”. În 1810 a fost avansat locotenent.
Orăşelul Poultney a produs în generaţia aceea mai multe nume răsunătoare: Ebenezer Allen (pionier fondator al localităţii), Heman Allen (congressman), Horace Greely (jurnalist, reformator şi politician), George Jones (cofondator al New York Times), Marcellus Jones (erou militar), Oliver Cowdery (lider religios, pionier al mişcării mormone). Acolo William Miller a devenit membru al cenaclului literar, apreciat ca versificator.
A fost atras de societatea liberă a vremii, de liber-cugetători (deişti), oameni care credeau în Dumnezeu, dar nu acceptau religia, Biblia și bisericile. Caracterul moral, civic şi politicos al acestora, precum şi isteţimea lor în a contrazice Biblia, l-au împins pe William Miller spre secularism. Avusese oarecare educaţie religioasă de la mama sa baptistă, dar și-a pierdut credința. A început să citească operele marilor autori deişti – Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen etc. Ca urmare, a părăsit orice asociere cu creştinismul, pe care, de fapt nu-l cunoscuse cu adevărat.
Cum liber-cugetătorii nu au biserică şi cult, iar omul simte nevoia de sens, de asociere, de idealism şi de ritual, tânărul Miller a găsit un surogat de religie în francmasonerie, o societate elitistă, care se laudă cu istoria ei şi cu simbolurile ei edificatoare, cu o pleiadă de personalităţi din toate domeniile, cu idealuri sociale, politice şi spirituale – valori care se potriveau cu aspiraţiile lui.
Miller a fost membru al frăției masonice din jurul anului 1808 şi până în 1831. A dovedit perseverență în activităţile lojei şi a avansat până la cel mai înalt grad pe care îl putea oferi masoneria în acel timp şi spaţiu: „Mare Maestru Nr. 27” și, posibil, „Mason al Arcului Regal”. Arhivele din Vermont îl menţionează pe lista celor mai proeminenți, între primii maeștri ai Marii Loje „Steaua Dimineții” din Vermont, constituită în Poultney (1794). Miller fusese cucerit de idealurile patriotice şi de „libertate, egalitate şi fraternitate”, promovate de cercurile revoluţionare, deiste, masonice, şi era dezgustat de fanatismul agitaţiilor antimasonice (creştine!), care confundau masoneria cu magia neagră şi cu satanismul.[1]
Primind ordin de luptă în războiul cu forţele britanice în 1812 şi transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent și cu funcția de agent de recrutări, locotenentul William Miller a mobilizat o companie şi a pornit pe front, unde în 1814 a fost avansat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea și rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a privit victoria americanilor și supraviețuirea sa ca pe un adevărat miracol: Acest miracol a produs o serioasă breşă în conştiinţa sa deistă. Mai târziu, William Miller avea să scrie:
„Mi se părea că Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei țări într-un mod special, salvându-ne din mâinile dușmanilor noștri. Un rezultat atât de surprinzător, neașteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului.” (Cf. Sylvester Bliss, Memoirs).
Ororile războiului, precum și victoria americanilor l-au determinat să-și reconsidere vederile filozofice. După război, căpitanul Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se la Poultney, apoi mutându-se la Low Hampton. După război, moartea tatălui său şi apoi a surorii sale i-au adus o perioadă de deprimare. Credința sa de liber-cugetător se dovedea tot mai lipsită de speranță şi de sens, dar alta nu avea. Această stare sufletească l-a condus la studiul Bibliei şi la o reconsiderare a credinţei părintești. Biblia i L-a redat pe Christos Mântuitorul, singura speranţă a sufletului şi a omenirii.
Dintr-un sceptic şi un agnostic batjocoritor, William Miller a devenit în scurtă vreme un pasionat apărător al Bibliei, pe care nu o mai vedea absurdă. Dimpotrivă, citirea ei inteligentă a devenit în scurt timp pentru el „un ospăţ al raţiunii”.
Nefiind mulţumit să se bucure singur de această descoperire, Miller a luat poziţie deschisă împotriva deismului, răspunzând provocărilor prietenilor săi deiști. A devenit tot mai pasionat de apărarea Bibliei, dovedind că Biblia este o carte armonioasă. S-a decis să studieze Biblia verset cu verset şi să nu treacă mai departe până nu înțelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profețiile cărții lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeași seriozitate şi le-a studiat, în paralel cu istoria, folosind o concordanţă şi cel puţin un comentariu teologic. Împlinirea istorică a profeţiilor l-a fascinat. Mintea lui iscoditoare, care fusese educată în raţionalismul deist, era satisfăcută de corectitudinea supraomenească a Cuvântului.
În 1818 a ajuns la convingeri similare cu a celorlalţi milenarişti, şi anume că venirea premilenială a lui Iisus urma să aibă loc cândva în anul 1843-1844. Dar, spre deosebire de cei mai mulţi milenarişti, William Miller credea că începutul mileniului nu va aduce nici un progres miraculos, nici o convertire subită a evreilor, nici o altă fericire, ci mântuirea adusă de Iisus celor credincioși, vii şi morţi. În rest, întreaga lume avea să fie curăţită prin foc. Era important ca nimeni să nu se înşele, crezând că ar mai fi şanse de pocăinţă la revenirea lui Iisus. Miller înţelegea corect Scriptura, că orice pregătire trebuie făcută mai înainte. Astăzi.
Între anii 1818-1822, Miller a aprofundat aceste cercetări, verificând toate referinţele şi calculele. pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În anul 1822, Miller și-a scris concluziile într-o declaraţie cu 22 puncte. Dar în ciuda convingerilor şi a conştiinţei care-l presa, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden, în urma unei experienţe religioase memorabile.
În acelaşi an 1831, Miller se retrăgea din masonerie. Totuşi este demn de menţionat că Miller nu va demoniza şi nu va deprecia niciodată frăția masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicații privitoare la masonerie, iar într-una din scrisorile sale reflectă o adevărată satisfacție la știrea că agitaţia anstimasonică din Poultney s-a stins.
Miller a acceptat să predice cu multă reticenţă, determinat de prietenii baptişti cu care-şi împărtăşise convingerile, dar a decis să nu meargă decât acolo unde va fi invitat. Aşa se face că, în scurt timp, a devenit un predicator popular în zonele rurale, care formau majoritatea aşezărilor americane. În 1832, nereușind să facă față cererilor de predicare, Miller a publicat o suită de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph, apoi o broşură care rezuma cercetările lui. În 1833, marea ploaie meteoritică a contribuit la creşterea interesului bisericilor şi pastorilor. În acelaşi an, William Miller a primit autorizaţie de predicator din partea baptiştilor, care-l invitau pretutindeni. Dar predicarea sa era interconfesională, întrucât era invitat de multe alte biserici evanghelice. Mesajul milenarist se dovedea a fi ecumenic şi chiar cu tendinţe unificatoare, o adevărată celebrare a unităţii în diversitate.
Milenariştii lui Miller au fost numit adventişti, de la expresia The Second Advent (A Doua Venire). Toţi ceilalţi milenarişti aşteptau Adventul (Parusía), dar obiectivul aşteptării era ceva mai difuz, din cauza scenariilor futuriste „cruciate”, care accentuau recuperarea Ierusalimului de jos. Mişcarea lui Miller era interesată de mântuirea oricărui suflet în egală măsură, în vederea Noului Ierusalim. Nu aştepta un al treilea templu şi un Ierusalim naţional restaurat,
„….cu excepţia aceluia care vine din cer, şi care este spiritual şi este mama noastră a tuturor, evrei şi neevrei, şi care este liber [Gal 4:26], iar când acel Nou Ierusalim va fi perfectat (pregătit), atunci noi vom fi curăţiţi şi îndreptăţiţi.”
În 1840, mişcarea adventistă a intrat într-o nouă fază. După conferinţele de la Boston, s-a transformat dintr-o mişcare rurală şi obscură, într-o campanie națională care a inflamat populația orașelor americane. O mulțime de pastori din diverse confesiuni, chiar unii dintre cei mai străluciţi, s-au asociat cu Father Miller, ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Sentimentul apropierii sfârşitului şi nevoia salvării lumii erau copleşitoare. Nu au cruţat nici un efort pentru a promova acest mesaj cât mai larg şi mai adânc.
Clericul Joshua Himes din Boston a devenit principalul susţinător al mişcării, coordonator şi editor principal. Au început să circule tot mai multe broşuri şi reviste, iar pocăinţa însemna şi începutul unei vieţi de sacrificiu pentru salvarea altora. Aceasta însemna mijloace şi bani, care nu au venit din cer sau de la guvern, ci de la credincioşi. Miller şi asociaţii lui au lucrat nesalarizaţi şi fără a se îmbogăţi, dimpotrivă au sacrificat şi ei tot ce au avut, pentru că au crezut într-adevăr că la venirea lui Iisus, peste câţiva ani, nu vor mai avea nevoie de toate acestea. Multe proprietăți au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul milleriților a rămas necultivat. William Miller a fost printre primii care și-au sacrificat averea. Publicaţiile adventiste au început să circule şi în străinătate, în special în Anglia şi în staţiuni misionare, interferând cu publicaţiile milenariste obişnuite şi adăugând un plus de seriozitate şi simţ practic.
Anii 1840-1844 au fost de o intensitate evanghelistică şi misionară fără precedent. Oraşele Noii Anglii erau luate cu asalt, şi mişcarea se ridica, de la zeci de mii, la peste 100.000 de convertiţi, aproape 10% din populaţie, care rămâneau membri în bisericile lor. Sălile publice erau întotdeauna insuficiente, astfel încât au apărut adunările în corturi uriaşe, special instalate. Pe lângă cuvânt, predicatorii adventişti foloseau diagrame profetice, schiţe şi desene mari, pentru a imprima mesajul şi pe cale vizuală. Cu cât timpul se apropia, cu atât seriozitatea era mai mare. Acelaşi mesaj şi aceeaşi epidemie a predicării, ca în Suedia, doar că Acelaşi Duh lucra pe căi diferite.
Nu se intenționa fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mișcare ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos și luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioșii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde erau invitați predicatori adventiști. Periodic se constituiau „conferințe generale”, care erau prezidate de lideri aleși. Unul dintre aceștia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mișcarea Millerită, cu puține excepții, a fost ocolită de isterii, în ciuda unor cazuri marginale, şi a zvonurilor răspândite de cercurile ostile, cu care ocazional se prostituau şi jurnaliştii. Millerismul nu încuraja nici un fel de excitaţie spirituală. Evanghelizările millerite aduceau pocăinţă, seriozitate, cercetare de sine şi schimbări în viaţă, nu limbi cereşti sau alte numere de circ harismatic.
În 1842, Conferinţa Baptiştilor de Voinţă Liberă din America a afirmat deasemenea că cei 2300 ani se vor încheia în 1843, odată cu venirea lui Iisus. Dar pe măsura apropierii timpului, bisericile deveneau tot mai ostile predicării adventiste, deşi ea nu se schimbase în esenţă. Datele fixate în 1843 sau 1844 în sine nu deranjau pe nimeni. Ceea ce devenea tot mai deranjant, era că scenariul profetic adventist sublinia că la venirea lui Iisus uşa harului este închisă, şi nu se va mai putea pocăi nimeni (Mt 25:10; Lc 13:25; Ap 22:10-11). Acest accent pus pe urgenţa pocăinţei era ceea ce deranja. Profeţiile despre răsturnarea turcilor, Armaghedon în Orient, pocăinţa subită a evreilor, oricât de uimitoare erau, nu somau pe nimeni să se pocăiască. Deaceea nici nu a existat o altă mişcare milenaristă cu un impact mai mare. Pe măsură ce bisericile intrau în opoziţie deschisă cu Miller, mişcarea s-a separat de aceste biserici, dar nu s-a transformat într-o Biserică, ci a rămas o mişcare până după 1844.  Miller a popularizat pe orice cale posibilă aşteptarea venirii lui Iisus în jurul anului 1843, care va aduce judecata universală – curăţirea nu numai a Ţării Sfinte, dar a întregii lumi prin foc, după Scriptură (2 Pt 3:10-12; Ap 14:14-20; 19:11-21).
În ciuda dorinței adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar pe măsura apropierii timpului a devenit mai exact: anul religios iudaic dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Dar 21 martie a trecut, lăsând în urmă o mare dezamăgire şi împuţinarea credincioşilor, care au abandonat mişcarea. În urma altor discuții și studii împreună cu colegii, s-a luat în consideraţie data de 18 aprilie, după un anumit calendar iudaic. Dar a trecut şi această dată, fără nici un semn ceresc. Miller a răspuns public scriind: „Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea eu continui să cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă.”
La adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow, un agnostic convertit la adventism şi foarte studios, a prezentat cercetarea lui, care dovedea că perioada celor 2300 ani se încheie pe 22 Octombrie 1844 (ziua a zecea a lunii a şaptea a calendarului iudaic, după cum ar fi socotit cândva evreii karaiţi). Miller şi colaboratorii lui nu au acceptat acest nou termen decât foarte târziu, sub presiunea psihologică a entuziasmului popular. Dar şi acest termen a trecut lăsând în urmă ceea ce s-a numit Marea Dezamăgire şi un nou val de dezertări.
„Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”
Miller a trebuit să recunoască încă o dată că interpretarea lui trebuie să fie undeva greșită, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este „astăzi”, în fiecare zi, până când Domnul va veni. Miller nu a părăsit niciodată credința în revenirea apropiată a lui Iisus, nu s-a întors la deism, dar îngrijorat de soluţiile neobişnuite pe care începuseră să le exploreze unii după 22 octombrie, şi-a îndemnat credincioşii să rămână pe loc prudenţi. Pastorii implicaţi în mişcare şi-au continuat ocupaţia, Miller s-a apucat de construcţia unei biserici baptiste.
A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, și a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low Hampton, NY, care avea să devină, între timp, muzeu național. Ultimele cuvinte rămase de la el pe hârtie sunt:
“I remain for ever looking for the Lord Jesus Christ, unto eternal life.” Wm Miller.

 Notă:
[1] Din nefericire, unii autori religioşi iresponsabili (Leo Taxil și alții) au scris în trecut cărţi conspiranoice care au isterizat pe credincioşi, devenind surse pentru scrierile dezinformante şi populare de astăzi. Francmasonii, „constructorii liberi” au influenţat foarte mult secolul al 19-lea. Ei sunt o reţea de cluburi esoterice, caracterizate prin secretomanie, exclusivitate masculină a membrilor, cu simboluri şi tradiţii moştenite de la breslele meşteşugăreşti medievale, de la anumite ordine cavalereşti şi din diverse tradiţii creştine şi necreştine legendare. Nu există o organizare centrală mondială, există doar asociaţii zonale (loji) care se acceptă sau nu se acceptă reciproc, destul de diverse în doctrine şi practici. Masoneria s-a dovedit un suport al democraţiei şi al drepturilor individuale. Influenţa masoneriei este la baza societăţii moderne, în ciuda faptului că lojile nu afişează scopuri politice. Fiind atât de diverşi, masonii vor fi făcut probabil şi destule rele, mai mult sau mai puţin „discrete”. Deşi este dificil de susţinut că masonii au provocat revoluţiile moderne din secolele 18-19, este adevărat că anumiţi gânditori şi politicieni care au influenţat Revoluţia Americană au fost masoni şi (sau) deişti. Deismul şi masoneria sunt asociate şi în legătură cu Revoluţia Franceză, clubul iacobin având model şi idealuri masonice.
Diverse alte societăţi spirituale sau conspirative au fost construite după model masonic, fără a fi însă parte din masonerie (Rosicrucienii, Iluminaţii, Eteria, Carbonarii/Cărvunarii, Junii Turci etc.). Revoluţiile paşoptiste, inclusiv în Ţările Române, au fost conduse de personalităţi educate în Occident şi înfrăţite prin idealuri masonice. Dintre părinţii fondatori ai noilor mişcări religioase americane, câţiva au fost iniţial masoni, iar unii au rămas masoni în continuare (e.g. dintre pionierii mormoni). Nu puţini erau masoni şi printre clericii bisericilor de tradiţie veche europeană, chiar în Răsăritul ortodox.
 Papalitatea s-a pronunţat împotriva masoneriei (1884), dar acuzaţiile de legătură cu masoneria în ierarhia Bisericii nu au fost rare.

Articolul este un studiu personal după diverse surse, cum ar fi volumele lui Leroy Edwin Froom (The Prophetic Faith of our Fathers),  Answers to Questions on Doctrine şi o mulţime de surse de pe internet: En.Wikipedia, etc.
Comentează și pe facebook

Postează un comentariu