martie 2024
D L Ma Mi J V S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
566
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Adventiștii de Ziua a Șaptea

Adventiştii din România sunt o comunitate de credincioși de diferite naționalități, organizați într-o Uniune de Conferințe – parte administrativă a Diviziunii Inter-Europene a Conferinței Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

Numele de adventiști își are originea în cuvântul englezesc advent (venire), deoarece adventiștii au o preocupare specială pentru profețiile biblice care anunță Parusía (A Doua Venire a lui Christos).[1] Adventiștii se numesc „de ziua a șaptea”, deoarece ei recunosc numai ziua a șaptea a săptămânii (Sâmbăta), ca zi de repaus săptămânal lăsat de Dumnezeu.

Rădăcinile spirituale și istorice ale adventiștilor

Adventiștii din România sunt un rezultat al misiunii mondiale a Bisericii, nu o sciziune locală. Biserica Adventistă datează din 1844 în America, și s-a organizat în România între anii 1870-1919. Ca sabatarieni, adventiștii îşi recunosc înaintaşii în aripa radicală a Reformei protestante.

Odată cu Reforma din secolul al XVI-lea a reînviat și interesul pentru ziua de odihnă biblică. Pentru vina de a păzi şi apăra sabatul biblic, au fost executate în 1529, în Tirol, șapte persoane, între care Barbara de Thiers și Georg Frick. În anul următor, Oswald Glait și Andreas Fischer, doi preoți catolici austrieci, care adoptaseră reforma luterană și intraseră în rândurile anabaptiștilor pacifiști, au descoperit sabatul biblic, devenind predicatori fervenți și autori apologeți. Glait a fost executat în 1546 la Viena, iar Fischer a fost executat în Slovacia pe la anii 1600.

Probabil din surse asemănătoare, sabatul biblic a fost adoptat pe la 1588 și de câțiva lideri unitarieni din Transilvania,[2] urmați de zeci de mii de secui, care erau numiți sâmbătași. Au fost date legi draconice împotriva lor de către principii calviniști Gabriel Bethlen (1621) și George I Rákoczi (1635), cu pedepse crunte, prin torturi, confiscări, distrugerea cărților, temniță, muncă silnică etc. În 1638, aurarul sâmbătaș János Torockai din Cluj a fost condamnat să fie ucis cu pietre. Au fost inaugurate astfel două secole de persecuții, în care timp, sâmbătașii s-au ascuns sub numele de catolici sau unitarieni. După 1868, puținii rămași au sfârşit prin a se integra cultului mozaic, asemenea subotnikilor ruşi. În 1944, unii dintre aceștia au murit în lagărele naziste, iar supraviețuitorii au emigrat în Israel, sau în alte țări. Adventiștii români însă nu sunt urmași direcți ai sâmbătașilor ardeleni.

Pe la 1610, la scurt timp după începuturile sabatarienilor în Centrul Europei și în Transilvania, mișcarea a stârnit serioase dispute teologice în Anglia, unde s-a dezvoltat în condiții de persecuție grea, prin activitatea misionară și apologetică a unor pastori puritani, anglicani și baptiști, care au descoperit adevărul despre ziua biblică de închinare. Printre aceștia, au fost Peter Chamberlen (hughenot, medicul casei regale și inventatorul forcepsului obstetric) și frații Bampfield (un cleric aristocrat și un parlamentar). Din 1664, baptiștii de ziua a șaptea au intrat și în America, unde au influențat și mișcarea adventistă ca să adopte sabatul biblic în vara anului 1844.[3]

Adventismul a apărut ca o trezire interconfesională şi mondială a interesului pentru profeţiile din cărţile Daniel şi Apocalipsa. Diverși cercetători au ajuns la concluzia că lumea noastră se apropie de sfârșitul ei (așteptat pentru anii 1843-1847), care va inaugura o nouă eră: fie prin restaurarea lui Israel, fie prin judecata lui Dumnezeu, fie prin transfigurarea lumii întregi, fie prin a doua venire a lui Christos – glorioasă şi catastrofală.

Ramura americană a acestei treziri milenariste a fost mișcarea Celui de-al Doilea Advent. William Miller (1782-1849), un fermier care fusese ofițer, liber-cugetător,[4] un mare autodidact, care devenise mare maestru mason,[5] s-a convertit la creștinism în 1815, redescoperind credința baptistă a părinților lui prin studiul Bibliei pe care l-a numit un adevărat „ospăț al rațiunii”. După un timp de studiu aprofundat (1815-1822), a început să-și publice concluziile, prin scris și predicare. În 1833 a fost autorizat ca predicator baptist, după care a ținut circa patru mii de predici în aproximativ cinci sute de localități, convertind la Christos mii de oameni, dintre care mulți necredincioși.

Între anii 1840-1844, pe măsură ce aproape două sute de predicatori baptiști, metodiști, prezbiterieni, episcopali etc. i s-au asociat lui Miller, mișcarea a zguduit orașele din estul Americii. În 1844 Miller a recunoscut public că a greșit în interpretarea profeției din Daniel 8:14 ca referindu-se la revenirea lui Christos, dar a rămas cu credința că sfârșitul va avea loc în curând.

După 1844, mișcarea adventistă (millerită) s-a divizat în câteva grupuri, între care și câteva zeci de adventiști sabatarieni dispersați prin statele din estul Americii.[6] Aceștia au devenit, între timp, cea mai largă confesiune adventistă și sabatistă (Adventiștii de Ziua a Șaptea), numărând astăzi peste 20 milioane de membri în toată lumea.

Credința adventiștilor de ziua a șaptea

Moştenind spiritualitatea evanghelică – baptistă, pietistă şi metodistă –, fără a pretinde că sunt singurii oameni ai lui Dumnezeu, adventiștii au convingerea că ei sunt „rămăşiţa” Bisericii istorice și spirituale din Apocalipsă (Ap 12:17, 14:6-12), asumându-și rolul profeţilor reformatori biblici (Ilie, Ioan Botezătorul etc.) în „Israelul” erei creștine, care s-a îndepărtat de la adevărata închinare și de la principiul autorității supreme a Scripturii. Adventiștii susţin mântuirea numai prin Iisus Christos, prin credinţă, și exprimarea adevăratei credințe prin ascultarea de porunca lui Dumnezeu, din dragoste (In 14:15; Rom 2:13). Adventiștii susțin separarea dintre biserică şi stat (Lc 20:25; In 18:36; Rom 13:1-8), libertatea conştiinţei şi a cuvântului pentru orice confesiune (Mat 13:29-30), principiul unității creștine în adevăr (In 17:11, 17, 21-23), însușirea cauzei Bisericii prin suport moral, financiar și activ (Mt 23:23; 1Cor 9:8, 13-14; Ev 13:13-15).

O particularitate adventistă este precedența roadelor Duhului (caracterul creștin: Gal 5:22-25) asupra darurilor Duhului (harismele: 1Cor 12-14), dintre care cele mai importante sunt apostolia și spiritul profeției (Ef 2:20; 3:5; 4:11). Darul profeției trebuia să revină în zilele din urmă (Ap 12:17; 19:10; 18:20), recunoscut de adventiști în mod special în viața și activitatea Ellenei White (1827-1915). Aceste scrieri spirituale se subordonează autorității Bibliei şi conştiinţei, nu constituie un nou standard al credinţei creştine (1Tes 5:20-21).

Pe lângă multe doctrine importante şi valori comune celorlalţi creştini, adventiștii au câteva imperative biblice specifice: Sabatul zilei a şaptea (Sâmbăta), ca repaus universal neschimbat (Gen 2:1-3; Ex 20:8-11; Lc 23:56 NTR) şi ca test escatologic (Ap 7:3; 11:19; 12:17; 13:116-17); nemurirea condiţionată, dăruită credincioşilor prin înviere (Ecl 3:19-21; 1Tim 6:16; 1Cor 15:12-14); moartea definitivă și nu chinurile veșnice sunt plata păcatului (Ap 20:14-15; 21:8); respectarea sfinţeniei corpului, a legilor naturii (1Cor 6:19-20; 1Tes 5:23; Lev 11:44-45; 1Pt 1:14-16), condamnarea viciilor și a stilului de viață păgân (droguri, alcool, tutun, mâncăruri necurate, fapte necurate, jocuri de noroc, etc.); credința că „ceasul judecății” lui Dumnezeu a sosit deja, din 1844, și că judecata începe cu poporul lui Dumnezeu (Dan 8:14, cf. Dan 7:9-10, 21-22; Rom 14:10; 1Pt 4:5-7, 17-18; Ap 6:10-11; 14:6-7);  credința în revenirea apropiată a lui Iisus ca singură speranţă creștină.

Adventismul pe pământ românesc

Primul misionar adventist pe actualul teritoriu al României a fost Michał Belina Czechowski (1818-1876), un fost franciscan în Polonia („fratele Ciprian”), cu tendințe reformiste; apoi revoluționar naționalist, refugiat în Bruxelles (ca legător de cărți); apoi convertit la credința baptistă în Londra; apoi imigrant în Statele Unite, unde a fost mai întâi predicator baptist (1852); în fine, convertit la credința adventistă în 1856, după care a activat ca predicator adventist. Czechowski a venit în Europa în 1864 din proprie inițiativă, și după ce a întemeiat o comunitate adventistă, ca bază misionară în Elveția, a călătorit prin Europa, căutând de lucru, pentru a-și plăti datoriile și a-și continua misiunea.

În 1869, Czechowski a predicat pe teritoriul românesc al Austro-Ungariei și în 1870 a ajuns la Pitești, unde a predicat în casa lui Garabet Hagi Aslan, unul dintre furnizorii casei regale. Fiii acestuia: Toma, Mitică și Tache Aslan, au devenit împreuna cu familiile lor, primii adventiști cunoscuți din Regatul României. În același timp s-a convertit și inginerul elveţian (baronul) Lucian de Prato, antreprenor la C.F.R. Astfel s-a înființat în Pitești (1872) un modest grup adventist. Aslanii erau bune gazde și pentru misionarii baptiști.

Din 1883, aceşti credincioşi au început să fie ajutaţi de misiunea adventistă din Elveţia, unde misionarul şi biblistul american John N. Andrews, împreună cu francofonul Toma Aslan, au lansat Adevărul Prezent, prima publicaţie adventistă română. Alți lideri adventiști au început să viziteze România. În 1899, autoritățile române au început să condamne prozelitismul „străinilor” și numărul credincioșilor, care era încă modest, s-a redus la 22 persoane.

În 1890 a activat ca misionar Ludwig R. Conradi, liderul misiunii adventiste din Europa, adresându-se în primul rând germanilor. La Cluj s-au convertit câțiva germani, între care familia baptistului Johann Rottmayer, reprezentant al Societății Biblice Britanice. Unul dintre convertiți, maestrul brutar Wilhelm Tentesch, a devenit un evanghelist foarte eficient. Datorită eforturilor lui, în nouă ani, numărul adventiștilor din zonă s-a ridicat la 50. John Huenergardt, american de origine germană trimis în Europa, a lucrat cu mare succes în Ungaria și Transilvania. Convertiții erau în majoritate germani și maghiari, dar câțiva erau români.

În 1891, un grup de germani adventiști din Crimeea au imigrat în Dobrogea, din cauza persecuției și la invitația lui Carol I. Dintre ei, Andreas Seefried, fost prezbiter baptist din Cobadin, precum și F. Adoneit, au predicat și autohtonilor, înființând prima comunitate adventistă română la Viile Noi (Constanța).

În 1904, Johann Hinter, predicator german din Rusia s-a mutat la București, unde a convertit mai multe persoane de diverse naționalități, printre care câțiva tineri români proeminenți: studentul medicinist Petre Paulini (1906), ofițerul Ștefan Demetrescu (1907), artistul plastic Constantin Popescu (care studiase la Viena) și maiorul Petre Păunescu. Aceștia au fost imediat trimiși la studii seminariale în Germania și, la întoarcere, au devenit principalii misionari și lideri ai adventismului românesc, până la sosirea dictaturii roșii. Între timp, din cauza activității misionare printre români, Johan Hinter a fost expulzat de autorități.

Un adevărat apostol al adventismului românesc, care a lucrat cu mult succes în sudul țării, a fost Ștefan Ivăncică, un pelerin („hagiu”) din Putineiu, convertit de niște soldați români în 1911. A convertit grupuri de credincioși în multe localități, în special în Teleorman, unde și astăzi este o mai mare densitate adventistă.

În 1912 s-a înființat Uniunea de Conferințe Dunăreană, cuprinzând bisericile adventiste de pe teritoriul mai multor țări, între care și România, sub conducerea lui John Huenergardt. Acesta a convertit și maghiari din New York (1919), și a fost pastor al adventiștilor români din Conferința Lake Union.

În 1919, după crearea României Mari, s-a înființat „Uniunea Română a Comunităților Evanghelice ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea”, cu un total de aproximativ 2000 de membri. În 1920 s-a înființat editura și tipografia Cuvântul Evangheliei; în 1923 s-a înființat seminarul teologic la Focșani, mutat apoi la Târnăveni (1926) și în final la Stupini-Brașov (1931).

În 1921 a sosit în România ca predicator Benedict Iliescu, fost protosinghel ortodox. Trimis de B.O.R. pentru a sluji ca preot în Statele Unite, părintele Iliescu și-a luat în serios misiunea, încercând să întoarcă la ortodoxie o familie adventistă din parohia sa. Contrar așteptărilor, s-a convertit preotul. La insistențele liderilor adventiști români, Benedict Iliescu a fost trimis în România, unde a slujit ca pastor în Ardeal și Bucovina.[7]

Autoritățile române din perioada interbelică au făcut eforturi de a respecta în general legea privitoare la opțiunea religioasă și dreptul la cuvânt, cu excepția cazurilor în care unii clerici provocau poporul sau jandarmii la acțiuni violente. În 1930, predicatorul adventist Gheorghe Oresciuc a fost ucis la Frătăuți.[8] Școlarii care lipseau sâmbăta de la cursuri erau umiliți de preot sau de învățător, iar cei care îndrăzneau să fie verticali în serviciul militar erau aspru pedepsiți. În ciuda acestor amenințări, și mai probabil datorită lor, Biserica Adventistă a crescut. În 1931, la peste 11.000 de adventiști, erau mai mult de 10.000 de copii si tineri. După cedarea Basarabiei (1940), credincioșii basarabeni au contribuit la misiunea adventistă în întregul țarat sovietic, cu mari sacrificii. După cedarea Cadrilaterului (1947), credincioșii locali au constituit o bază misionară pentru răspândirea adventismului în Bulgaria.

Regimul antonescian și legionar a scos în afara legii asociația adventiștilor (1942-1944), le-a desființat instituțiile și le-a luat proprietățile. Sute de „jidoviți” au fost condamnaţi, dintre care 11 au fost condamnaţi la moarte, cu confiscarea averii, iar alții la ani grei de închisoare şi muncă silnică (între 5 şi 24 ani!), sau cel puțin bătuţi cu sălbăticie și batjocoriţi public. Dar în timp ce politicienii şi călăii care se atinseseră de oameni nevinovaţi au pierit, Biserica a ieşit la lumină la 31 octombrie 1944: bunurile i-au fost restituite, activităţile cultice şi misionare au fost reluate cu şi mai mare succes. Anii 1944-1949 au însemnat un nou avânt misionar. În 1945 existau 21.000 de adventiști în România. Biserica Adventistă a fost recunoscută oficial prin decret regal (1946) și apoi prin legea cultelor (1948, 1950, 1952).

Regimul comunist, după cum se știe, a permis „libertatea” cultelor numai cu scopul de a le controla și sufoca mai eficient. Campusul seminarului teologic a fost din nou confiscat (1949), pentru a fi reînființat la București, în condiții improprii și cu limitări drastice. Dar în ciuda controlului politic și polițienesc al regimului ipocrit, adventiștii români nu doar au rezistat, ci au și crescut în timpul dictaturii comuniste. Chiar și cei care, prin natura funcției, s-au simțit siliți să accepte oarecare compromisuri cu imperativele politice, nu au fost dispuși să cedeze la toate presiunile statului comunist. La 22 decembrie 1989 erau aproximativ 55.000 de membri botezați și mult mai mulți aparținători.

După 1989, Biserica Adventistă a luat un nou avânt. Recensământul din 2002 indica cifra de 100.000, dintre care 70.000 membri botezați. Însă creșterea numerică s-a încetinit datorită emigrărilor și a altor cauze mai puțin studiate. Multe mii de adventiști români au îngroșat rândurile diasporei, iar unii lucrează ca misionari în țări defavorizate.

În România de astăzi, Biserica Adventistă are un institut adventist acreditat, trei licee (la București, Cluj și Craiova), o școală sanitară postliceală (Brăila), cinci școli elementare și alte câteva generale, un centru media care administrează postul de televiziune Speranța TV (Băneasa) și zeci de stații Radio Vocea Speranței împânzite în toată țara;[9] casa de editură și tipografie „Viață și Sănătate” (Pantelimon); două case de odihnă la băi (Sovata, Eforie); cabinete medicale și clinici; organizații de copii și tineret; un institut de studii biblice prin corespondență (Sola Scriptura); organizații umanitare pentru deținuți și pentru copii aflați în dificultate; o agenție de refacere și ajutor (ADRA România).[10]

Pe lângă acestea, adventiștii români au și o serie de instituții și asociații independente (private), care nu sunt subordonate administrativ sau financiar Bisericii, dar activează în armonie cu organizația Bisericii: câteva centre de sănătate foarte apreciate (Herghelia, Podiș și altele în curs de deschidere), cămine de bătrâni, restaurante vegetariene, câteva zeci de grădinițe, câteva edituri modeste etc.


  Bibliografie

Bliss, Sylvester. Memoirs of William Miller, Joshua Himes, Chardon Street Boston,1853; Light Bearers Ministry, Jasper, OR (US), 2015. www.lightbearers.org/resource/memoirs-of-william-miller

Emerson, W. L. The Reformation and the Advent Movement, Review and Herald, Washington DC, 1983.

Froom, LeRoy E. Movement of Destiny, Review and Herald, Washington DC, 1971.

Lupu, Roxana (Lect. univ. dr.), „Imaginea adventistului în (limba și) literatura română. Câteva ipostaze,” în TheoRhema, 10/1 (2015), Institutul Teologic Adventist, pag. 101-125.

Modoran, G. (Pr. lect. univ. dr.). „Evoluția organizatorică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în perioada interbelică,” Institutul Teologic Adventist. Articol online, nedatat:  http://institutadventist.ro/wp-content/uploads/2012/05/Articol.Modoran.pdf .

Neagu, Adrian (Pr. dr.). „Istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România și impactul ei asupra societății românești (1870-1932)”. Teză doctorală, Facultatea de Istorie, Universitatea București, 2013.

Rotaru, Ioan-Gheorghe (Pr. dr.),  dr. D. I. Opriș și Pr. B. Volumul 1. Viață și Sănătate, București, 2009.

Rowe, David L. God’s Strange Work: William Miller and the End of the World, Eerdmans, 2008.

Schwartz, R. W. Light Bearers to the Remnant, Pacific Press, Boise, Idaho, 1979.  

*** Ministerial Association, GC of SDA, Seventh-day Adventists Believe…, Review and Herald, Hagerstown, MD, 1988.

Pagini online adventiste oficiale:

Pentru Conferinţa Generală: www.adventist.org/en;
Pentru Diviziunea Inter-europeană: http://eud.adventist.org
Pentru Uniunea de Conferinţe a Bisericii AZS din România: www.adventist.ro


[1] A se vedea Online Etymology Dictionary (Google): ”Advent”, ”Adventist”.

[2] Nobilul András Eőssi, cancelarul Simon Péchi, dicipoli ai lui Matthias Vehe-Glirius – un învăţat occidental, iudaizant radical. https://en.wikipedia.org/wiki/Szekler_Sabbatarians .

[3]  Vezi  http://www.biblesabbath.org/tss/484/seventhdayMen.html. Prima comunitate locală de adventiști care au început să țină sâmbăta a fost în Washington, New Hampshire. Comunitatea era formată din membri ai confesiunii Christian Connexion și era condusă de pastorul metodist Frederick Wheeler. În vara lui 1844, o doamnă baptistă de ziua a șaptea (Rachel Oakes) a trezit interesul lui Wheeler pentru sabatul biblic, ceea ce a determinat treptat întreaga comunitate să adopte sabatul. De acolo a preluat ideea pastorul Thomas Preble și căpitanul Joseph Bates, apoi prin Bates și alți pionieri AZS, ca: Hiram Edson, O R L Crosier, James și Ellen White etc. Timp de circa trei decenii, între liderii adventiști și liderii baptiști de ziua a șaptea au existat relații strânse.

[4] Prieten cu personalități din Poultney (Vermont), care aveau librării bogate, Miller a citit literatură, istorie și filozofie, inclusiv Voltaire, David Hume, Comte de Volney, Thomas Paine, Ethan Allen etc. De asemenea, era cunoscut ca poet în societatea din Poultney.

[5] În loja nr. 27 (Morning Star) din Poultney, între 1798 și 1831 (demisie). Cf. Rowe,  2008: 27. Cunoscut ca patriot și om de onoare, William Miller era iubit atât de democrați, cât și de republicani. A slujit ca șerif și comisar de poliție, apoi ca locotenent și căpitan în armată, în războiul britano-american.

[6] Vezi și En.Wikipedia, ”Rachel Oakes Preston” .

[7] George Modoran, p. 3-4.

[8]  Ziarul Dimineața, 25 ianuarie 1932. ” https://radautiadventist.files.wordpress.com/2013/02/a.jpg .

[9] Postului Speranța TV: www.sperantatv.ro ; RVS: www.rvs.ro .

[10] Situl ADRA: http://adra.ro .

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.