decembrie, 2017
D L Ma Mi J V S
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
49
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Home/Articole/PROFESIONAL/Teologie/Canonul biblic/Apocrifele fac parte din Biblie?

Apocrifele fac parte din Biblie?

„Apocrifele” sunt scrieri iudaice pe care evreii nu le-au cunoscut ca parte a canonului biblic moștenit de la Ezra. Aceste cărți au fost scrise de autori evrei din perioada greco-romană (intertestamentală), deci mai târziu decât scrierile Vechiului Testament, într-o perioadă în care (după spusele istoricului evreu Flavius Josephus) nu mai existau profeți. Autorii lor nici nu au pretins că sunt profeți, și nu au intenționat să-și promoveze lucrările la același rang cu Scriptura.
În același timp, este recunoscut în lumea teologică faptul că aceste scrieri extra-canonice erau folosite de iudei, de cei care au devenit primii creștini, inclusiv de scriitorii Noului Testament. Există ici și colo aluzii la unele fapte, imagini sau expresii din apocrife. De exemplu, în ultimele versete din Evrei 11 se face aluzie la hasidimi – „Sfinții Macabei” („ei, de care lumea nu era vrednică”). Autorii NT nu le citează ca pe o autoritate (Scriptură), ci doar arată că le cunoșteau, că făceau parte din patrimoniul lor cultural. În NT se citează și din poeți greci (păgâni), prin urmare, citările sau aluziile acestea nu reprezintă o confirmare a canonicității acelora. În mod straniu, dar pe drept, singura scriere pseudepigrafă citată în NT pe nume (Cartea lui Pseudo-Enoh, în Epistola lui Iuda) nu a fost canonizată, nici de evrei, nici de creștini.
În ce privește valoarea lor, ele sunt diferite. Unele sunt necesare din punct de vedere istoric (e. g. 1-2 Macabei), sau pentru cunoașterea obiceiurilor, mentalităților și moralei iudaice din epoca elenistică (Tobit, Istoria Suzanei, Bel și Dragonul, Ben Sira), altele sunt culegeri de cuvinte înțelepte (Înțelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul sau Ben Sira), altele sunt culegeri de cântări și rugăciuni, asemenea Psalmilor  (Ode, Cântarea celor trei copii etc.). În general, învățătura lor este morală și corectă. Dar în câteva locuri din ele apar (explicit sau implicit) idei rătăcite moral sau teologic, cum ar fi: atitudine naționalist-șovină, misoginism, credința supraviețuirii sufletului în moarte (că în Endor ar fi vorbit însuși Samuel), o anumită preocupare pentru morți și altele.
Biblia ebraică nu conține aceste scrieri; de aceea, majoritatea protestanților care traduc VT după textul ebraic, nu introduc apocrifele în VT. La Noul Testament însă nu au adăugat apocrife nici ortodocșii, nici catolicii. Excepție fac ortodocșii etiopieni, care au adăugat Cartea lui „Enoh”, probabil pe temeiul observației că este citată de Iuda.
Apocrifele au ajuns în edițiile biblice ortodoxe, catolice și vechi protestante, prin intermediul traducerii grecești a VT (Septuaginta / LXX). Această traducere s-a făcut treptat, în secolele III – I î. Hr., începând cu cărțile lui Moise, care erau standardul unanim recunoscut al evreilor. Apoi au fost traduse treptat și celelalte cărți ale VT. Această traducere a fost făcută de învățați evrei din Iudeea, la cererea lui Ptolemeu Filadelful, suveranul macedonean al Egiptului, pentru îmbogățirea Bibliotecii din Alexandria și în special în folosul coloniilor de evrei din Egipt (Alexandria, Leontopolis, Elefantina etc.) și în general, din diaspora, care nu mai vorbeau limbile tradiționale ale evreilor, ci numai greacă. Evreii eleniști erau interesați să aibă în limba lor (greacă) toate cărțile evreiești existente, pentru păstrarea culturii și educației iudaice. De aceea, s-au tradus în greacă și unele cărți extrabiblice care apăruseră în epoca elenistică. Așa se face că au fost traduse și apocrife, iar unele din aceste apocrife au fost de la început scrise în greacă, asemenea Noului Testament.
Evreii eleniști însă nu au socotit neapărat canonice (biblice) aceste „apocrife”. Totuși VT grecesc, așa cum apare el astăzi (Septuaginta), conține și aceste apocrife, de foarte multă vreme (între 1700-1900 ani).  De aceea, Biserica Răsăriteană (ortodoxă) de limbă greacă, precum și Biserica Apuseană (catolică și protestantă), care în mod tradițional respingeau textul ebraic (a cărui limbă nici nu o cunoșteau) și preferau textul grecesc (Septuaginta), pe temeiul observației că adesea scriitorii NT citează VT după Septuaginta, au folosit VT grecesc, sau tradus din greacă.
Un amănunt pe care însă mulți îl trec cu vederea, este faptul că scrierile biblice, ca orice colecție de cărți antice, existau în mod separat, cu puține excepții (de exemplu, profeții mici erau toți pe un sul; de asemenea Ezra-Neemia, Samuel, Împărați, formau fiecare suluri întregi, mai târziu fiind divizate). Până în a doua parte a secolului I nu a existat cartea sub formă de codex (fascicule legate la cotor), astfel încât cărțile circulau separat sub formă de suluri. Nu trebuie să confundăm canonul biblic cu codexul Bibliei (Biblia cu scoarțe). De asemenea, canonizarea cărților Bibliei nu înseamnă că Sinagoga sau Biserica au selecționat și votat pe criterii teologice sau spirituale, prin rugăciune și dat cu părerea sau prin tragere la sorți, ci nu au făcut decât să recunoască, să confirme o sumă de cărți deja cunoscute și recunoscute, care erau în circulație de multă vreme, fiind venerate înainte de timpul lui Ezra, și standardizate ortografic și editorial de acesta și de discipolii lui.
Nu toți învățații ortodocși, catolici și vechi protestanți au fost de acord cu acceptarea acestor apocrife, sau acceptau doar unele din ele, astfel încât nu avem exact aceeași listă de apocrife la creștinii tradiționaliști. Catolicii, care pun accentul pe autoritatea „inspirată” a Bisericii, mai mult decât pe textul biblic, au fost interesați să păstreze cât mai multe din aceste apocrife, pentru ca, împreună cu scrierile recunoscute de evrei, să constituie un temei al tradiției creștine. La Conciliul din Trent (sec. XVI) le-au declarat canonice, de aceeași autoritate cu celelalte, dar pentru că au venit mai târzu, au fost numite deutero-canonice. Ortodocșii, luteranii și anglicanii le-au numit ANAGINOSKOMENA (cărți bune de citit) și le-au așezat între cele două testamente, separat, dându-le un rol secundar. După un timp, luteranii și anglicanii le-au scos complet, deoarece era politica Societățiii Biblice Britanice ca apocrifele să nu mai fie incluse între coperțile Bibliei canonice.
Pionierii adventiști încă foloseau Biblia King James Version cu apocrife. Familia James și Ellen White, ca și alți pionieri, citeau și citau de asemenea din apocrife. Notele editoriale făcute de James White la primele scrieri ale soției sale conțin și trimiteri la apocrife. Anumite articole din Review and Herald, din acel timp, conțin de asemenea referințe la apocrife. Dar adventiștii au discontinuat interesul față de aceste scrieri, după ce într-o viziune s-a comunicat Ellenei White că acestea nu sunt parte din Sfânta Scriptură. Pentru detalii în ce privește apocrifele în istoria adventistă, folosiți baza oficială de date de la E. G. W. Writings, tastând pe linia de comandăcuvântulapocrypha.  
 În concluzie, puteți citi din aceste apocrife, de curiozitate sau pentru îmbogățirea cunoștințelor. Cărțile din afara Bibliei nu sunt interzise. Avem și astăzi în afara Bibliei tot felul de cărți (de istorie, de literatură sau religioase), mai bune sau mai puțin bune de citit, recomandabile sau nerecomandabile.  Sfatul meu ar fi să citiți cel puțin cărțile 1-2 Macabei, care sunt surse istorice, de valoare unică). De cele mai multe apocrife însă ne putem lipsi, fără mare pagubă. Chiar și cele mai bune dintre ele, nu sunt scrieri inspirate, astfel că nu sunt cunoștințe necesare pentru mântuire. Dar nu sunt interzise. În citirea acestor cărți și a altor scrieri asemănătoare este necesar să facem distincție între cele de valoare (istorică, moralistă, literară) și poveștile religioase ieftine, sau scrierile contaminate de „aluatul fariseilor” (Mat. 16:6,12; 23:29-23; 1 Timotei 1:4, 14; cf. Ieremia 8:8-9).
Comentează și pe facebook

Postează un comentariu