noiembrie 2024
D L Ma Mi J V S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
5.060
Forumuri
25
Subiecte
63
Răspunsuri
588
Etichete subiect
7

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Dispute/Ziua și ceasul acela

Ziua și ceasul acela

Cercetarea lucrurilor ascunse este o măreţie regească, asemenea cu vânătoarea şi războiul. Dar slava lui Dumnezeu stă nu doar în descoperirea, ci și în ascunderea multor taine care ne incită curiozitatea (Pr. 25:2).

Nicio generație nu a fost ocolită de tentația calculării timpului revenirii lui Iisus. În special ultimele două secole au fost bântuite de această sublimă neliniște. Înainte de William Miller și după el, credincioșii au fost preocupați de misterul ultimei zile a lumii.

Modelul millerit

În afară de perioada profetică din Dan. 8:14, al cărei calcul îl păstrăm, William Miller avea o impresionantă baterie de perioade profetice, reale şi imaginare, care se încheiau miraculos în 1843/1844:

  • cele şapte timpuri (= 2520 ani) din Dan. 4:25;
  • cele şapte „timpuri” (times = „ori”) din Lev. 26:18, începând la aceeaşi dată;
  • cele 50 de jubilee (49×50, un jubileu de jubilee), deduse speculativ din Lev. 25:8-13 și totalizând 2450 ani de la exilul babilonian, datat de el în anul 607 î. Hr.;
  • cele două zile din Os 6:1-3 şi Lc. 13:32 interpretate ca milenii (cf. 2Pt. 3:8), adică 2000 de ani calculaţi de la 158 î. Hr., când evreii au făcut alianţă cu romanii (cf. 1Mac. 8-9), care sunt constituiţi din cei 666 ani ai „necurmatei” (Roma păgână), din Daniel şi din Apocalipsa 13, până la anul 508; la care adăuga cei 1335 ani ai „urâciunii pustiirii” (dominația anticristului papal) din Dan. 12:12;
  • cei 6000 de ani de la facerea lumii (calculată la anul 4157 î. Hr.), care se încheiau de asemenea în 1843.

Miller însă nu calculase „ziua și ora”, bine știind că pe acestea Tatăl le păstrează sub stăpânirea Sa, fiindu-I ascunse chiar şi Fiului (Mat. 24:36; FA 1:7). Miller aproximase doar anul: în jurul lui 1843, o fixare care, după înțelegerea sa, era legitimă. Mai apoi a specificat: între aprilie 1843 și aprilie 1844.

Când Domnul nu a venit în aprilie, Miller și-a recunoscut public eroarea și a încetat să mai fixeze date. Dar odată pus în mișcare, curentul avea să-l antreneze în acceptarea unei noi date, pe care o fixase Samuel Snow: 22 octombrie. Scurt timp înainte de această dată, Miller a acceptat-o cu toată inima, pentru a fi în curând dezamăgit, și a face din nou o mărturisire publică, a unei noi erori.

„Domnul Dumnezeu nu face nimic fără…

…să descopere taina Sa slujitorilor Săi prorocii” (Amos 3:7). Aceste cuvinte au fost şi sunt folosite uneori în mod abuziv,  pentru a justifica tot felul de „preziceri” exotice. Dar citiți-l cu atenție pe Amos și vedeți ce vrea să spună. Israel – mai întâi regatul Samariei, apoi regatul  Ierusalimului – avea să fie pedepsit prin război, cuceriri şi deportare. Israel nu se aştepta la aşa ceva, dar Dumnezeu a descoperit taina aceasta prin profeţi. A descoperit atât exilul, cât şi repatrierea. A arătat că repatrierea va avea loc după 70 de ani de exil, dar niciodată nu a descoperit prorocilor datele la care va cădea Samaria sau Ierusalimul.

În ce priveşte revenirea lui Iisus, profeţilor li s-au descoperit atâtea lucruri, dar niciodată toate detaliile. Ba încă, multe detalii descoperite lor nu s-au realizat și nu se vor mai realiza niciodată, întrucât profețiile acelea, care erau condiționate, au fost zădărnicite de atitudinea poporului.

Timpul revenirii lui Iisus nu poate fi descoperit și nu este de folos să fie descoperit, deoarece este un timp condiționat – un timp care poate fi grăbit sau întârziat de atitudinea poporului lui Dumnezeu (2Pet. 3:11-12). Cea mai exactă prezicere a timpului Parusiei (Adventului) a fost făcut de Iisus acelei generații (Mat 16:27-28; 24:34).

Treaba noastră nu este așadar de a calcula timpul Parusiei, nici de a face pe profeții, lăsând lumea să creadă că nouă ne descopere Dumnezeu toate tainele. Treaba noastră este aceea de a predica Evanghelia Împărăției în toată lumea, în puterea Duhului Sfânt, un Duh care nu vine decât peste cei care sunt uniți în dragoste și adevăr (Ioan 17).

Cei care fac zgomot, cu pretenția că știu mai mult decât Biserica lui Dumnezeu, ar trebui să se întrebe ce duh îi trimite să strige asemenea vești, și dacă sunt suficient de uniți cu frații lor, încât să fie binecuvântați cu Duhul lui Dumnezeu. Și ar mai trebui să se întrebe, dacă nu cumva ei folosesc asemenea proclamații ca pe un kilt din frunze de smochin, cu care să-şi acopere ruşinica. Pardon.

1260 ani până când?

De curând, unii credincioși au început să recalculeze cei 1260 de ani reflectați în profețiile din Daniel și Apocalipsă, pe temeiul codului zi-an (Dan. 7:25; 12:7; Ap. 11:2-3; 12:6,14; 13:5). În contrast cu cei care acceptă şi moaştele unor interpretări millerite demult depăşite, aceştia, la cealaltă extremă, recalculează totul. Realizarea celor 1260 ani în perioada supremaţiei papale (538-1798), o interpretare care stă în picioare de secole, este revizuită pe motivul că nicio autoritate în istorie nu ar expune explicit această perioadă.

Autorii acestei noi socoteli susţin că istoria reală ar fi alta: că începutul suveranităţii papale ar fi fost în anul 754, prin urmare, cei 1260 de ani s-ar încheia foarte relevant pentru noi în anul 2014. De curând, data startului celor 1260 zile a fost revizuită, s-a modificat la 755, apoi la 756, aşa că urmează un nou termen de aşteptare, în toamna lui 2016, bineînţeles coincident cu o sărbătoare iudaică, pentru a fi după Scriptură… Coincident, în chip minunat, și cu citirea în stele a lui John Scotram – un AZS neamț cu poreclă englezească, rătăcit prin America Latină, care citește în ceasul Orionului (!) timpul venirii Domnului. Cu asemenea calcule nu ne plictisim, dar nici nu ne sunt de vreun ajutor. Pariez că în toamna aceasta se va descoperi că începutul celor 1260 zile ar fi fost încă mai târziu…

Scrierile istorice obișnuite se referă la existența Statului Papal (Statelor Papale) începând cu Donația Pepiniană (754-756), iar anul 1870 este menționat ca termenul desființării statului bisericesc. Aceste date sunt corente în sine, dar sunt insuficiente și incomplete. În anul 1870 a avut loc ultima desființare a Statului Papal, în timp ce prima desființare, cea mai spectaculoasă și mai semnificativă, a avut loc în 1798, imediat după Revoluția Franceză și după încetarea dominației papalității asupra Europei.

Au urmat apoi alte desființări succesive, în anii 1809, 1849, 1870, iar când a fost ultima dată reînființat statul papal sub numele de Cetatea Vaticanului, a primit cel mai mic teritoriu (1929). Între anii 1798-1870, statul papal fiind lovit în mod repetat și papalitatea fiind tot mai respinsă pe plan politic, papalitatea nu mai avea nici o relevanță ca mare persecutor. Cu atât mai puțin din 1929 și până astăzi, papalitatea nu dovedește ferocitatea specifică anilor 538-1798.

„Rana de moarte” primită odată cu Revoluția Franceză și accentuată de revoluțiile seculare ulterioare nu s-a vindecat încă (Apoc. 13). Acțiunile actuale ale papalității în relație cu lumea sunt pur culturale și diplomatice. Politica actuală a Vaticanului se dezice oficial de filosofia totalitară care a antrenat în trecut violență și vărsare de sânge, iar Biblia este nu doar pusă în mâna poporului, în traduceri serioase, ci papalitatea îndeamnă chiar la citirea zilnică a Scripturii.

Dar a fost anul 754 cu adevărat începutul suveranității papale? Când vorbim de perioade foarte lungi, de felul celor 1260 de ani, un stat, oricare ar fi el, nu-și păstrează același tip de existență în mod unitar pe tot parcursul. Dacă Statul Papal clasic a început în anii 754, se poate afirma că la data aceea, papalitatea era un „corn mare”, nu unul mic, așa cum se prevedea în Daniel 7. Există multe dovezi istorice în sprijinul afirmației că suveranitatea papală (puterea temporală sau statală a papilor), că înaintea Statului Papal a existat o suveranitate teritorială peste alte zone italiene, principalul teritoriu fiind numit Ducatul Papal.

Potrivit cu datele existente chiar și pe situl Vaticanului,[7] realitatea politică a statului papal are următoarele origini:

În secolul al IV-lea, Biserica a primit multe donații în teritorii (moșii sau feude), dar ea deținea toate aceste patrimonii ca proprietar privat și nu ca entitate suverană. În secolul al V-lea, organizația Bisericii din Italia și Papa – episcopul Romei și capul ei –, și-au afirmat deschis primatul spiritual asupra întregii Biserici.

Semințele Statelor Papale ca entitate politică suverană au fost plantate în secolul al VI-lea. Imperiul, cu centrul la Constantinopol, a lansat o recucerire a Italiei, care a durat aproape douăzeci de ani [535-554] și a devastat structurile politice și economice ale Italiei. La sfârșitul acestor războaie, au intrat în peninsulă, dinspre nord, longobarzii și au cucerit o mare parte din țară.

În secolul al VII-lea autoritatea imperială răsăriteană se limita în mare parte la o bandă diagonală, așa numitul coridor Roma-Ravenna, care se întindea de la Ravenna (sediul exarhului, reprezentantul imperial) până la Roma și în sud până la Napoli (coridorul Roma-Ravenna), plus anumite enclave de pe coastă. În timp ce puterea imperială era reprezentată nominal, la capătul de nord-est al acestor teritorii, papa, ca cel mai mare proprietar de pământuri și cea mai prestigioasă figură din Italia, în lipsa unei alternative mai bune, a preluat o mare parte din autoritatea guvernatoare pe care bizantinii nu erau în stare s-o păstreze, pentru a proteja domeniile din jurul cetății Romei.

Astfel, în timp ce papii au rămas supuși ai Imperiului Răsăritean (Bizantin), Ducatul Romei, un teritoriu care coincidea cu provincia modernă Lazio [Latium], a devenit în mod practic un stat independent, guvernat de papă. (sublinierile ne aparţin).

La acestea nu mai avem de adăugat decât că în anul 554, Împăratul Justinian a confirmat situaţia politică din Italia, după ce o eliberase de ostrogoţi, Roma şi teritoriile din sud fiind eliberate deja din anul 538. De asemenea, această intrare aparent modestă a papalităţii pe scena politică este semnificativă şi prin publicarea legilor lui Justinian din anul 534, care declara pe papă „capul tuturor sfintelor biserici” şi corectorul ereticilor.

În anul 1698, teologul englez Drue Cressener a fost primul care a calculat corect perioada de 1260 ani, afirmând că ea se va sfârşi „cu puţin înainte de anul 1800”, ceea ce s-a şi întâmplat, la 109 ani după publicarea interpretării lui.[8]

În concluzie, nu putem accepta calculul 754-2014, sau aziliat în termenii 756-2016 pentru împlinirea celor 1260 de ani, deoarece între anii 1798-2015 papalitatea nu a fost nicidecum în „război” efectiv cu „sfinţii”, şi pentru că începuturile modeste ale suveranităţii papale (un „corn mic”) sunt în secolul al şaselea, mai precis din anul 538. În anii 754-756, papalitatea devenea deja un corn mare, asemănător altor state europene.

Este extrem de important să înţelegem că perioada celor 1260 de ani („trei vremi și jumătate”), aşa cum este prezentată în profeţie, nu se încheie cu sfârșitul lumii și venirea Domnului.

  1. În Daniel 7, după cei 1260 de ani urmează judecata, apoi primirea împărăţiei şi pedeapsa fiarei.
  2. În Daniel 12, de asemenea, sfârşitul nu vine exact la încheierea celor 1260 de ani, ci în momentul în care „puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”. Se mai indică apoi două perioade, 1290 și 1335 de ani, care se suprapun peste cei 1260 de ani, dar îi depășesc.
  3. În Apocalips 11, după cei 1260 de ani urmează înălțarea „celor doi martori”, un mare cutremur, pocăința unei rămășițe, plus evenimentele trâmbiței a șaptea, care precede venirea lui Iisus.
  4. În Apocalips 12, după cei 1260 de ani se remarcă apariția „rămășiței Femeii”, împotriva căreia balaurul pregătește un ultim război.
  5. În Apocalips 13, de asemenea, cei 1260 ani nu sunt ultimul termen, ci apar previziuni succesive: rana de moarte se vindecă în condiții cu totul speciale (fiara din pământ / falsul profet, face ca întreaga lume să se închine fiarei Antihrist), se instaurează un cult universal al fiarei și al chipului fiarei, se instituie semnul fiarei, se iau măsuri de boicot economic și de amenințare cu moartea. În paralel cu aceste evenimente are loc o avertizarea generală a lumii (Ap. 14:6-12; Ap. 18:1-5), care avea să dureze mai mult, de moment ce unii dintre cei care au auzit-o și predicat-o, aveau să „moară în Domnul” (Ap. 14:13).

Cei care vă predică sfârşitul pentru octombrie 2016 au fost orbiți de interpretarea riscantă a câtorva texte, ca să nu le mai vadă pe celelalte.

Un nărav moștenit

De la 22 octombrie 1844 au trecut peste 170 de ani de așteptare și de noi provocări. Jurământul lui Mihail din Ap. 10:6 (cf. Dan. 12: 6-12, ne-a asigurat că după încheierea „vremilor” profetice ale lui Daniel, nu va mai fi nicio altă vreme”).[1] Orice fixare de date după 1843/1844 este mai puțin decât un joc de noroc. Avertizările repetate ale spiritului profeţiei merită luate în considerație:[2]

„Cu cât mai des se fixează câte o nouă dată a Celei de A Doua Veniri și cu cât mai larg este răspândită o asemenea învățătură, cu atât mai bine corespunde scopurilor lui Satan…. Cei care persistă în această eroare, vor ajunge să fixeze în cele din urmă o dată foarte îndepărtată în viitor pentru venirea lui Christos.”

„Domnul mi-a arătat că solia aceasta trebuie să înainteze, şi că niciodată nu trebuie să mai depindă de o dată profetică… Am văzut că unii provoacă o mare senzaţie prin predicarea unui timp definit. Dar solia îngerului al treilea poate sta pe temelia ei, nu are nevoie de un timp fixat pentru a o întări.”

„Am văzut că adventiștii de ziua întâi fixează timpul Revenirii și că unii  dintre ai noștri raportează totul la timpul pe care l-au fixat pentru toamna care vine, făcându-și calculele și împrăștiindu-și proprietățile în vederea acelui timp. Acest lucru este greșit.”

„…dar nimeni nu va fi în stare să prevadă exact când va veni acel timp; pentru că „ziua aceea și ceasul acela nu le știe niciun om.” Nu veți putea spune că El va veni într-un an, în doi ani sau cinci ani, și nici nu puteți amâna venirea Lui declarând că nu va putea fi în zece sau douăzeci de ani…. Nu vom putea ști timpul hotărât fie pentru revărsarea Duhului Sfânt fie pentru venirea lui Christos.”— „Dumnezeu nu dă niciunui om mesajul că până la încheierea istoriei acestui pământ vor fi 5 ani, 10 ani sau 20 de ani.”

„Înţeleg că fratele [E. P.] Daniels[3] a stabilit timpul, declarând că Domnul va veni în cinci ani. Sper să nu se lăţească impresia aceasta că noi suntem fixatori de timp. Să nu se facă asemenea remarci. Ele nu fac niciun bine. Nu căutaţi să realizaţi o trezire spirituală pe un asemenea temei, ci fiţi precauţi în orice cuvânt rostit, pentru ca nu cumva cuvintele voastre să fie luate de fanatici care să producă o senzaţie spre întristarea Duhului Domnului.”

„Întotdeauna vor exista în Biserică mişcări false şi fanatice produse de persoane care se pretind conduse de Dumnezeu — oameni care aleargă înainte de a fi trimişi şi care vor anunţa data împlinirii unei profeţii neîmplinite…”

„Oamenii aceia pretindeau că au o mare lumină, că încheierea timpului de har a avea loc în octombrie 1884. Am declarat acolo public că Domnul a găsit cu cale să-mi arate că în solia dată de Dumnezeu de la 1888 nu există nici un timp definit.”

În ciuda acestor avertizări repetate, istoria noastră nu a fost cruțată de năravul cioplirii de date profetice senzaționale cu privire la viitor. În mod oficial, Biserica nu a fixat, şi din principiu nu recunoaște o dată prestabilită a Parusíei (Adventului), deși diferiți credincioşi, unii chiar proeminenţi, au rămas setați pe această aritmetică distractivă.

După 1844, unii spuneau că la acea dată s-a închis ușa harului, iar Adventul va avea loc după șapte ani (în 1851, potrivit cu stropirea de șapte ori din Lev. 16:14.19!). Mai târziu, alții au prevăzut că totul se va sfârși în 1884, când se vor împlini 40 de ani, în analogie cu anii peregrinării lui Israel prin pustiu. Pe vremea bunicilor mei s-au găsit analogii plauzibile pentru sfârșitul lumii în 1914, la 70 de ani după 1844 (cf. Ier. 25:12), când numărul total al adventiştilor se apropia de 144.000 și era mare fierbere legată de primul război. Așa au apărut reformiștii. Când eram copil, se spunea că sfârșitul ar putea cădea peste noi în anul 1964, când se împlineau 120 de ani de grație, în analogie cu timpul așteptării Potopului (cf. Gen. 6:3). Dar au trecut de atunci peste 50 de ani de grație.

Avertizarea din Apocalipsă şi din Spiritul Profeţiei, că după ultima dată profetică prevăzută de Daniel (anul 1844) nu mai trebuie să așteptăm vreun termen este încă în vigoare și orice adventist înțelept o va lua la inimă. Chiar dacă Iisus ar veni în anii imediat următori (să dea Dumnezeu!), aceasta nu ar fi ca împlinire a unui termen profetic.

Sfârșitul celor 6000 de ani

O pseudoprofeție care îi chinuie pe mulţi cu exerciții de adunare și scădere este aceea că sfârșitul trebuie să vină la împlinirea a șase mii de ani de la facerea lumii, în analogie cu cele şase zile de lucru ale săptămânii şi cu cei şase ani de cultivare a pământului, până la anul sabatic al eliberării (cf. Lev. 25:3-4; Dt. 15:12), după care urmează mileniul Apocalipsei, împărăţia lui Christos. Dar de ce nu am lua ca model cei 49 de ani de înstrăinare, urmaţi de al 50-lea an (jubileul), al restituţiei complete (Lev. 25:8-13)?

Teoria celor 6000 de ani nu este învăţată explicit în Scriptură, nici nu a fost inspirată vreunui profet, ci este de origine speculativă, numerologică, sugerând că în ce priveşte planurile lui Dumnezeu cu lumea noastră, El ar fi interesat mai degrabă de un număr rotund şi simbolic, decât de mântuirea sufletelor (cf. 2Pt. 3:9).

Prima scriere creștină care susține cu argumente alegorice și mistice teoria celor 6000 de ani este Epistola lui Barnaba (15:4),[4] scrisă după anul 100 al erei creștine. Ea a influențat pe mulți scriitori creștini din secolele următoare. Dar teoria aceasta pare să vină de la evrei, deoarece se întâlnește în discuțiile rabinice din Talmud.[5]  Se pare că și evreii ar fi împrumutat-o de la perși.

Potrivit cronologiilor care se întemeiază pe Vechiul Testament grecesc (Septuaginta), facerea lumii ar fi avut loc cu circa 5500 ani înainte de Christos. Prin urmare, cei 6000 de ani ai scenariului speculativ-mistic s-au împlinit cu peste 1500 de ani în urmă.

Dacă preferăm să ne orientăm după era creației, care este specifică evreilor, fiind calculată de Maimonide cu peste opt secole în urmă, anul 2016 al erei creștine ar corespunde cu AM 5777 (de la Creație). Astfel, socotitorii mai nerăbdători ar avea de așteptat peste 220 de ani. Calculul lui Maimonide însă este defectuos, deoarece, după cronologia din textul ebraic tradițional, reflectată în toate traducerile biblice evanghelice (inclusiv Biblia Cornilescu), s-au împlinit deja circa 6130 ani de la facerea lumii. Iată cum ajungem la acest total:

După 1Împ. 6:1, construcția templului în al șaptelea an al lui Solomon (calculat de cei mai buni cronologi în 966 î. Hr.), trecuseră 480 ani de la Exod, care a avut loc astfel pe la anul 1445 î. Hr. La acest număr, adăugăm următoarele:

  • Timpul rezidenței lui Israel în Egipt (Ex. 12:40-41) 1445+430, cu intrarea familiei lui Israel în Egipt la anul 1875 î. Hr.
  • Vârstele patriarhilor, stabilind astfel anul nașterii fiecăruia: Iacov, după Gen. 47:9 (1875+130) în anul 2005 î. Hr.; Isaac, după Gen. 25:26 (2005+60) la 2065 î. Hr.; Avraam, după Gen. 21:5 (2065+100) la 2165 î. Hr.; Terah, după Gen. 11:32 (2165+70) la 2235 î. Hr.; ceilalți patriarhi, mergând înapoi până la Potop, după Gen. 11:10-24 (2235+29+30+32+30+34+30+35+2), care ar fi avut loc pe la anul 2457 î. Hr. Adăugând şi datele genealogice din Gen. 5:3-32 (2457+1656), ajungem la 4113 î. Hr., ca an al naşterii lumii (AM – anno mundi).

Se aduce adesea argumentul că Ellen White folosea expresii ca „patru mii de ani de păcat” (DA 48, 117) sau „timp de şase mii de ani” (GC 656, 659, 673). Dar ea nu primise informaţii de acest fel prin viziune, nici nu proveneau dintr-un studiu cronologic personal, ci erau citite direct în Biblia engleză tradiţională (KJV), care pe vremea aceea avea notate pe margini datele istorice ale evenimentelor descrise, după calculele faimosului episcop calvinist irlandez, James Ussher. De exemplu, în dreptul textului din Geneza 1:2, era precizat anul 4004 î. Hr., prima zi a lumii începând în noaptea de sâmbătă 22 octombrie.

Ellen White a folosit în mod convenţional aceste date, ca referiri generale, potrivit cu specificul lor (numere rotunde), fără a pretinde exactitate. William White, fiul şi secretarul ei a declarat:

„Privitor la scrierile Mamei şi la folosirea lor ca autoritate, Mama nu a dorit niciodată ca fraţii noştri să ia scrierile ei ca autoritate în domeniul istoriei şi al cronologiei.”[6]

Dacă, pe de o parte, în Septuaginta datele genealogiilor din Geneza 5 și 11 sunt sigur falsificate; pe de altă parte, nu putem să ne formăm certitudini cronologice absolute nici pe temeiul textului tradițional ebraic, pentru a reconstitui cronologia exactă a primelor ere ale lumii. Avem uneori date contradictorii sau foarte dificil de armonizat în secţiunile mai recente ale istoriei biblice, şi cu atât mai mult, nu putem fi dogmatici cu privire la cronologia din Geneza 5 şi 11, care pare să fie schematizată artificial: avem câte 10 patriarhi în fiecare listă, aşa cum în Matei 1 avem 14+14+14 generaţii (realizate din condei, prin excluderea multor generaţii), şi aşa cum în Luca 3 avem 77 nume, de la Iisus la Adam.

Cele „șapte vremi” din Daniel 4

După 1844 și unii dintre ceilalți adventiști („de ziua întâi”), au continuat să fixeze date pentru Advent, pentru Armaghedon sau pentru alte evenimente escatologice. Charles T. Russel, pionierul Studenților Bibliei (numiți astăzi Martorii lui Iehova) și urmașii au fixat o serie de date între anii 1874-1924, dintre care anul 1914 a rămas reprezentativ în teologia lor până astăzi.

Sursa „biblică” pentru acest calcul sunt cele șapte vremi din Dan. 4:25, una din referințele lui William Miller. La o citire atentă a textului, ni se spune clar despre acea profeție că s-a împlinit în întregime în șapte ani din viața regelui babilonian (Dan. 4:28). Dar premizele greșite ale alegorizării și tipologizării forțate au dus, mai întâi pe Miller, apoi pe urmașii lui, la socoteala următoare:

Copacul din vis ar putea reprezenta nu doar pe Nabucodonosor, ci împărăția Babilonului, dar nu doar în Babilonul istoric, ci în Babilonul profetic, figurat, al cărui cap și trup le găsim în visul din Daniel 2. În mod miraculos, cei șapte ani de nebunie ai regelui Babilonului, înțeleși ca ani apocaliptici (după codul zi-an), adică 7 x 360 = 2520 ani, sunt aplicați la timpul stăpânirii străine asupra Ierusalimului („vremea neamurilor”, cf. Ez. 30:3).

După Miller, începutul perioadei ar fi fost odată cu întemnițarea regelui Manase în Babilon (677 î. Hr.), iar sfârșitul ar fi fost în 1843-1844, când Domnul urma să ia Babilonului lumii stăpânirea. După studenții lui Russel, începutul ar fi fost la căderea Babilonului în anul 607 î. Hr., iar sfârşitul în 1914, când Iisus Şi-ar fi primit împărăţia în cer, inaugurând un fel de guvern spiritual, prin administraţia Martorilor lui Iehova de la Brooklyn. Ambele fantezii sunt însă greşite de la un cap la altul. Anul întemniţării lui Manase este necunoscut; şi chiar dacă s-ar cunoaşte, are o vagă legătură cu subiectul. Iar anul căderii Ierusalimului a fost 587/586 î. Hr., nu 607. Vasalitatea Ierusalimului faţă de Babilon, cu cei 70 ani de exil socotiţi de Daniel (9:2), a început în anul 605 î. Hr. În anul 1843 nu s-a împlinit fericita speranță, iar dacă în 1914 Christos a început să guverneze cerul, lăsând lumea la cheremul credincioșilor, este păcat că acest guvern spiritual nu are niciun rezultat practic.

Unii dintre credincioșii noștri au revenit la „harta” millerită din 1843, sub cuvânt că dacă a fost confirmată de Ellen White, înseamnă că toate detaliile din ea ar fi corecte, inclusiv ideea că „[jertfa] necurmata” ar fi Roma păgână, care și-ar fi încheiat dominația ei de 666 ani în anul 508 d. Hr., și că cele șapte vremi din Daniel 4 s-au încheiat în 1844. Dar în timp ce profețiile cronologice din Dan. 8:14; 9:24-27; 12:7-12 sunt serioase, interpretarea millerită era în esență corectă și merită preocupările oricărui cercetător al Bibliei, celelalte calcule millerite sunt simple relicve, sfinte moaște, care nu aduc nicio vindecare.

Dacă cele șapte vremi din Daniel 4 au fost calculate de milleriți să se sfârșească în 1843/1844, dacă mai târziu Charles Taze Russel (fondatorul martorilor lui Iehova) a refăcut calculul, încheind cele șapte vremi în 1914, astăzi au apărut alți numerologi, care întind aceste vremuri până în 2014, 2015, 2016 sau cât va fi nevoie…. Cum începutul perioadei este propus în mod arbitrar, orice nou sfârșit al lumii poate fi „prezis” pe această cale.

Dar toți aceștia uită că cele șapte vremi din Daniel 4 s-au împlinit în cazul particular al lui Nabucodonosor. Nu se aplică aici cheia zi-an, deoarece nu se face nicio aluzie la faptul că această profeție ar avea o împlinire secundară, dincolo de zilele lui Nabucodonosor, regele Babilonului.

_____________________________________________________

NOTE

[1] A se vedea Biblia Ortodoxă, orice ediţie („că timp nu va mai fi”); Biblia Nitzulescu, Bucureşti 1921  („că nu va mai fi timp”),

[2] Ellen White, Spirit of Prophecy, vol. 4:290; Letters and Manuscripts vol. 1:286-87; The Review and Herald, Mar. 22, 1892; Nov. 27, 1900; Evangelism, 221; Last Day Events, 34-35;  Selected Messages, vol. 2:73, 84.

[3] A nu se confunda cu fostul președinte A. G. Daniells.

[4] Cf. Early Christian Writingswww.earlychristianwritings.com/churchfathers.html .

[5] Cf. Talmud Bavli, Sanhedrin 97a.

[6] Cf. G. Bradford, More than a Prophet, 2006:170, www.sdanet.org/atissue/books/bradford/prophet-19.htm .

[7] A se vedea la adresa http://vatican.com/articles/popes/the_papal_states-a70 .

[8] Drue Cressener, The Judgements of God upon the Roman Catholick Church, London, 1689. Reeditată în 1990. Verificaţi titlul la adresele www.amazon.com şi https://archive.org/details/CressenerDrue.ADemonstrationOfTheFirstPrinciplesOfTheProtestant.

21 Comentarii

  1. gratar ion 17/08/2016 at 19:38 - Reply

    Totul este o minciuna.
    .mint si eu cand mai cred ca Sfarsitul Lumii trebuia AD.1000-AD.1500-AD.1666-AD.1844-AD.1870-AD.1914-AD.1974/76
    AD.1996/2000-AM
    Mileniul Nou.
    M3.anul 2000
    Si Anul 2012 sau 2014 si Cel mai recent 15/22.octombrie 2016..

    .
    Si dupa aceea?

    S

    • Florin Lăiu 18/08/2016 at 6:17 - Reply

      Da, totul este minciună, dar nu şi făgăduinţa lui Iisus, care rămâne în picioare, ca şi naşterea Lui, moartea, învierea şi înălţarea Lui. Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.

      • gratar ion 27/08/2016 at 18:09 - Reply

        Aveti dreptate.Numai in Isus si in Cuvantul Sau trebuie sa ne incredem.In toata istoria omenirii dar si al Bisericii crestine au fost mereu zvonuri despre iminentele parusii care preceda adventul.Dar…avertizarea despre profetii sau date ale Sfarsitului sau revenirii Domnului numai Tatal le are in mana Sa.El descopere la timp voia Sa celor care sunt cu adevarat credinciosi.

  2. Petrica cercel 26/07/2016 at 0:52 - Reply

    Mai nenea florin laiu dupa ce vine vremea sfarsitului 1844 mai trece ina 1 si cv de ani si dv spuneti ca traim vremea sfarsitului daca mai intarzie ina 50 de ani pe cine asteapta chiar nu intelegeti voi sistemul acesta ca aruncati data reveniri sa sfarsitul undeva in ziua de apoiiiii de cand au aparut iezuiti pe fata ati inebunit cu toti ati ajuns sa spuneti ca chiar ei ar fi cei 144000 ce o sa ii spui domnului cand o sa il vezi ca noua ne spui numai aberati si inveti ca sa mai scapi biserica sau sa o murdaresti mai rau. In afara de voi sefi teologi credeti ca dumnezeu nu mai descopera nimanui nimic.rusine plangeti si dativa cu capul de pereti caci domnul chiar vine ori in octombrie ori in noiembrie ori la anul in 2017 cel tarziu nu e profetie dar si pietrele ne striga orbilor chiar nu vedeti dar tocmai pt ca vedeti minciuna voastra si nepasarea o sa ramana.VINE DOMNUL FRATE LAIULE STRIGA SI TU IN GURA MARE CA DE ACEA ESTI TEOLOG SAU OLOG SHIOP SI ORB.

    • Florin Lăiu 26/07/2016 at 4:31 - Reply

      Ce are a face discuția noastră cu iezuiții? Iezuiții sunt rătăciți, dar nu sunt proști, nici nebuni; în timp ce pe la colțurile Bisericii noastre s-au adunat o serie de oameni care sunt și prost crescuți și ignoranți, și infatuați și bolnavi de prejudecăți și de antipatii fără sens.
      Dumnezeu conduce un popor al Lui, nu comunică niciodată secretele Lui unor indivizi răzleți și care nu sunt în armonie cu Biserica.
      Ce spuneți? Că vine sau în octombrie, sau în noiembrie 2016, sau în 2017? Să fim serioși! O întindeți așa de la un an la altul? Povestea asta începuse cu 2014, apoi au amânat-o pe 2015, iar după ce au eșuat în 2015, au amânat-o (de data asta, în mod public!) pe 2016. FP spunea clar: „uitați-vă în ochii mei, anul acesta vine Domnul.” Acum a devenit mai precaut, mai elastic. Să sperăm că e pe drumul cel bun şi că va veni într-o zi şi va spune: Venirea Domnului este într-adevăr, foarte aproape, dar nu știm timpul, de aceea e cazul să ne pregătim și noi și pe cei dragi și pe necunoscuți.

      Asta pot să strig în gura mare, că timpul venirii lui Iisus este foarte aproape, persecuția generală nu este departe de a izbucni, și că adventiștii care fixează date ale venirii Domnului după 1844 sunt neloiali credinței și Bisericii, neliniștiți și neînțelepți. Strigarea mea este să vă pocăiți, altminteri călugării budiști și iezuiții vor intra în cer înaintea voastră.

      (Și nu se poate să fiu și olog și șchiop, alege și tu una din ele!)

  3. Rica 26/06/2016 at 8:28 - Reply

    Stimate domnule Laiu,

    Am citit tot ce ati scris referitor la noile calcule si interpretari. Aceste noi calcule si noi interpretari nu sunt noi. Secolul al XVIII-lea a abundat de ele. Dvs. doar ne indrumati catre interpretarea clasica a pionierilor adventisti. Acum va rog sa ma iertati, dar cum putem avea incredere in toti pionierii adventisti cand ei nu s-au putut pune in acord asupra unor doctrine de baza de exemplu trinitatea sau neprihanirea prin credina ? Nu au fost majoritatea pionierilor SDA semi-arieni ? Va rog sa ma contraziceti. Si chiar daca nu ar fi asta un argument de suspiciune la adresa interpretarii clasice, totusi au fost oameni, si se poate sa fi gresit in sinceritatea lor.
    Revenind la subiect: rana de moarte a survenit in in principal in anii 1798 respectiv 1870. Care a fost mai dura ? Nu cand, dupa 1114 ani, isi pierde teritoriile (1870-756=1114 ani) ?

    Encyclopædia Britannica Online, s. v. „Papal States”, accessed iunie 25, 2016,http://www.britannica.com/place/Papal-States.

    „Papal States, 1815–70 [Credit: Encyclopædia Britannica, Inc.]territories of central Italy over which the pope had sovereignty from 756 to 1870. Included were the modern Italian regions of Lazio (Latium), Umbria, and Marche and part of Emilia-Romagna, though the extent of the territory, along with the degree of papal control, varied over the centuries.”

    Si daca tot intram in acest subiect nu am regasit nicaieri in scriptura ca cei 1260 de ani sunt pana la rana de moarte punct. Si acum, fara sa stabilim dara revenirii Domnului Isus, de ce ar fi mai plauzibila perioada celor 1260 de ani intre:
    • dominiatia papala 538 – 1798 (pana in secolul al VIII-lea au fost supusi Bizantului chiar daca se autoguvernau, dar ce autoritate este asta de merita atata atentie ?)
    VS
    • 756 ….. rana de moarte 1798 -1870 …… inceputul vindecarii ranii de moarte 1929 ….. 2016 sfarsitul dominatiei papale ?
    Si de ce nu ar incepe cei 1290 de ani in anul 726 care este mult mai relevenat decat anul 508 ? In anul 726 Papa Grigore al II-lea a intors edictul imparatului Bizantului care a intezis inchinarea la imagini si la excomunicat pe imparatul bizantului. Diferenta mare fata de secolul al VI-lea, nu credeti ? Si de ce nu ar fi inchinare la imagini, care a fost reglementata de Papa in anul 726 (anul 726 a fost varful, dupa ce in secolele 4,5 si 6 sa pus baza), echivalentul uraciunii pustiirii din Daniel 12,11 (vedem astazi cat de importante sunt imaginile pentru crestini) ?

    „…declared against the latter, A. C. 711 or 712. And the Emperor LEO ISAURUS, to put a stop to it, called a meeting of Counsellors and Bishops in his Palace, A. C. 726 ; (SiGONius, de Regno Italiae, ad Ann. 726.) and by their advice put out an Edict against that worship, and wrote to Pope GREGORY II. that a general Council might be called. But the Pope thereupon called a Council at ROME, confirmed the worship of Images, excommunicated the GREEK Emperor, absolved the people from their allegiance, and forbad them to pay tribute, or otherwise be obedient to him…” (citat din cartea lui Sir Isaac Newton, Sir Isaac Newton’s Daniel and the Apocalypse, pag. capitolul 7, link carte http://publicdomainreview.org/collections/sir-isaac-newtons-daniel-and-the-apocalypse-1733/)

    Daca ultima nu se implineste atunci se regaseste in acelasi status cu cea din urma (amandoua au fost eronate). Daca spuneti ca papalitatea nu si-a vindecat rana de moarte aici nu va dau dreptate fiindca mai uit la istoria secolului al XX-lea (caderea comunismului in mod special) si se observa o influenta uriasa a papalitatii (nu asa cum am vrea noi, cu furci si topoare, dar cu amagire, pentru ca traim intr-o perioada dominata de discursuri politice mieroase – si asa imi explic simpatia si mirarea unora dupa fiara, cf. apoc. 13). Si chiar daca am presupune ca rana de moarte este in curs de vindecare, putem afirma ca este la inceputul vindecarii sau la sfarsitul ei ? De altfel, intre anii 1870-1929 papa a avut o situatie asemanatoare cu a ultimului imparat chinez. Dupa 1929 s-a schimbat situatia radical (nu atat de bine cat sa ascunda cicatricea, dar suficient ca sa se mire o lume intreaga).
    Nu pot intelege ce mare eveniment important s-a petrecut in anul 538 e.n. ? O intriga a sotiei lui Belisarius pentru a-l inlocui pe papa de atunci cu un altul, amandoi slabi (Silverius I inlocuit de Vigilius) ? Atat de important este acest eveniment ? Ca sotia imparatului Iustinian si sotia comandantului schimbau papii ca pe sosete ? Ce putere mare a capatat papalitatea atunci ? Papii erau puternici atat timp cat erau supusi. Dupa anul 756 s-a inversat situatia.

    Pentru cine intereseaza putina istorie a papalitatii in limba romana pentru a se convinge cu privire la anul 538 sau anii 726, 754 – 756:
    http://www.all.ro/carte/papii-istorie-si-secrete.html.

    De altfel mai pot oferi link-uri catre mai multe site-uri cu informatii:
    https://en.wikipedia.org/wiki/Frankish_Papacy

    Alti teologi si parerile lor din secolele XVII-XVIII:
    https://rhemawords-fromjesus.blogspot.ro/2016/05/may-7-2016-end-in-2016-shocking.html?m=1

  4. Florian 25/06/2016 at 23:42 - Reply

    Mi-au placut mult explicatiile dumneavoastra!Si ce e cel mai important e ca v-ati facut timp sa si raspundeti intrebarilor!Veramente complimenti!O demonstratie a unei inalte tinute morale!
    Ce e trist e ca am observat o noua tendinta in a recalcula data revenirii Domnului Hristos.L-am ascultat de curand(mai bine n-o faceam!),la cererea unei surori entuziasmate,pe Panã,intr-o predica despre revenirea Domnului in 2016.A fost o bramburealã teribila,un amestec incredibil de date,ani,vremi,luate de nu stiu unde si folosite fara nici o autorizatie,o teorie a conspiratiei masonice amalgamata cu cei 153 de pesti profetici din Ioan,plus alte aberatii lipsite de orice sens al realitatii(era sa zic lipsite de bun simţ!).Ce m-a surprins cel mai mult,si aici as vrea sa ma ajutati cu un raspuns,e ca intr-una dintre „profetii”,tipul asta numeste anul 756,anul intemeierii Statului Papal,al Vaticanului…M-am uitat din curiozitate pe Wikipedia,si ei scriau ca totul s-a intamplat in 752,in timpul lui Stefan al II-lea.Care e de fapt anul real:752,753,754,755 sau 765?Ma gandesc ca daca se continua pe linia asta in a explica anul revenirii lui Hristos,se va ajunge la 757,758,ş.a.m.d doar ca sa „dea bine” cu 2017,2018,ş.a.m.d….
    Multumind anticipat,va doresc : „Noapte buna!” si Domnul sa va ţina in viaţã,cã ne trebuiți!

  5. Pircalabescu Marcel 23/06/2016 at 14:41 - Reply

    Frate Florin, prin cuvantul „curand” ce intelegeti dv? daca eu va spun ca va dau 300 lei in curand ce intelegeti? in timpul vieti dv, sau dupa doua mii de ani? Expresia aceasta trebuie clarificata. Daca ma puteti ajuta, va multumesc.

    • Florin Lăiu 23/06/2016 at 20:51 - Reply

      „Curând” este relativ, dar înseamnă întotdeauna scurt timp, câteva zile, luni sau ani. În greaca NT se folosesc cuvintele ENGYS (curând, aproape) și TACHY (repede, iute). Iisus a plănuit să vină curând. Din partea Lui totul este gata. Din partea omului, lucrurile merg mai greu (Matei 24:14, 34; 2Petru 3:11-12).

  6. Adrian 22/06/2016 at 13:57 - Reply

    Frate Laiu, daca terminarea celor 3,5 vremi se refera la sfarsitul minunilor-grozaviilor din Daniel 11, ultimul verset face referire la nimicirea definitiva a imparatului de nord, care e papalitatea, 1798???

    • Florin Lăiu 22/06/2016 at 22:49 - Reply

      Eu nu am spus că terminarea celor 3 1/2 vremi se referă la sfârșitul grozăviilor din Daniel 11, ci că la întrebarea pusă despre sfârșitul acestor grozăvii, descoperitorul ceresc răspunde că trebuie (mai întâi) să treacă cei 3 1/2 ani; și că sfârșitul nu va fi imediat la trecerea celor 3 1/2 ani, ci „atunci când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot”. La sfârșitul celor 1260 ani altă mână a fost zdrobită, nu mâna poporului sfânt.
      În afară de aceasta, faptele numite de înger „grozăvii” sunt războaiele celor doi împărați și persecuțiile din partea celui de la miazănoapte. Înfrângerea împăratului de la miazănoapte la sfârșit nu este o grozăvie, ci o veste bună. La 11:45, textul este întrerupt în mod arbitrar/artificial de divizarea în capitole și versete: ultima frază din cap. 11 („apoi își va ajunge sfârșitul și nimeni nu-i va veni în ajutor”) este în legătură directă cu 12:1, de unde înțelegem cum va veni sfârșitul împărstului de la miază-noapte : „Se va ridica Marele Prinț Mikhail, protectorul poporului” lui Dumnezeu…, aducând astfel un timp de mare strâmtorare, la sfârșitul căreia vor învia morții.

  7. aurelian177 20/06/2016 at 11:30 - Reply

    Pun si eu câteva întrebări: In Daniel cap. 12 perioada celor trei vremi si jumătate vin ca răspuns referitor la evenimentele de sfarsit de lume (învierea mortilor, răsplătirea celor intelepti etc.). Cum, dar, perioada s-a încheiat in 1798 ? A venit sfarsitul atunci ?
    Cum se poate spune ca anul 457 i.e.n. este anul decretului de rezidire al Ierusalimului ? Cum rămâne cu profetia din Isaia 44,28 despre Cirus ? Sa-l cred pe Miller si nu pe profetul Isaia ?
    Nu e trasa de par interpretarea celor 2300 de seri si dimineti pentru a ajunge in anul 1843-44 ? Ma gândesc, cu umilinta, cum de ar fi îngăduit Dumnezeu ca profetiile din scriptura sa fie interpretate cu un calendar ce ar apărea in viitor tocmai in sânul unei biserici apostaziate ? Mie imi suna a Daniel 7,25 . . . Sa nu mai zic ca sfartul acestor seri si dimineți este tot in anul 457 ien.
    Ultima întrebare: Este adevărat ca sărbătoarea corturilor prefigurează a doua venire ? Se poate implini literar cum s-a împlinit si Pastele ?
    Daca Domnul Isus nu va veni in 2016, nu înseamnă ca intarzie ci ca s-a gresit interpretarea. Adam Clarke are interpretare pentru cei 1260 de ani intre 755-2015, dar mai apoi a reiterat 756-2016 (http://www.gutenberg.us/article/WHEBN0008667602/Daniel%207) si asta prin anii 1800.

    • Florin Lăiu 21/06/2016 at 11:49 - Reply

      Dragă Aurelian,
      Perioada celor 3 ½ vremi vine în Daniel 12, ca răspuns la întrebarea „care va fi sfârșitul acestor minuni (grozăvii / cele descrise în cap. 11)?”. Iar răspunsul este în sensul acesta: „trebuie să treacă mai întâi cele 3 ½ vremi (descoperite în Daniel 7, ca perioada dominației cornului Antihrist), „dar toate acestea (grozăviile) se vor sfârși, când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot”. Prin urmare, avem anul 1798 ca sfârșit al dominației antihristului, dar sfârșitul răului din lume și învierea morților vine mai târziu. În interpretarea istorică adventistă, sfârșitul celor 1260 ani inaugurează timpul sfârșitului, dar nu este sfârșitul acestei lumi. Acest timp al sfârșitului este menționat în Dan 11:40; 12:4, 9, unde aflăm că în acea vreme a sfârșitului se continuă marele conflict din Daniel 11 în v. 40-45, și că abia atunci avea să se descopere taina timpului profetic, și această cunoștință avea să crească (deci avea să dureze oarecare timp după 1798). În versetele următoare sunt menționați cei 1290 ani de la „așezarea urâciunii pustiirii” (508, apariția papalității medievale și a primului stat susținător al papismului ca religie de stat, Franța), perioadă care se încheie în 1798, odată cu cei 1260 de ani (care încep din momentul întemeierii Ducatului Papal, în 538). Dar profeția spune: Ferice de cine va aștepta și va ajunge la 1335 zile! Deci există timp de așteptare, după anul 1798.
      Cei 1335 ani se încheie astfel în 1843, în culmea primei mari mișcări pentru așteptarea venirii Domnului, practic împreună cu sfârșitul celor 2300 ani în 1844. După Daniel 7, acest nou prag este timpul judecății, care și el trebuia să dureze, dar profeția nu ne descoperă mai departe cât timp avea să dureze. Ea ne arată doar că Dumnezeu va face în acest timp o lucrare de curățire a poporului Său, în paralel cu judecata cerească. Lui Daniel i se promite învierea, dar nu i se spune când va avea loc.
      În Apocalipsa 11, unde se reia tema celor 1260 ani, aflăm că după această perioadă urmează niște evenimente, descrise acolo ca un mare cutremur, în urma căruia cei rămași „s-au temut și au dat slavă Dumnezeului cerului” (adică au ascultat solia îngerului din Ap 14:7). Apoi în Apocalips 11 vine trâmbița a șaptea, cu începutul împărăției proclamate în cer, în timp ce pe pământ vin plăgile, care trebuie să aibă și acestea o durată. În Apocalips 12, după cei 1260 ani vine timpul formării rămășiței Bisericii (care ține poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus) și ultimul asalt al balaurului împotriva acestei rămășițe. Acest ultim atac este descris în cap. 13, unde din nou sunt menționați cei 1290 de ani ai domniei fiarei. Dar fiara aceea, care a primit o rană mortală la încheierea celor 1260 ani, are un timp lăsat pentru a se ridica din nou, cu sprijinul altei fiare, să-i fie vindecată rana și pentru scurt timp să aibă o dominație cu adevărat universală, instaurând un cult universal.
      În Apocalipsa 14, aflăm că chiar și după începerea judecății există un timp, în care solii lui Dumnezeu (cei trei îngeri) cheamă întreaga lume la pocăință și că această ultimă avertizare a lumii culminează cu evenimentele din cap. 13 (semnul fiarei etc.). Deci abia după ce se vor împlini aceste lucruri cu adevărat, mesajul celor trei îngeri va putea fi auzit cu toată puterea. În Ap 14:13 aflăm că această perioadă a vestirii celor trei solii (după 1844) trebuia să dureze un timp apreciabil, deoarece unii aveau să moară în această credință.
      Profețiile din Daniel și Apocalipsă ne sunt descoperite într-o formă acoperită, codificată, simbolică, pentru protejarea mesajului și pentru protejarea credincioșilor, ca să nu știe cu mult timp înainte viitorul. Aceste profeții sunt mărturii ale preștiinței lui Dumnezeu și de aceea sunt necondiționate, se împlinesc cu siguranță.
      Prin contrast, celelalte profeții, din toate cărțile Bibliei, sunt descoperiri ale planurilor lui Dumnezeu, având anumite scenarii optime ale viitorului. De aceea, împlinirea lor depinde și de atitudinea oamenilor implicați în profeție. Le numim profeții condiționate. Unele s-au împlinit, altele s-au împlinit parțial, altele nu s-au împlinit deloc și nici nu se vor mai împlini în forma în care au fost plănuite inițial, deoarece le-a trecut demult vremea. Principiul acestor profeții îl poți citi în Ieremia 18.
      Profeția despre Cirus din Isaia 44:28 este unul din aceste planuri ale lui Dumnezeu condiționate. Profețiile despre Cirus s-au împlinit numai parțial: s-a dat un decret de repatriere și de restaurare religioasă (cu rezidirea templului), dar repatrierea nu s-a realizat decât în mică măsură, pentru că evreii cei mai mulți nu s-au mai întors din diaspora, iar cei care s-au întors, au fost intimidați de vecini la orice pas. Doar altarul l-au rezidit sub Cirus. Iar Cirus nu a fost dispus să împlinească tot planul lui Dumnezeu. El a permis rezidirea templului, așa cum a permis tuturor popoarelor din imperiu să-și restabilească propriile culte. Dar nu a dat nici un decret pentru rezidirea cetăților sau a Ierusalimului. Aceasta avea implicație politică. El a permis doar restaurarea religioasă a evreilor, nu și restaurarea civilă, politică. Darius, în 520 AC, doar a asigurat rezidirea templului, după decretul care fusese dat de Cirus, dar nu a făcut nicio referință la zidurile Ierusalimului. Primul șahanșah care a dat permisiuni mai largi a fost nehotărâtul Artaxerxe, care a dat în anul al șaptelea (457 AC) lui Ezra permisiunea de a se întoarce la Ierusalim, cu un nou val de repatriați (Ezra 7) pentru a se îngriji nu numai de buna funcționare a Templului, ci și de binele întregului popor, ocupându-se de restaurarea iudeilor și în domeniul civil, refăcând tribunalele civile care funcționau la porțile cetăților.
      În urma acestui decret mult mai permisiv, evreii s-au apucat de reconstrucția zidurilor Ierusalimului (vezi Ezra 4), dar pentru că vecinii lor le-au făcut un raport dușmănos la curtea persană, însuși Artaxerxe nu a putut să-i apere în fața sfetnicilor lui, astfel că a dat dispoziție să se oprească lucrul un timp, până vor primi o permisiune specială. Ca urmare, vecinii lor s-au dus să-i oprească, folosind forța militară, distrugând porțile și zidul cât fusese construit. În această stare era zidul, când Neemia (cap. 1-2) a primit o permisiune de la Artaxerxe, în anul 444 AC, ca să rezidească.
      Așadar, nu este vorba de a alege între Miller și Isaia. De fapt, începutul celor 70 săptămâni în 457 AC nu a fost invenția lui Miller, este o foarte veche interpretare, care apare și în comentariile fizicianului Isaac Newton și peste tot, în secolele trecute. Chiar și unii teologi ortodocși (vezi Istoria biblică a lui Lopuhin) au acceptat acest calcul, cu oarecare aproximație (458 AC).
      De asemenea, încheierea celor 2300 ani la 1843/1844/1847 a fost o înțelegere aproape unanimă în prima jumătate a secolului 19. Nu a fost calculul lui Miller. Acest calcul deja exista la toți interpreții din țările de limbă engleză și chiar în Europa. Miller a înțeles că la sfârșitul acestei perioade va veni Domnul, dar ceilalți credeau că la sfârșitul acestei perioade va veni restaurarea evreilor în Țara Sfântă, ca pregătire pentru împărăția de o mie de ani. Alții credeau că la sfârșitul perioadei va cădea definitiv antihristul și va fi curățită Biserica. Diferențe de vederi între aceștia (zeci de teologi comentatori și predicatori!) implicau interpretarea evenimentelor finale, nu calculele.
      Cât privește tipul de calendar după care se calculează o profeție, este o chestiune secundară, care ajută doar la precizia stabilirii unei date. Dar eu nu văd nicio mare nevoie de precizie aici. Miller a calculat inițial că timpul se încheia undeva între martie 1843 și martie 1844. Mai târziu, Samuel Snow și alții au decis să fie mai exacți: toamna 1844, apoi și mai exacți: 22 octombrie. Pentru noi, exactitatea aceasta presupusă nu mai are nicio importanță, fiindcă acel termen a trecut, iar semnificația lui o înțelegem diferit: începutul timpului judecății.
      Daniel 7:25 nu are de-a face cu schimbarea calendarului. Calendarul ebraic a funcționat legal până la venirea noului legământ. În noul legământ nu mai suntem legați de calendarul iudaic, ne raportăm la orice calendar. Calendarul evreiesc dinainte de exil coincidea cu sistemul calendaristic canaanit și numele lunilor erau canaanite, deci păgâne (Abib, Bul, Etanim etc). Odată cu exilul babilonean, numele lunilor s-au schimbat, s-au preluat nume babilonene (Nisan, Tammuz, Tișri, Adar). Nu este nimic sfânt și stabil în ce privește calendarul. Doar sărbătorile și sabatele calendaristice ale evreilor erau sfințite de Dumnezeu. Dar și sfințenia acestora a trecut de mult, astfel că în creștinism ele nu mai sunt obligatorii, deși sunt îngăduite, dacă cineva dorește neapărat (Rom. 14:5). Iar cine le susține ca fiind obligatorii, păcătuiește împotriva Cuvântului lui Dumnezeu (Gal. 4:10-11; Col. 2:16-17; FA 15:28).
      Prin urmare, nicio schimbare calendaristică din era creștină nu poate afecta Biserica. Daniel 7:25 are alte griji. „Schimbarea vremurilor” este mai degrabă ideea de a ridica și doborî puteri politice, ceea ce face providența lui Dumnezeu (Dan 2:21).
      Cu privire la semnificația exactă a sărbătorilor iudaice nu avem decât aplicații apostolice ale Paștelui. În rest, sunt presupuneri și speculații creștine nevinovate, multe din ele interesante. Sărbătorile erau unele comemorative, altele erau legate de ciclul agricol. Nicăieri Moise sau profeții nu învață poporul despre vreo semnificație profetică/tipologică a sărbătorilor. Aplicația tipologică este legitimă, pentru că avem exemplul cu Paștele. Dar chiar și Paștele a prefigurat nu doar eliberarea noastră din păcat prin jertfa lui Iisus, ci și eliberarea din lumea aceasta, la sfârșitul timpului (plăgile, semnul, cântarea lui Moise și a Mielului, etc.). Alte sărbători, de asemenea, ar putea avea aplicație dublă. Dar toată această tipologizare este didactică (ne ajută să înțelegem mai bine planurile lui Dumnezeu), nu și practică / rituală – adică fără obligații religioase.
      Știu însă că după orice explicație, sunt unii care rămân cu sărbătorile. Dacă nici Pavel nu i-a putut convinge pe toți, nu am eu pretenția că voi fi mai convingător.
      Corturile să prefigureze A Doua Venire? Nu am găsit scris că atunci vom sta în corturi. Sărbătoarea amintea conducerea lui Dumnezeu în trecut, în cei 40 de ani din pustie și învăța pe evrei că în lumea aceasta suntem trecători, ca și Avraam, care nu a moștenit decât un mormânt, și că adevărata întâlnire a lui Israel pentru totdeauna va fi în „corturile veșnice” (Luca 16:9). Așa înțeleg eu, deocamdată.
      2016 nu are nicio semnificație profetică. Metodistul Adam Clarke a fost probabil singurul care a calculat astfel. Am arătat în articol că nu este corect să se calculeze cei 1260 de ani de la 754-756. Dar cine nu pricepe, să nu priceapă. Domnul nu va veni la nicio dată calculată sau profețită de oameni. Profețiile trebuie să se împlinească mai întâi, și în mod special cea din Mat 24:14, care este esențială. La aceasta trebuie să ne concentrăm, nu la „vremile și soroacele” stabilirii Împărăției, care nu sunt sub controlul nostru (FA 1:7-8). Noi avem nevoie de putere, nu de jocuri aritmetice și speculații tipologice.
      Singura profeție care se va împlini la toamnă este aceea că și această falsă trezire va da greș, iar neascultătorii de Dumnezeu vor relua calculele și vor vesti altă dată. Cine nu are de lucru îi va crede.

  8. Stefan Sescu 07/04/2016 at 22:52 - Reply

    Multumim

    Am urmărit de-a lungul anilor tot felul de publicaţii, predici, prelegeri de documentare, comentarii şi chiar am urmărit seminarii ale unor profesori şi pastori de calibru pe seama evenimentelor finale. Sunt de acord că nu trebuie să fixăm date profetice despre ziua revenirii Domnului. Dar ceea ce mi-a atras atenţia a fost şi este retorica ironizantă în faţa unor adevăruri de care nici nu pomenim. Am văzut ce se poate face din expresia (mô`ădîm) un lucru de nimic, iar dintr-o solie importantă, o bagatelă ce poartă eticheta ; puţini cunosc, însă că, se poate face conform unei tehnici. Nimic spiritual, nimic din întâmplare, nimic practic şi nimic dragoste sau din sentimente de iubire. Tehnică şi paradă de înţelepciune! Suntem profesionişti, ce Dumnezeu!? Se vede o academie, o academie pe care nu au avut-o propagandiştii comunişti şi pe care nu o stăpânesc unii profesori. Dar de care, în mod paradoxal, beneficiază doar cei care au talantul retoricii umoristice! Ceea ce mi-a fost la îndemână să observ a fost retorica predicată şi predată . Dar de care, în mod paradoxal, beneficiază doar cei care au talantul retoricii umoristice. Am văzut persoane a cărui minte este îmbrăcată decent fără studii universitare, dar diferit de cei cu doctorate, care interpretează textul biblic prin abundente trimiteri la profeţiile excatologice ale sorei White. Pentru că dorinţa de mai mult e prea mare pentru un birou la institut atât de mic, noi optăm pentru academii particulare, doar pentru a crea un zeu mai mic. Cineva s-a gîndit că fericit e cel ce are un zeu mic într-o academie mare. Dumnezeu, în bunătatea lui, va înţelege. Astfel, m-am convertit de la ucenicul de la Şcoala de Sabat la ucenicul în comentarii pentru cercuri academice.

    VREMURI HOTĂRÂTE

    Expresia „vremuri hotărâte” în traducere ebraică „mô`ădîm”, după cum ştiţi apare pentru prima oară în Geneza 1.14. Ea ne ajută să descoperim în ordine sărbătorile revelate de Dumnezeu în Vechiul Testament la vremea hotărâtă. Iată care au fost: Sărbătoarea Paştelor , a Săptămânilor sau a Cincizecimii (Primelor roade), Trâmbiţelor , a Ispăşirii (Yom Kipur), Corturilor , etc. În timpul dispensaţiunii Duhului Sfânt, sărbătorile enumerate mai sus au încetat împreună cu formele rituale. Totuşi, în contrast cu atenţionarea care spune că nu va fi nici un timp fixat (nici o zăbavă), există „vremuri hotărâte” a unor sărbători (evenimente) excatologice numite de Biblie „umbra lucrurilor viitoare” . Ţinta profesorilor este să cerceteze dacă Biblia confirmă că sărbătorile la vremea hotărâtă revelate de Vechiul Testament pot fi tipologii sau umbre a unor sărbători excatologice la o vremea hotărâtă (de Dumnezeu).
    Practic, primele dovezi ar fi: Sărbătoarea Ispăşirii (Iom Kipur) începută în anul 1844, Sărbătoarea care avut loc în noapte de Paşti , experienţa Cincizecimii sau a Primelor Roade , etc. Ar putea ca aceste sărbători să fie tipologii sau umbre a unor sărbători excatologice care ne ajută să descoperim la vremea hotărâtă de Dumnezeu? Despre aceste lucruri ar trebuii să scrieţi. Dorim să ştim şi să înţelegem dacă este sau o profetic! Ar trebuii să scrieţi dacă profeţiile condiţionate şi necondiţionate descoperă sau fixate (Gen.1.14). Dacă alegem versiunea traducerii ultimei părţi din versetul Apocalipsa 10.6 de forma, , atunci cum explică Biblia împlinirea profeţiilor excatologice din Daniel 2.34-35; 11.40-45, Ioel 2.30-31; Luca 21.20; Fapte 3.19-20 şi 1Tesaloniceni 5.4-8 de exemplu? Ar putea ca aceste profeţii să proiecteaze lumină pentru a descoperi Ziua Domnului ca o vreme hotărâtă? În contextul că experienţa Cincizecimii care a adus Ploaia Timpurie a căzut la în sens ebraic , cum interpretăm împlinirea profeţiilor date de Spiritul Profetic? Evenimentul împlinirii experienţei Cincizecimii de la Ploaia Târzie va fi împlinirea unei profeţii sau o înafara profeţiei? Iată profeţii de care nu spuneţi nimic:
    – „Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai slabă a puterii lui Dumnezeu, decât puterea care a marcat începutul ei. Profeţiile care s-au împlinit la revărsarea Ploii Timpurii, la începutul predicării Evangheliei, urmează să se împlinească iarăşi în Ploaia Târzie de la încheierea ei. Acestea sunt ‘vremurile de înviorare’ către care privea în viitor apostolul Petru când spunea: ‘Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţivă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă (Iom Kipur la vremea hotărâtă) păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos’ (Fapte 3,19.20)” (Tragedia veacurilor, p.611-612).

    Preliminar putem anticipa că întregul context biblic relevă că profeţiile proiecteaze lumină pentru a descoperi Ziua Cincizecimii ca o vreme hotărâtă. Dacă Sărbătoarea Cincizecimii era stabilită la în a cincizecea zi după Paşti , atunci dovezile de până acum, ar fi suficiente să credem că Cincizecimea de la Ploaia Târzie este stabilită la , conform profeţiilor.
    În plus, Sfânta Scriptură care foloseşte numerología zilelor, anilor şi lunilor în contrast cu cel gregorian, ne descoperă şi alte . În contrast cu afirmaţia de la finalul versetului Apocalipsa 10.6 care spune că nu va fi nici un , iată preliminar doar câteva versete care descoperă şi alte . Iată doar câteva:
    – Vremea Ploilor Târzii la vremea hătârâtă, cu semnele lunii roşii sau cu stâlpi de nori – Lev.23.4,16,21.u.p.;26.4; Ierem.5.24, Ioel 2.23; Iacov 5.7; Ioel 2.30-31; F.Ap.2.19-20; Is.4.5-6;
    – Timpul roadelor şi a seceratului la vremea hotărâtă – Gen. 47.24; Num.28.2; Prov.25.13; Ierem.51.33; Mat.13.30; 21.34; Ap.14.15-20
    – Vremea de înviorare la vremea hotărâtă cu semne pe cale – Prov.25.13; F.Ap.2.19-20; 3.19
    – Timpul sfârşitului la vremea hotărâtă – Ps.75.2; Dan.8.14; 12.4,9; Hab.2.3; Mat.24.45; Mc.1.15; 1Pet.1.20
    – Etc.
    Autoritatea soliilor care trebuia şi trebuie vestită de veghetori la se pare că este concentrată într-o întrebare retorică pusă de Domnul şi într-un răspuns dat de înţelept. Iată-le:
    – “Care este deci robul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la ” ?
    – „Toate lucrurile îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” .

    Mai mai mult, aşa cum Sărbătoarea ispăşirii era stabilită la în luna a şaptea ziua a zecea , tot aşa lucrarea de ispăşire în Sanctuarul din Cer la vremea hotărâtă, adică după 2300 de seri şi dimineţi. Lucrarea de ispăşire a început în anul 1844 şi este în curs de desfăşurare. După cum în Ziua Yom Kipur ispăşirea a început la un numit şi ceasul judecăţii în prima parte a zilei, tot aşa sfârşitul ei se va termina la un , numit dacă se poate spune aşa . Dacă ispăşirea a început în anul 1844 la un timp sau ceas profetic hotărât , tot aşa ispăşirea se va termina la un timp sau ceas hotărât sau în .
    Şi totuşi, Biblia ne dă nişte repere aparent contradictorii care trebuiesc lămurite. Dacă unele interpretări ale versetului Apocalipsa 10.6 sugerează că nu va mai fi un timp profetic fixat iar unele profeţii sugerează contrariul , cum se armonizează învăţăturile lui Dumnezeu în cazul contradicţiilor aparente? Ce-a vrut să spună Mântuitorul că nu e treaba noastră să ştim despre vremuri şi soroace, dacă Duhul Sfânt prin Pavel dă răspunsul (1Tesal.5.2-8)? Care sunt standardele sau tehnicile înterpretărilor profetice? A aprobat şi aprobă Dumnezeu folosirea tiparelor şi şabloanelor scolastice din lucrările de specialitate din academia dumneavoastră pentru înterpretarea profeţiilor? Şi totuşi, dacă a existat istorie în fapte sau evenimente în scop didactic însoţite de semne profetice, atunci e foarte posibil ca istoria să se repete.
    Dacă Vechiul Testament descoperă în ordine că sărbătorile la vremea hotărâtă au fost: Sărbătoarea Paştelor , a Săptămânilor sau a Cincizecimii (Primelor roade), Trâmbiţelor , a Ispăşirii (Yom Kipur), Corturilor , etc, atunci trebuie să cercetăm dacă ele sunt umbre ale lucrurilor viitoare. Motivele sunt foarte importante, deorece întregul context Biblic sugerează că , modul şi motivul soliei sigilării pentru Ploaia Târzie sau sfârşitul primelor şapte stropiri pentru (B.A.Z.Ş.) nu se negociază ca să ne dăm cu părerea .
    După cum am notat, în timpul dispensaţiunii Duhului Sfânt, sărbătorile enumerate mai sus au încetat împreună cu formele rituale. Totuşi, în contrast cu atenţionarea care spune că nu va fi nici un timp fixat (nici o zăbavă), există a unor sărbători (evenimente) excatologice, numite de Biblie . Dacă nici o proorocie nu se tâlcuieşte singură, atunci ţinta DVS este să cercetati dacă întregul context Biblic confirmă că sărbătorile la vremea hotărâtă revelate de Vechiul Testament pot fi umbre ale lucrurilor viitoare la vremea hotărâtă (de Dumnezeu)? Preliminar am anticipat că primele dovezi ar fi: Sărbătoarea care avut loc în noapte de Paşti , experienţa Cincizecimii sau a Primelor Roade , Sărbătoarea Ispăşirii (Iom Kipur) , etc. Dacă Biblia spune că existau sabate ceremoniale în timpul sărbătorii pascale la Cincizecime sau de Ziua Ispăşirii, se ridică întrebarea: în ce sens sunt ele “o umbră a lucrurilor viitoare”? Dacă întregul capitol Levitic 16 ne descoperă lucrarea de ispăşire a Marelui Preot în Sfânta Sfintelor din Cer după 1844, atunci ar putea ca primele şapte stropiri care s-a făcut pentru casa marelui preot Aaron să fie o care relevă modul şi motivul soliei sigilării pentru Ploaia Târzie a Bisericii Adventiste de Ziua Şaptea ca o ? Întrebările conturează cadrul studiilor dumneavoastră.
    Ar putea ca Biblia să ne descopere o vreme hotărâtă când va coincide simultan cu Ziua Cincizecimii (Lev.25.9-10)? Ar putea ca sigilarea cu Ploaia Târzie în spiritul Zilei Cincizecimii, să corespundă cu primele şapte stropiri pentru Casa Marelui Preot (Lev.16.11,14; 25.9-10)? Ar putea ca jertfele de ispăşire aduse în Ziua Cincizecimii notate de Vechiul Testament să fie o prefigurarea a Zilei Ispăşirii în aceeaşi zi (Lev.23.19;25.9-10)? Ar putea ca sărbătoarea Sabatului ceremonial şi nu săptămânal de la Cincizecime şi de la Ispăşire sărbătorită simultan în trecut ca , să fie (Coloseni 2.16-17; Ev.9.11; 10.1)?

    • Florin Lăiu 01/05/2016 at 21:58 - Reply

      Mă gândeam să vă răspund, dar nu îmi este clar ce anume vă frământă. Comentariul Dvs. este foarte lung, neclar și cu propoziții defective, al căror sens e greu de ghicit. Mai degrabă aș primi o palmă sinceră, decât un comentariu interminabil și abracadabrant.

  9. […] Florin Lăiu, „Ziua şi ceasul acela”, […]

    • Florin Lăiu 07/04/2016 at 14:37 - Reply

      Mulțumesc. Pe calea asta mi-am adus aminte de blogul lui Marius Necula. E foarte instructiv. Merită urmărit. Am citit interpretarea la Apocalipsa 17 și observ că se apropie de înțelegerea mea.

      • Gratar 14/08/2016 at 1:55 - Reply

        Ultimul papa este asta de acum

        Venirea Domnului:vine si nu il ia in calcul pe fr.Florin Laiu?sunati-

        La 22.10.2016

        • Florin Lăiu 14/08/2016 at 14:48 - Reply

          Și ultimul primar al Parisului cine este?

          • gratar ion 27/08/2016 at 18:23 - Reply

            Asta de acuma ca numai apuca.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.