Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată,

biet neutrino contemporan cu moartea-mi,

inimă-n van răsucită-n optitul zero

– ou nedogmatic.

Dă-mi, ah, dalta nesuferitului Iov,

porţi în bazalt să-mi deschid, fără zăvoare,

să îngenunchi sub scut, pe mine-n

lut să mă semăn.

Luaţi aceşti mărăcini, această pleiadă!

Iată, acum şi scânteia care mă simt:

neadormit, netrezit, solidar Ekklesíei

cenuşărese.

Toarnă-mi, Doamne-n priviri, curcubeie de har,

psalmul meu să nu moară-n tângă nătângă;

salve printre măslini s-aud şi să fiu un

verb al speranţei.

Bucureşti 1998