Re. 1 Tim 2:12 „Argumentul nostru este cel cultural, dar Pavel aduce unul biblic. În fața celor de altă credință, cum facem să-i convingem că argumentul nostru cultural are prioritate?”
Rom 16:7 „Ce știm despre acești apostoli cu vază – Andronic și Iunia?”
1Tim 3:12 „Dacă diaconul trebuia sa aibă doar o nevastă înseamnă că, la alegeri, trebuiau să fie foarte atenți, întrucât în Biserică erau și frați cu două neveste?”
Gen 6:3 „Ce înseamnă această expresie?!”

Argumentul cultural

Dragă doctore, argumentul cultural al lui Pavel este fundamental în înțelegerea completă a acestui subiect. Dar într-adevăr, nu este suficient. Știm din scrieri istorice că instrucțiunile apostolice privitoare la supunerea sclavilor și subordonarea femeilor, precum și formele de exprimare a decenței erau în legile nescrise ale grecilor și ale altor popoare. Aceste cutume puternice și rezistente existau cu mult înainte de apostoli.  

Cu privire la aceste relații sociale (statutul femeilor și al sclavilor etc.), Pavel a fost învățat de Dumnezeu că trebuie să le păstreze, respectând astfel principiul acomodării evanghelice (1Cor 10:32-33). Totuși, Pavel nu ar fi admis, în numele acomodării, orice element cultural grecesc, bine știind cât de impregnată de păgânism era cultura greco-romană. El avea, într-adevăr, și alte motive în favoarea ordinii pe care o stabilise în comunitățile creștine.

Locul argumentului teologic

În al doilea rând, sfaturile speciale din epistole au fost date ca reacție la anumite provocări. Reiese că unele surori nu mai considerau necesară respectarea regulilor tradiționale ale decenței feminine. În Corint nu mai purtau vălul, în Efes voiau să fie învățătoare ale Bisericii. Nu întâmplător, acestea erau cele mai depravate cetăți grecești. Plecând de la principiul sacru că în creștinism nu există discriminare (Gal 3:27-28), anumite surori începuseră deja să se emancipeze: unele nu mai purtau vălul tradițional (1Cor 11:16), altele deveniseră învățătoare în Biserică. De asemenea, sclavii se întrebau dacă n-ar trebui să fie mai înfipți în a-și apăra egalitatea socială în Christos, în special când stăpânul era „frate” (1Tim 6:2).

Privind din perspectivă misiologică, apostolul avea motive să fie îngrijorat că aceste tendințe de emancipare izolate vor lua amploare și vor compromite Evanghelia în mediul păgân, unde autoritatea o aveau stăpânii de sclavi și bărbații în general. Creștinismul ar fi fost înăbușit din fașă, dacă ar fi promovat în mod deschis emanciparea socială, ca drept politic.

De aceea, pe lângă sfaturile de a respecta cutuma, apostolul a adăugat și argumente teologice, care arată că inegalitatea are origini foarte vechi, în episodul căderii în păcat (1Tim 2:14, cf. Gen 3:16-17) și prin urmare, femeile ar trebui să-și recunoască vulnerabilitatea, poziția și rolul principal dat de Creator. Chiar înainte de cădere, deși băratul și femeia au fost creați egali, responsabilitatea principală în familie a fost dată bărbatului (Gen 2:16; 3:9; 1Cor 11:8-9; 1Tim 2:13), principiu care rămâne și în comunitatea creștină (Ef 5:22-24; Col 3:18; Tit 2:3-5; 1Pt 3:1-6). Totuși, eu cred că extrapolarea acestui principiu la societate în general este un salt logic lipsit de temei. Fiecare cap de familie este răspunzător de bunul mers al propriei familii, dar de aici nu se deduce că toți bărbații sunt liderii tuturor femeilor. În societate, chiar și în antichitate, au existat femei cu rol social proeminent (judecătoare, regină etc.). Cu atât mai mult în societatea liberă de astăzi, în care sclavagismul și discriminarea socială sunt în afara legii (în ciuda unor practici  

Argumentul vulnerabilității feminine

Femeile care începuseră să ia cuvântul în Biserică erau probabil, în cele mai multe cazuri, „neabețedate”, fiindcă pe atunci fetele nu erau date la școală. Unele, pur și simplu, neînțelegând subiectul, întrebau în public, ceea ce în cultura vremii era socotit indecent (1Cor 14:33-38). Altele, care erau în stare să învețe pe alții, se pare că erau influențate de erezii și astfel Biserica era în pericol (1Tim 2:14). 

Este foarte posibil ca femeile care se erijau în învățătoare ale Bisericii să fi fost influențate de eretici ca Imeneu, Alexandru și Filet (1Tim 1:19-20) sau de alți învățători care umblau după „studente” bogate sau arătoase (2Tim 2:17, 22; 3:6-9, 13; 4:3-4). În timp ce căutau ocazii de desfrâu, acești învățători spiritualiști (care predicau venirea și revenirea lui Iisus în spirit și învierea morților în spirit, nu în trup), susțineau doctrine demonice, între care și interzicerea unor alimente, pe criterii teozofice, și interzicerea căsătoriei (1Tim 4:1-3).

Acest curent foarte timpuriu, care seamănă cu gnozele (gnosticism) care au înflorit în creștinătate în secolele II-III, este numit de Pavel pseudonimos gnosis („fals numita cunoaștere / gnoză”, 1Tim 6:20). Iar în mediul „creștinilor” gnostici, femeile puteau fi învățătoare, unele devenind faimoase, ca Helena din Tir, „Izabela” din Tiatira (Ap 2:20), sau în sec. II, Marcellina, Philumena, Flora, etc (vezi și aici). Această combinație de încălcare a decenței culturale, dorința de afișare, deschiderea spre orice fel de idei, precum și libertinismul amoros și tentația magiei, s-au dovedit capcane pentru anumite femei creștine, care în mod natural aspirau la emancipare socială și culturală.

Argumentul menirii feminine

Un alt argument al lui Pavel era acela ca femeile neliniștite, care voiau să-i dăscălească pe bărbați, să-și vadă mai degrabă de menirea lor feminină, ca soții și în special ca mame (1Tim 2:15; Ti 2:3-5), adevărata lor superioritate (1Cor 11:12). Dar același Pavel încuraja celibatul (1Cor 7:1-9, 11a, 17, 20, 24-40). O femeie necăsătorită nu trebuia să poarte văl. Nici societatea n-o cerea, nici Biserica, nici Pavel. La fel, o femeie necăsătorită, care nu trebuia să aibă copii, ar fi putut, teoretic să aibă un rol de învățătoare, dacă era bine pregătită, evlavioasă și statornică în credință. Sau dacă, fiind căsătorită, nu avea copii (ori avea copii maturi), teoretic nu mai intra sub incidența interdicției lui Pavel.  Totuși, argumentul principal rămânea în picioare: tradiția care cerea ca femeile să nu ia cuvântul în adunările publice.

Erau acceptabile în rolul de diaconese (slujitoare), de profetese și rugătoare. Acestea erau roluri acceptate în societatea grecească. Femeia-slugă nu a fost niciodată considerată un spectacol indecent. Iar profetesele se exprimau în public și în templele și oracolele grecilor, astfel că o femeie care se ruga lui Dumnezeu, sau vorbea ca profeteasă, nu era blamată. Pavel o avertiza doar să-și pună vălul dacă este căsătorită.

Pe lângă aceste permisiuni ale societății și ale Bisericii, apar unele femei pe care le presupunem învățătoare (prin asociere), doar ca asistente ale soților lor, sau ca simple ajutoare misionare:

1. Prisca (Priscilla) soția lui Aquila (FA 18:2, 18, 26, Rom 16:3-4; 1Cor 16:19);
2. Iunia, soția lui Andronic (Rom 16:7) etc.

Sunt menționate asistente misionare, ca Phoibe (Rom 16:1-2), Maria (Rom 16:6), Evodia și Syntyché (Flp 4:2-3), dar foarte probabil împlineau roluri secundare, acceptabile în societate. Nu ni se spune că ar fi fost predicatoare. Chiar și Priscilla, cea mai proeminentă soție de misionar, numită de două ori înaintea soțului ei, nu apare ca învățătoare publică. Doar ni se spune că, împreună cu soțul ei, Aquila, a contribuit la creștinarea marelui orator Apollos, pe care l-au găzduit un timp. (În calitate de gazdă, femeia putea vorbi în casa ei, dacă soțul îi permitea).

Cât despre Andronic și Iunia, textul nu este explicit. Traducătorii sunt împărțiți. Unii înțeleg că amândoi ar fi fost apostoli eminenți (TOB, NRS, NJB, NIV etc.), alții înțeleg doar că erau bine cunoscuți apostolilor, probabil ca gazde ospitaliere și gata de a ajuta misiunea (cf.  NET, ESV, R95). Alții cred că ambii erau bărbați (RSV), deoarece exista și numele masculin Iounias, iar forma acuzativă din text (Iounian), poate fi atât de la forma feminină Iounia, cât și de la forma masculină Iounias. Eu optez pentru Iounia (lat. Junia), pentru că în același capitol mai apare o pereche soț-soție.

Argumentul sacralității cultului

Un alt argument, folosit doar tangențial, este acela al sacralității cultului: îngerii lui Dumnezeu, prezenți în adunarea creștină, sunt afectați de spiritul și respectul cu care venim la închinare (1Cor 11:10). Expresia „căci îngeri sfinți sunt în adunarea lor” am găsit-o în scrierile sectare de la Marea Moartă, în relație cu sfințenia cultului (cf. Lev 21:17-23; Dt 23:1-4).

Deși formele pe care le îmbracă ideea de decență sunt culturale, principiul și sentimentul respectului față de oameni este o poruncă divină. Chiar și îngerii, ca trimiși ai lui Dumnezeu, deși nu au prejudecăți culturale, sunt atinși de respectul sau nerespectul manifestat în cadrul cultului. Dacă în timpul lui Pavel, decența feminină implica acoperirea capului și ascultarea în tăcere, astăzi nu mai există nici obligația vălului, nici obligația tăcerii: societatea îi permite femeii să se afirme public așa cum dorește, inclusiv în calitate de profesoară, om de știință, lider, cosmonaută, sportivă, artistă, ministru, șef de stat și, în unele biserici, păstoriță. Noțiunea de decență a rămas în societate (cu limite mai permisive, în unele privințe), dar se manifestă sub alte forme decât în vremurile lui Pavel.

Poligamie în creștinism?

Re 1Tim 3:12. Dragă doctore, nu am studiat problema poligamiei în primul secol creștin. Cert este că în religia mozaică, poligamia a fost tolerată de însuși Dumnezeu. Nu am avut niciodată visuri de acest soi, sunt convins că idealul lui Dumnezeu în ce privește căsătoria, este o parteneră pe viață, un ideal pentru care merită să luptăm, dar Dumnezeu nu a așezat niciodată păcatul poligamiei pe același raft cu adulterul și perversiunile. Creștinătatea este în mare parte moștenitoarea culturii greco-romane, în care bărbatul era oficial monogam, dar nu rareori avea amante, eventual și femei căsătorite.

Astăzi țările creștine încep să vorbească respectuos despre, să legitimeze și să celebreze cu mândrie manifestările sexuale nefirești, dar se revoltă când aud de obiceiul barbar al unor islamici, sau al unor rămășițe de mormoni, de a avea două sau mai multe neveste. Dacă ar fi oficiale, legitime, probabil că ar fi și mai mare scandal.

În unele țări africane sau asiatice, misionarii creștini s-au lovit de problema poligamiei: ce facem cu convertiții din familii poligame? Diverse soluții au fost adoptate, depinzând de confesiunea misionarului, sau de viziunea lui evanghelică și socială. Sau depinzând de faza istorică prin care trecea Biserica. (O disertație DMin pe această temă se poate găsi pe internet, dar nu am citit-o, doar i-am frunzărit concluziile). Am observat că până astăzi mulți credincioși nu fac distincție între ideal și practică, între Legea lui Dumnezeu și manualul Bisericii: se miră că nu sunt toate aliniate în mod legalist. (Mă apucă groaza de o asemenea viziune. Nu rareori am auzit întrebarea: „Da’ pentru minciună, de ce nu se exclude?”).

Din punctul meu de vedere, dizolvarea unei familii poligame nu rezolvă problemele. O soție repudiată, fie că a fost a unui monogam, fie a unui poligam, se va simți pedepsită peste măsură, chiar dacă s-a creștinat. De ce nu s-ar aplica și aici avertizarea din Mt 5:32 : „Dar Eu vă spun, că oricine îşi repudiază soția (afară de cazul dedării la desfrâu), îi dă ocazia să devină adulteră (sau: o face victima adulterului)”.

Cazurile de acest gen nu pot fi soluționate cel mai bine din condei. Perfecționistul și idealistul care judecă frumos de la birou pot fi periculoși în lucrul Domnului. Fiecare caz trebuie judecat separat, cu maximă finețe și cu colaborarea liberă a tuturor persoanelor implicate. Nu sunt pentru sfâșierea legalist-perfecționsită a unor asemenea familii. Da, este un rău, dar intervenind fără înțelepciune, se poate face și mai rău. Dacă Dumnezeu, prin Legea lui Moise, nu a exprimat o condamnare explicită, urmată de o pedeapsă drastică, care să descurajeze practică, cine sunt eu să fac ordine în Biserică, în numele unor principii superioare? Din fericire, în spațiul creștin în care mă învârt, nu există poligamie.

Și acum, venind la instrucțiunea lui Pavel, în cazul Bisericii primare, pasajul (nestudiat de mine exhaustiv) sugerează că unii creștini nu ar fi fost bărbați ai unei singure soții. Dar ce înseamnă asta, nu sunt foarte sigur. Samuele Bacchiocchi insista că nu despre poligamie este vorba aici, ci despre recăsătorire (una, două, etc.), fiindcă cine se recăsătorește (indiferent de motive, rațiuni și drepturi), sacrifică idealul de a avea o singură parteneră pe viață. Ca argument, el aducea cazul văduvelor îndreptățite la ajutorul social al Bisericii, cu condiția, între altele, de a „nu fi avut decât un singur bărbat” (1Tim 5:9), ceea ce nu s-ar interpreta aici ca poliandrie  – nu exista așa ceva în societatea greco-romană; se spune că s-ar fi practicat în anticul regat Saba.

În Iudaism, poligamia era uneori practicată și în secolul apostolic. Doar secta esenienilor interzicea poligamia. Creștinismul adoptase idealul lui Iisus, dar Iisus nu dăduse instrucțiuni specific nou-testamentare, cum ar trebui procedat cu noii convertiți care sunt deja poligami. Astfel rămâne deschisă posibilitatea de a fi existat ocazional poligami, printre convertiții din iudaism. Din punctul meu de vedere, un slujitor al Bisericii trebuia să fie model și în ce privește familia. Chiar dacă o familie poligamă poate să fi fost acceptată (?), în niciun caz nu era acceptat un reprezentant al Bisericii poligam (în paralel sau în serie).     

Carnea păcătoasă din Gen. 6:3

O traducere din textul ebraic ar fi următoarea:

«Yahwé a zis [atunci]: „DUHUL Meu nu va rămâne* veșnic în om, deoarece** el este carne; ci zilele [vieții] lui vor fi 120 de ani”».

Alte traduceri cu autoritate sunt:

TOB tr.: «Spiritul Meu nu va dirija mereu omul, având în vedere greșelile lui: nu este decât carne și zilele lui vor fi 120 ani»

CJB tr.: «Spiritul Meu nu va trăi pentru totdeauna în ființele omenești, fiindcă și ele sunt carne; de aceea, lungimea vieții lor va fi de 120 de ani».

NRS  „My spirit shall not abide in mortals forever, for they are flesh; their days shall be one hundred twenty years.”

NJB  ”My spirit cannot be indefinitely responsible for human beings, who are only flesh; let the time allowed each be a hundred and twenty years.”

NET  ”My spirit will not remain in  humankind indefinitely, since they are mortal. They will remain for 120 more years.”

NIV  ”My Spirit will not contend with humans forever, for they are mortal; their days will be a hundred and twenty years.”

TNK  „My breath shall not abide in man forever, since he too is flesh; let the days allowed him be one hundred and twenty years.”

Termenul ebraic בָּשָֹר baśar înseamnă carne, trup de carne, sau figurat: rudă de sânge, ființă umană. În acest text, ar avea un sens peiorativ, de unde expresia „carne păcătoasă”, sau după alții, „muritoare”. Dar aceasta este numai una din probleme. Textul conține un verb straniu, nesigur: yadon (a se certa? a judeca? a locui? a stăpâni?) și o expresie unică: bәšaggam (în greșeala lor? deoarece chiar…?), de asemenea nesigură, având mai multe interpretări posibile. Fiind un text arhaic, este de așteptat să întâlnim astfel de situații.

Trebuie să mă opresc aici, ca să nu-mi pierd mințile. Sunt și eu carne păcătoasă.