Unul dintre prietenii buni de pe FB mă întreabă următoarele:

Trupul lui Adam din Eden este același cu trupul nostru?
Vedenia lui Iezekiel despre învierea scheletelor ce semnificație are?

Despre trupul lui Adam

Nu cunoaștem toate aspectele, pentru că nu ni s-au descoperit în Scriptură toate. Dar este important cât ni s-a descoperit. Pe lângă aceasta, putem specula, în mod nevinovat, atâta timp cât căutăm să armonizăm ideile noastre cu învățăturile și principiile Bibliei. Există destule lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a descoperit în mod explicit și nu era nevoie, deoarece ne-a lăsat în schimb bunul simț. El ne-a dat mintea nu doar pentru a citi și a memoriza, ci și pentru a crede și a raționa – chiar și dincolo de Cuvântul scris, dar nu în conflict cu el. Să notăm, așadar, câte ceva din specificul primului om ca ființă.

1. Dumnezeu l-a creat pe primul om în aceeași zi cu viețuitoarele uscatului (Gen 1:24-28), l-a făcut din pământ ca și pe celelalte viețuitoare (Gen 2:7, 19), i-a dat aceeași suflare de viață și aceeași hrană vegetală ca și animalelor (Gen 1:29-30; 2:7), înseamnă că are o natură („carne și sânge”) asemănătoare cu a celorlalte viețuitoare.

2. Dumnezeu l-a binecuvântat pe primul om ca să procreeze, așa cum au fost binecuvântate și alte viețuitoare (Gen 1:22, 28; 5:2).

3. Spre deosebire de celelalte viețuitoare, cărora li s-au dat doar reflexe (instincte și capacități de a învăța obiceiuri), Dumnezeu a dat omului capacități creative, deoarece omul a fost făcut în chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 2:15; 5:1).

4. A primit de asemenea și capacități sociale unice, prin legământul unirii cu o ființă asemenea lui și de sex opus, spre deosebire de celelalte viețuitoare, care nu au neapărată nevoie de virtuțile dragostei și fidelității (Gen 2:18).

Toate acestea sugerează că primul om a fost destul de asemănător cu omul actual, doar că a fost proiectat să devină nemuritor, cu condiția fidelității în legământul cu Dumnezeu și prin accesul permanent la Pomul Vieții. Chiar după căderea în păcat, când nu i s-a mai permis accesul la Pomul Vieții, omul încă a avut o longevitate incredibilă (până aproape de 1000 de ani, cf. Geneza 5) și, în relație cu aceasta, o vârstă foarte ridicată a maturizării biologice și a căsătoriei (nașterea primului născut, adesea după un secol, cf. Geneza 5!), ceea ce explică mărimea fizică mult mai mare decât a omului actual (Gen 6:4).

Din acest punct de vedere, generațiile de după Potop au degenerat. Pe vremea Conchistei Canaanului (c. 1400 î. H.) și chiar mai târziu, la începutul regatului israelit (c. 1000 î. H.) încă existau „uriași” (Dt 2:10, 20; 3:11; 1Sam 17:4; 1Cr 20:5), dar erau pe cale de dispariție, ceea ce sugerează că degenerarea fizică nu a fost uniformă, la toate popoarele. Mărimea inițială a omului pare să fi fost comparabilă cu a îngerilor, deoarece în Apocalipsă (21:17) avem expresia μέτρον ἀνθρώπου, ὅ ἐστιν ἀγγέλου „măsură de om, adică de înger”.

În Geneza 3 ni se spune că în urma păcatului, omul a rămas supus morții și unor pedepse disciplinare, care implică și modificări în natură (Gen 3:7, 10-11, 16, 18), probabil și în natura umană. Faptul că, la început, organismul uman, sub influența fructelor din Pomul Vieții, întinerea periodic, împrospătându-și sănătatea organelor și a celulelor, inclusiv a creierului, este o dovadă că organismul uman funcționa perfect la origine.

Înainte de cădere, omul nu avea nevoie de îmbrăcămine (Gen 2:25), dar după aceea, Dumnezeu le-a făcut „tunici de piele (blăniță)” (Gen 3:21). Se pare că, atunci când omul era gol și nevinovat, era înveșmântat în lumina slavei cerești, întrucât fusese făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Ps 104/103:1-2). Poate fi aici un joc de cuvinte, între  אוֹרᵓôr (lumină) și ﬠוֹר ˁôr (piele).

(În lumina celor spuse mai sus, este dificil să-mi imaginez că primul om, care a fost creat desăvârșit, după chipul lui Dumnezeu, pentru a trăi în prezența îngerilor, să fi avut aceeași fiziologie excretoare pe care o cunoaștem astăzi și ar fi avut nevoie să facă gropi în pământ, sau să pângărească tufele paradisului. Acest aspect ține de domnia stricăciunii. Mult mai probabil, organismul avea capacitatea de a asimila complet hrana, excesul de lichid se evapora și nu existau toxine de eliminat. Dar rămâne o opinie personală, o simplă speculație, nu am o afirmație biblică explicită. Același lucru aș putea gândi și despre fiziologia animalelor și despre stricăciune, îmbătrânire și moarte în general. Întreaga natură, într-un fel sau altul, a fost silită să sufere modificări în relație cu omul: Rom 8:19-21).

Un alt aspect care merită studiat în legătură cu acest subiect este trupul omului înviat. În principiu, știm că toți cei înviați vor fi asemenea lui Christos la trup, perfecți și nemuritori (1In 3:2). Christos a înviat în carne și oase (Lc 24:39), păstrând încă semnele cuielor (In 20:25, 27) și așa S-a înălțat și ne reprezintă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Mântuitorul a promis că aceia care vor fi găsiți vrednici de lumea viitoare și de viața veșnică, vor fi ca îngerii, ceea ce probabil se referă mai degrabă la rolul viitor al celor mântuiți (numiți preoți și împărați: Ap 20:6). Cât despre întrebarea despre relațiile soț-soție, pe care i-o puneau lui Iisus cei ce nu credeau în înviere, nu am un răspuns categoric. Iisus fie descurajează perspectiva simplei reveniri la primul paradis, fie Se referă doar la faza cerească a împărăției viitoare (Mt 22:30; Mr 12:25; Lc 20:35-36).

De asemenea, se pare că omul înviat nu va fi restaurat absolut prin înviere, ci anumite aspecte de imperfecțiune fizică vor rămâne de rezolvat treptat după aceea (Ap 22:2).

Cam atât.    

Vedenia lui Iezekiel despre înviere

Semnificația acelei viziuni profetice este suficient de clară în context. Oasele reprezintă pe evreii exilați în țările Asiriei și Babilonului, după distrugerea regatului Samariei a regatului Ierusalimului și a templului (Ez 37:11). Ezechiel era unul dintre exilați (Ez 1:1-2). Învierea descrisă acolo într-un mod foarte plastic și dramatic, înseamnă restaurarea spirituală și comunitară a întregului Israel, care urma să aibă loc după cei 70 de ani de exil (Ier 25:12-13; 29:10; Dan 9:2; Zah 7:5).

Profeția s-a împlinit, dar numai parțial, deoarece și condițiile au fost împlinite parțial. În mare parte, acel plan al lui Dumnezeu a fost zădărnicit (vedeți Ier 18:10; Zah 6:15c; Lc 7:30). În mod universal și definitiv se va împlini cu Israelul spiritual al lui Dumnezeu, adunat din toate părțile lumii, la Parusía lui Christos, în Ierusalimul Ceresc (Mat 24:30-31; Apocalipsa 21-22). Iar când cetatea cerească va coborî pe pământ, atunci va avea loc a doua înviere și episodul cu Gog și Magog (Ap 20:5a, 7-9), care de asemenea nu s-a realizat după repatrierea evreilor în epoca persană, așa cum era de așteptat (Ezec 38-39), din motivele menționate mai sus.

Deși imaginea învierii oaselor este o metaforă dramatizată vizionară, scena poate fi aplicată și ca o dovadă a puterii lui Dumnezeu de a face un lucru mai simplu decât pocăința și repatrierea lui Israel: și anume, învierea morților. „Duhul” invocat de Ezechiel să vină să restaureze rămășițele pământești și apoi să anime acele trupuri moarte este o ilustrație destul de slabă, dar adevărată, a învierii celor „adormiți în Christos”. De observat că este un singur Duh care animă toate acele trupuri, nu mii de duhuri care s-ar întoarce în trupurile în care locuiseră.