septembrie 2022
D L Ma Mi J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
376
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...

Titanii din alefbetul lui Moise

Matahalele „Cărții lui Enoh”

Anumiți învăţaţi evrei din epoca elenistică au interpretat primele versete din Geneza 6 într-o cheie mistico-fantastică, lansând astfel un scenariu mitologic, care deși a fost neacceptat de iudaismul oficial, a influențat până astăzi teologia creștină. Cartea care a pus în circulaţie mitul matahalelor hibride a fost Cartea lui Enoh (1 Enoh), o ficţiune religioasă produsă înainte de anii 200 î. e. n. Scrierea aceasta era cunoscută de iudeo-creştini (cf. Iuda 14), dar numai creștinii etiopieni au inclus-o în canonul biblic. Identificând pe „fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6 cu „străjerii” (veghetorii) cereşti (îngeri, cf. Dan 4:13, 23), această ficţiune religioasă (pseudepigrafă) arată povestește că aceştia….

„şi-au ales fiecare câte o femeie şi s-au apropiat de ele şi au trăit cu ele. Ei le-au învăţat pe femei vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi ale plantelor. Aceste femei au zămislit şi au născut uriaşi. Statura uriaşilor era de 300 de coţi, şi aceştia au înghiţit tot ce putea produce munca oamenilor şi tot nu a fost chip să fie săturaţi. Atunci uriaşii s-au întors împotriva oamenilor înşişi ca să-i mănânce. Şi au început a se repezi la păsări, la dobitoace, la târâtoare şi la peşti pentru a-şi potoli  foamea cu carnea lor, şi setea cu sângele lor. Şi atunci tot pământul a murmurat împotriva celor răi.” (1En 7:1-6, 10-15)

La o citire atentă a textului biblic din Geneza 6, Moise nu ne spune că uriaşii aceştia ar fi fost nişte monştri apăruţi în urma unor căsătorii nefirești (îngeri + femei), ci că „uriaşii erau pe pământ în zilele acelea”, adică înainte de a se petrece combinația menționată în text. Cuvântul „uriaşii” este cu articol definit (hannǝphilim) şi în poziţie emfatică, la început de propoziţie. Autorul subliniază astfel ce fel de oameni locuiau pământul în vremurile acelea, în contrast cu vremea sa. În niciun caz nu sugerează că, pe lângă oamenii „normali”, ar fi existat în vremurile acelea nişte monştri care sufereau de gigantism, sau care ar fi fost produsul hibrid al unei încrucişări nelegiuite. 

Ba încă Moise adaugă: „şi chiar după ce au intrat ‘fiii lui Dumnezeu’ la ‘fiicele oamenilor’ şi ele le-au născut copii, aceştia au fost uriaşi. Ei erau acei faimoşi titani (eroi, viteji războinici) din vremurile străvechi.” Sublinierea noastră arată că oamenii au fost „uriaşi” „chiar ȘI după” acest amestec, deci cu atât mai mult înainte de aceste căsătorii, oamenii fuseseră „uriași”.

În ce priveşte identitatea „fiilor lui Dumnezeu” şi a „fiicelor oamenilor”, cea mai bună explicaţie este aceea care apare în tradiția rabinică și în tradiția creștină (Julius Africanus, Augustin etc.), şi anume că aceste expresii sunt metaforice, figurate, denumind pe credincioşi şi pe necredincioşi. Oamenii lui Dumnezeu, ca și îngerii lui Dumnezeu sunt numiți „fii ai lui Dumnezeu” (Os 1:10; Ps 29:1; Ex 4:22, 23; Lc 3:38; 20:36; Rom 8:19; 1In 3:10; Iov 1:6; 2.1; 38:7; Ps 89:6), iar necredincioşii, oamenii acestei lumi sunt numiți „fiii oamenilor”, oameni obișnuiți, oameni de lume („fiii lui Adam”- Ps 53:2; 62:9).

Imediat înainte de aceste afirmații, Moise a trasat în Geneza 4-5 două linii genealogice: 1. a nelegiuitului Kain şi 2. a credinciosului Şet. Aşadar, autorul denumeşte, în mod figurat şi spiritual, cele două clase. (Biblia este plină de exemple în care Dumnezeu a descurajat căsătoriile dintre credincioși și necredincioși, ştiind că, de obicei, ele duc la ştergerea diferenţei dintre poporul lui Dumnezeu şi lume, stricând planul lui Dumnezeu prin apostazie și făcând din poporul Lui un alt neam păgân pe lângă celelalte (Dt 7:3-4; 1Împ 11:1-2; Ezra 10:2-3, 10-11; Ne 13:23-26; 1Cor 7:39; 2Cor 6:14). Pe de altă parte, Dumnezeu nu a interzis nicăieri căsătoria îngerilor cu fete pământene, deoarece:

  1. Asemenea combinaţie este natural imposibilă: îngerii nu sunt fiinţe sexuate şi nu se căsătoresc (Mt 22:30; Mc 12:25; Lc 20:35-36);
  2. Dacă acești „luceferi” s-ar fi putut împerechea cu pământence, dând naștere la urmași, care se reproduc, înseamnă că Dumnezeu î-a creat așa. Iar dacă metisajul „luceafăr + femeie” nu le-a fost interzis de Dumnezeu prin creație, de ce Pseudo-Enoh și urmașii lui ar trebui să blameze acel proiect al îngerilor? Dacă o combinaţie între îngeri şi oameni este posibilă, înseamnă că este naturală şi, prin urmare, legitimă. Poate că nu erau suficiente îngerese în cer, sau poate că pământencele erau mai atractive, cel puțin ca densitate.

În realitate, nu există îngerese şi îngeraşi, decât în anumite picturi bisericeşti sau laice. Biblia nu condamnă combinaţia din Geneza 6 ca pe un amestec rasial de fiinţe cereşti şi pământeşti, care ar fi dat naştere unor monştri. Un asemenea scenariu este de basm, chiar dacă a fost susţinut de-a lungul mileniilor, şi chiar dacă până târziu în epoca modernă, unii credeau că există femei care fac sex cu demonii. Bineînțeles că, după ce femeile acuzate mărturiseau totul (sub torturile Inchiziției), erau pedepsite după lege, prin ardere pe rug, ca „vrăjitoare”. Ceea ce întărea credința vulgului și a preoților lui.În ce priveşte mărimea reală a „uriaşilor”, nu puţini credincioşi s-au blocat cu mintea în acelaşi tărâm de basm.

Pasajul citat mai sus din 1Enoh susţine că uriașii ar fi fost de 300 de coţi (= 100-150 metri !!!). S-ar fi prăbuşit sub propria greutate. Falsuri cu schelete sau urme de asemenea uriaşi s-au difuzat şi pe internet. Falșii uriași sunt mult prea mari ca să-i luăm în considerație.

Secretul civilizației titanice

Geneza nu specifică ce înălţime ar fi avut primii locuitori ai pământului, dar ne dă o cheie: aceştia erau şi foarte longevivi (trăind până la 9-10 secole) şi se reproduceau la o vârstă mult mai târzie decât astăzi: de obicei, după vârsta de 100 de ani, iar după vârsta de 500 de ani încă erau fertili.

Site-ul Ziare.Com a publicat, în cadrul unei știri, următoarele:

„Speranța de viață pare să aibă legătură cu un tip de hormon secretat de organism, IGF1. Cu cât acesta este în cantitate mai mică, cu atât viața va fi mai lungă. În condițiile unei maturizări sexuale timpurii, acest hormon se găsește în cantitate mai mare în organism, relateaza Daily Mail, care citează un raport publicat de Proceedings of the National Academy of Sciences.”

Dumitru C. Dulcan, în Creierul și mintea universului afirmă:

„Este o lege a naturii, în virtutea căreia ființele care au nevoie de mult timp până să ajungă la maturitate au o viață lungă, iar cele care ating rapid maturitatea trăiesc puțin.”

Ştiind că există un raport proporţional între creşterea organismului şi vârsta medie a reproducerii, observăm că astăzi creşterea în înălţime are loc până la 20+ de ani. Dacă antediluvienii deveneau adulţi cu adevărat, în jurul vârstei de 100 de ani (vârsta primei nașteri după genealogiile din Geneza 5 și 11), aceasta sugerează că ei creşteau în înălţime (nu neapărat cu aceeași rată de creștere pe tot parcursul!) până în jurul vârstei de 100 de ani, ceea ce explică de ce erau atât longevivi, cât și „uriaşi”.

Dar cât de mari să fi fost?

Cuvântul „uriaş” nu este atât de potrivit, deoarece sugerează o statură imensă, în genul unor populații din satira lui Jonathan Swift (Călătoriile lui Gulliver): 22 metri. Singurele cazuri în care ni se indică dimensiuni ale uriașilor sunt cazurile refaimilor („fiii lui Rafa”). Biblia relatează că regele refait Hog din Başan (nordul Transiordaniei) dormea într-un pat de fier, lung de 4,5 metri, ceea ce sugerează că ar fi avut aproape patru metri înălţime (Dt 3:11). Dintre cei cinci refaimi din Gatul Filistiei, menționați în cronicile lui Samuel, Goliat ar fi avut „6 coţi şi o palmă” (= 3,25 metri), după Textul Masoretic (ebraic); dar după Textul Grecesc (LXX), ar fi avut numai 4 coţi şi o palmă (2,25 metri) sau, după alte manuscrise, 5 coţi şi o palmă (2,75 metri). Aceste ajustări numerice indică încercarea unor copiști editori de a impune o cifră mai realistă, gândind că scribii anteriori exageraseră. Sau, poate, modificarea a fost în sens invers.

În afară de Goliat, Biblia numeşte şi pe fratele său, refaitul Lahmi din Gat (1Cr 20:5), precum și pe un refait polidactil (un uriaş cu 6×4 degete la mâini şi la picioare). Acest amănunt, cunoscut în lumea medicală, subliniază autenticitatea cronicii biblice (2S 21:20; 1Cr 20:6), întrucât polidactilia este un fenomen genetic cunoscut.

Alţi refaimi vestiţi în cronicile biblice au fost Sappai / Saph (2S 21:18; 1Cr 20:4) şi un altul numit Işbi-Benob* (2S 21:16). [*Notă: Işbi-benob este o eroare scribală, în locul expresiei yošəbeybənob / bəgob = „locuitorii din Nob”, sau „din Gob”. După lexiconul HALOT, inițial ar fi fost propoziţia wayyēššəbu bə-Nob/Gob = „şi s-au aşezat în Nob/Gob”, sau wayyašubu bə-Gob = „s-au întors la Nob/Gob”, cu referire la David şi oamenii lui, aceasta fiind inițial ultima propoziţie din 2S 21:15].

Observăm, așadar, că diminuarea progresivă a staturii umane nu a fost uniformă în toate populaţiile, întrucât pe vremea cuceririi Canaanului, şi chiar după aceea, se raportează existența unor seminţii de „uriaşi”, care erau folosiţi ca adevărate maşini de război. Trebuie să facem distincţie între aceşti uriaşi şi fenomenul gigantismului cunoscut astăzi, numit şi hipersomie sau somatomegalie, și care este asociat cu diverse boli ale sistemelor circulator şi osos.

Descreşterea în înălţime şi longevitate care a avut loc în primul mileniu după Potop, potrivit cronologiei biblice, ar putea fi explicată şi prin intervenţia unui fenomen genetic degenerativ, asemănător cu „sindromul de progerie” (sindromul Hutchinson-Gilford), care se manifestă sub forma unei îmbătrâniri rapide, premature a organismului. Până la vârsta de 12-20 de ani, copilul cu progerie trece prin toate fazele de dezvoltare, până la îmbătrânire reală şi moarte. O boală asemănătoare este sindromul Werner, în care maturizarea rapidă începe odată cu pubertatea, iar la 40 de ani, individul are toate simptomele unui om îmbătrânit definitiv.

Statura titanilor – statura îngerilor (!?)

În descrierea Noului Ierusalim, Ioan foloseşte o expresie ciudată în Ap 21:17: μέτρον ἀνθρώπου, ὅ ἐστιν ἀγγέλου („măsură de om, adică [măsură] de înger”). Pentru că exprimarea este stranie, traducătorii au încercat să-i dea sens, improvizând: „căci cu măsura oamenilor măsura îngerul” (Cornilescu), sau: „pe care o folosea îngerul” (NIV), sau  eliminând complet referirea la înger (NJB), etc. Traducerea lui Galaction și cea Sinodală zice: „după măsura omenească, care este și a îngerului”. Este interesant însă că termenul măsură (metron) din Apocalipsa 21 se referă la o măsură precisă, o „trestie de aur” pe care o folosea îngerul (Ap 21:15). Iar această măsură grecească de lungime, numită kálamos (trestie), era de 10 picioare (= 3 metri).

Dacă măsurile antice, inclusiv cele greceşti, erau împrumutate din dimensiunile naturale ale corpului (deget, palmă, picior, cot), iar cotul este deja folosit în acelaşi verset, este posibil ca autorul să sugereze că măsura îngerului, trestia de aur, ar fi măsura standard a staturii îngerilor, care ar fi fost și statura inițială a oamenilor.

În apocriful 4 Esdras 2:42-43, scris pe la sfârșitul primului secol, cam în același timp cu Apocalipsa. Pseudo-Ezra descrie pe Christos Regele, ca pe un tânăr mult mai înalt decât ceilalți biruitori (cf. 1 Sam 1:2; 10:23), într-o scenă, pe care ar fi văzut-o într-o vedenie:

„Eu, Ezra, am văzut pe muntele Sionului o mare gloată pe care n-o puteam număra. Și toți lăudau pe Dumnezeu cu cântări. În mijlocul lor, era un tânăr de o statură măreață (impunătoare), mai înalt decât toți ceilalți. El a pus câte o coroană pe capul fiecăruia; da, El era mult mai înălțat decât ei.” (Comparați. Ap 7:9-10, 13; 14:1-4)

Cât de înalt ești pe dinăuntru?

Până vom ști mai sigur care au fost dimensiunile exacte ale uriașilor, mai important şi mai „safe” este să știm că imaginea măsurătorii are în Apocalipsă şi un uz simbolic (Ap 11:1-2), descriind judecata (evaluarea) celor care se închină lui Dumnezeu, care sunt măsuraţi cu o „trestie” asemănătoare unui rhabdos („toiag de domnie, sceptru”; aici Cornilescu greșește, când traduce cu „prăjină”; Versiunea Sinodală are „toiag”). Acest sceptru de măsurat, de la începutul capitolului 11 este dezvăluit la sfârșitul capitolului (v. 19, ca fiind Decalogul legământului). Există o statură spirituală care trebuie atinsă?

„…până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, ca un om matur („desăvârșit”), la statura deplină a lui Christos, și să nu mai fim ca niște copii, duși de orice val și vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor, prin şiretenia metodelor lor de amăgire; ci, mărturisind adevărul cu dragoste, să creştem în toate spre El, spre Christos, care este Capul.” (Ef 4:13-15)

(Prea) puțină lingvistică

Pentru a descrie pe aceşti oameni de statură impresionantă, ebraica biblică foloseşte de cele mai multe ori expresia ˀîš middā (lit. „om de măsură / dimensiune”), plural: ˀanšê middā sau ˀanšê middȏṯ „oameni de măsură [mare]” (Nu 13:32; 2S 21:20; Is 45:14; 1Cr 11:23; 20:6), sugerând o statură neobişnuită. În două cazuri (Gn 6:4; Nu 13:33), Moise a preferat cuvântul nǝphîlîm, care există doar la plural, și denumea, de asemenea, oameni de statură neobişnuită. De aceea, termenul a fost înțeles și tradus astfel din cele mai vechi timpuri:

  • γίγαντες ghígantes „uriaşi, titani” (Septuaginta, c. 270 î.e.n.)
  • גיבריא gîḇārayyāˀ „viteji, eroi, războinici” (Targum iudeo-aramaic‎, c. 120 e.n.)
  • גנברא ganbarāˀ „viteji, puternici” (Peshitta, creștino-aramaică, c. 200-400 e.n.)
  • gigantes „uriaşi, giganți, titani” (Vulgata latină, c. 400 e.n.)

Unii cercetători speculează că termenul nǝphilim ar proveni de la verbul naphal („a cădea”). De aici, presupunerea că ar însemna „căzuți” sau „căzături”, şi astfel ar denumi fiinţe „căzute” sau monstruoase, deoarece termenul seamănă și cu substantivul néphel („lepădătură, avorton”, pl. nǝphalim).

În realitate, etimologia termenului nǝphîlîm nu este încă stabilită științific, deși mulți explică substantivul după verbul „a cădea”. Termenul acesta este însă un arhaism folosit numai de două ori în scrierile lui Moise (Gn 6:4; Nu 13:33) și nimic în context nu sugerează că aceşti nǝphilim ar fi fost nişte monştri sau niște… lepădături. Pe lângă faptul că toate sursele antice au înțeles termenul ca „uriași”, autorii biblici vorbesc admirativ despre statura lor, iar în cele mai multe locuri nu sunt numiți nǝphilim, ci ˀanšê middā „oameni de statură neobișnuită”.

Este foarte posibil ca termenul nǝphîlîm să provină dintr-o altă rădăcină verbală veche NPL 2, care a dispărut în ebraică. Într-adevăr, dicționarul ugaritic, pe lângă rădăcina NPL identică celei ebraice („a cădea”), are și un nume propriu NPL (Napilu? Naplu? Napalu?) a cărei semnificație este necunoscută. Dacă numele propriu ar veni de la verbul cunoscut NPL, oricine s-ar întreba: „Ce părinți ar pune copilului lor numele Căzătură sau Căzut?”

[[ Prin analogie, să luăm numele biblic Nabal. Apare la un moment dat comentariul nevesti-sii: „cum îi este numele (nabal = netot, nebun, nelegiuit), așa îi sunt și faptele”. Dar cine să-i fi puse numele acesta? Ori este o poreclă pe care i-au dat-o oamenii, pentru că era proverbial de zgârcit și petrecăreț (cf. Lc 12:20), ori este un alt sens intenționat de părinți, cum ar fi Nabil în arabă (limbă înrudită cu ebraica) un nume cu sensul de Săgeată, Isteț. Sau poate îl numiseră Nēbēl (harpă, burduf)?
Adesea se întâlnesc în toate limbile termeni care se pronunță la fel sau asemănător, dar cu semnificație diferită, sau chiar opusă. În ebraică, ḥésed înseamnă atât „grație, loialitate, devotament” (1Sam 20:8; Est 2:9,17), cât și „dizgrație, insultă” (Lv 20:17; Pr 14:34; 25:10); mālaḵ 1 înseamnă „a fi rege”, iar mālaḵ 2 înseamnă „a se consfătui”; ḥārûẓ înseamnă „aur” în poezie, dar în mod obișnuit înseamnă grapă, sanie de treierat, mutilare, om harnic, hotărâre judecătorească. În acest caz, numele ārûẓ (2Împ 21:19), ce înseamnă? Nu știm sigur, totul depinde de ceea ce au intenționat părinții: Harnic? Aur (Aurel, Auraș)? Dar în niciun caz nu au intenționat sensul de „ciuntit”, „mutilat” (Lev 22:22). Apropo, nu este nicio înrudire lingvistică între ḥārûẓ (harnic) și ḥārûẓ (aur); ḥārûẓ (harnic) vine de la verbul ḥāraẓ (a tăia) și denumește pe omul „harnic”, de la ideea de „tăios”, „ascuțit” (sharp), adică vioi, rapid și descurcăreț. Pe de altă parte, ḥārûẓ (aur) are o altă origine: a fost împrumutat de canaaniți din akkadiană (ḥurāẓu „aur”) , iar de la canaaniți / fenicieni, l-au împrumutat și grecii, sub forma chrussos.
Acesta a fost doar un exercițiu modest, pentru cine a fost curios să citească, pentru a înțelege că în lingvistică lucrurile nu sunt atât de simple cum par la prima vedere, când vezi asemănarea dintre doi termeni, sau chiar când amândoi sună și se scriu la fel, în aceeași limbă.]]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.