Dixit Poli: „Profesore, cine te crezi?”

Mă cred un martor al evoluţiei tale încă de când erai în facultate şi după. Nu sunt profet, dar ştii că şi meteorologii fac predicţii corecte în general, ştiind viteza vântului, temperaturile, presiunea etc. (Tonul patern era o deformare profesională, nimic mai mult).

„Roy Gane ar face bine să-şi ia în serios maestrul – ar fi avut multe de învăţat de la prof. Milgrom; dar el – ca mulţi alţi adventişti – a făcut un doctorat doar pentru a conferi ştaif academic concluziilor luate de-a gata din tradiţia adventistă.”

Ar fi bine să-i spui asta lui Milgrom, care l-a acceptat, în ciuda deosebirilor de păreri. Aici ar fi rândul meu să întreb pe fostul student, pardon, ucenic vrăjitor: tu cine te crezi? Anyway, dacă tu nu ai timp pentru pedanteriile astea academice, vrei să te dai rotund, doar înaintea peer-ilor coloraţi de pe blog, fiindcă perii albi îţi repugnă? Go ahead.

„Mă îngrijorează sincer că tu ştii de pe acum, dinaintea un studiu amănunţit, că el ‘cu siguranţă ar confirma’ doctrina adventistă a sanctuarului. E probabil unul dintre motivele pentru care un asemenea studiu nu este o prioritate.”

Te înşeli, amice. Am studiat doctrina aceasta de foarte mult timp. De 20 de ani ştiu că avem probleme atât exegetice cât şi apologetice, le-am punctat pe fiecare, le-am pus la insectar; acum pregătesc un studiu care va fi prezentat la prima convenţie a profesorilor de teologie AZS. Studiul conţine destule provocări pentru explicaţia tradiţională, dar în ciuda tuturor acestor zise, nu-mi retrag afirmaţia că doctrina sanctuarului va rămâne în picioare. De fapt, când zicem „doctrina sanctuarului”, s-ar putea să nu ne referim toţi la acelaşi lucru. Pentru mine, aceasta este doctrina sanctuarului din Daniel 8:14, iar esenţa ei este explicată de Daniel 7 (scenele judecăţii premileniale). Restul (curăţire, ispăşire, ţapi, arhierei etc.) sunt numai material didactic. În realitate, textul nici nu conţine ideea de curăţire rituală sau ispăşire. Aceasta se găseşte la origine în OG/LXX, de unde a preluat-o Vulgata şi toate traducerile clasice sau tradiţionaliste. În mod sigur, cei care au tradus pe ונצדק („i se va face dreptate”) cu καθαρισθήσεται („va fi curăţit”), pe la anii 100 î. H., au aplicat hapaxul acesta la curăţirea templului de la anul  165 î. H. de sub Iuda Macabeul (care era şi o Hanukka, poftim – ca să fie şi inaugurare, cum doreşti tu). Cărţile 1-2 Macabei folosesc expresia din plin cu privire la acel tip de curăţire.

„Nu eu am nevoie de precizie, ci tu. Mă rog, nu tu, că umbli cu aproximări, ci majoritatea covîrşitoare a evangheliştilor adventişti care vînd iluzia certitudinii.”

Este normal ca un evanghelist să fie mai pozitiv şi mai sigur decât un teolog. Credinţa te face mai sigur. Vreau să spun că, atunci când crezi că profeţia poate fi şi exactă, dacă aşa intenţionează textul, ai dreptul să te bucuri  că, dacă profeţia cere anul 31, iar istoria îţi oferă o dată între 30-33, poţi afirma anul 31. Cel puţin până la o probă contrarie zdrobitoare. Pentru teologul liberal însă nimic nu este precis şi sigur. Credinţa este o ruşine, îndoiala este o virtute. Ai dreptate însă că putem fi mai exacţi, lăsând şi publicului ceva spaţiu pentru credinţă, fără să demonstrăm absolut totul matematic.

„Refuz încă să discut despre Daniel – degeaba e corectă identificarea cronologică a lui 1844 ca semnificativ profetic, dacă semnificaţia atribuită este o elucubraţie teologică.”

Nu ştiu la ce „elucubraţie” te referi. Chiar dacă exegetic Daniel 8:14 nu trimite obligatoriu la Lev 16, există alte posibilităţi hermeneutice de a conecta cele două pasaje. De exemplu, orice pasaj escatologic (în Profeţi, în parabolele lui Iisus, în epistole sau Apocalipsă), care descrie judecata premilenială sau face aluzie la ea, se poate conecta în mod legitim cu Daniel 8:14, şi poate contribui la explicarea acestui pasaj. Dacă Yom Kippur are (şi) o aplicaţie escatologică, atunci are ceva de spus în dreptul lui Daniel 8:14, indiferent cât de bine explicăm noi problema poluării şi curăţirii Sanctuarului. Dar oroarea faţă de conceptul poluării simbolice a sanctuarului prin transferul de vină este o oroare de împrumut, nejustificată.

„Cît despre ispăşire, eu discut despre conceptul biblic, aşa cum reiese el din Pentateuh (şi, în fundal, despre terminologia ebraică, dar nu pot face asta pentru publicul larg); mă lasă rece definiţiile din dicţionar.”

De percepţia conceptelor teologice biblice răspunzi personal, dar denumirea conceptelor ţine de vocabularul comun, definit de dicţionar, cel puţin unul de specialitate. Poţi crede ce vrei despre conceptul tău teologic, dar nu-l poţi numi ispăşire, când tu vrei să zici inaugurare. Ebraica are termeni distincţi pentru aceste concepte. Kappēr înseamnă a face ispăşire / expiere / îmbunare / împăcare.  Poţi lega acest act de sensul unei inaugurări, pentru că inaugurarea era asociată cu ispăşirea uneori, dar nu se confundă, nu se identifică. A spune că ispăşirea trebuie înţeleasă ca inaugurare, este ca şi cum ai spune că iertarea trebuie înţeleasă ca fiind o sărbătoare. Poate merge în poezie, anyway, dă-mi voie să te sărbătoresc.

„Dar aici intri tu în conflict cu dicţionarul, pentru că nu poţi confunda ‘vina’ sau ‘păcatul’ cu ‘profanul’.”

De acord, nu se confundă teoretic, fiindcă profanul exista în rai (6 zile profane + 1 zi sacră), fără implicaţii păcătoase. Dar în lumea căzută, accesul la sacru implică îndepărtarea păcatului. Suntem nu doar profani (sau laici), suntem profanaţi şi uneori profanatori. De aceea consacrarea, sacralizarea, implică o jertfă de ispăşire. Am dat eu şi nişte texte comparative. Sper că le va citi cineva. S-ar putea să ai ceva lăudabil în acest nou insight, dar eu încă nu văd.

„şi vrei să sugerezi că Ezechiel, cel din 4:4-6, a făcut ispăşire pentru nelegiuirea lui Israel şi a lui Iuda?”

Nu asta, dar profetul juca rolul lui Dumnezeu, (su)portând păcatul poporului o anumită perioadă de timp, după care trebuia să-l toarne unde cerea dreptatea („vina lui asupra capului lui”). Ideea de purtare am subliniat-o. Procedurile cu privire la păcat sunt numite prin multe cuvinte. Verbe ca „a ierta”, „a absolvi” etc. reflectă un aspect, „a ispăşi (expia etc.)” reflectă alt aspect, iar expresia ebraică נשׂא עון precum şi scenele de punere a mâinilor pe capul victimei şi mărturisirea păcatului (sau a acuzaţiei) reflectă un aspect deosebit, care nu se întâlneşte probabil în teologiile sacrificiale păgâne, ci ilustrează modul în care iartă Dumnezeu. Dumnezeu nu putea ierta doar pronunţând iertarea, ci ispăşind păcatul, luându-l asupra Lui Însuşi.

„Explicaţia pe care o oferi la Leviticul 16:26-28 este o improvizaţie interesată, fără legătură cu logica ritualului mozaic.”

Logica mea (foarte interesantă!) era următoarea: dacă indivizii care mânau victima ori rămăşiţele ei deveneau necuraţi încât trebuiau să aplice apa lustrală, deşi animalele nu transmiteau impuritate rituală până le aduceai la sanctuar, înseamnă că se întâmpla ceva cu ele între timp. De unde venea această teribilă întinare, încât simpla asociere cu victima sau părţi din ea, cerea „rebotezare”…?

„Dumnezeu nu se murdăreşte niciodată. Frumuseţea ispăşirii stă tocmai în posibilitatea curăţirii noastre fără a-L compromite pe Dumnezeu.”

Crezi că eu mă refer la o murdărire efectivă a Divinităţii? Dar prin faptul că Dumnezeu Îşi asumă, prin iertare, vina noastră, înainte de a o turna pe capul lui Azazel, este un mod al lui Dumnezeu de a se coborî la noi şi a Se „murdări”. În Iisus Christos, luând carne omenească şi toate păcatele lumii asupră-Şi, Dumnezeu S-a „murdărit” în faţa întregului univers. Doar Judecata finală, care va justifica înaintea întregului univers dreptatea lui Dumnezeu, în fiecare caz, justificând sau condamnând fiecare nume, va răzbuna/curăţi numele lui Dumnezeu şi pe cei asociaţi cu El ca sfinţi. Procedura lui Dumnezeu cu păcatul se deosebeşte de procedurile unui despot persan. Nu există comparaţie pentru aşa ceva, de aceea a fost inventat sistemul jertfelor.

„A curăţi de păcat” nu înseamnă a transfera păcatul tocmai asupra Celui care nu-L suportă, a Cărui sfinţenie face necesară ispăşirea.”

Într-un fel ai dreptate. Dar ispăşirea s-a făcut tocmai prin întâlnirea sfinţeniei desăvârşite cu acumularea tuturor păcatelor în Persoana lui Iisus Christos. Purtătorul păcatelor a fost sacrificat tocmai din această cauză.

„Iov 36:18 foloseşte kófer în acelaşi sens ca Exodul 21:30 sau 1 Samuel 12:3. Înrudirea cu ispăşirea rituală este doar etimologică (şi, din nou, nu încape vorba de ‘transfer de vinovăţie’).”

Nimeni nu spune că în mod necesar, ideea de ispăşire „înseamnă” transferul păcatului asupra sanctuarului. Etimologic, dacă te legi de כפר este plătirea unui preţ (de răscumpărare, împăcare, acces), dar dacă este un verb mai vechi (iar akkadiana sugerează aceasta), atunci se asociază mai degrabă cu kaparu (a şterge), kuppuru (a purifica ritual),  kupartu (ispăşire). În acest caz, s-ar putea ca substantivul כפר să vină de  la verb (cum este regula) şi nu invers (cu excepţii). Dar faptul că nu „înseamnă” transfer, nu contrazice asocierea ispăşirii cu metafora transferului vinei. Ba chiar o implică în oarecare măsură.

„Am studiat bine şi îndelung problema, dar nu simt nevoia să scriu tratate. Trăim în epoca fragmentarului, a comunităţilor – mie mi-e bine aşa. Dacă fîntîna din care am băut se dovedeşte a fi otrăvitoare, fii sigur că o astup cu ce am la îndemînă.”

Am înţeles, trăim în epoca sclipiciurilor ieftine, în epoca teoriilor conspiraţioniste. Fii sigur că vei găsi destui care să-ţi aprecieze fragmentele de adevăr amestecate cu alte fragmente.

„Citarea mea din Ioan 5:24 este incompletă, dar nu este inexactă. Fă o căutare pe eis krisin în LXX şi NT. Vei vedea că traducerea literală (‘nu ajung la tribunal’, ‘nu au parte de proces’) este singura corectă.”

Dacă afirmaţia aceasta (că Iisus S-ar referi la judecată ca cercetare a cazului) ar fi corectă, atunci ea ar fi nepotrivită cu contextul (care îi trimite pe ceilalţi la o „judecată” care se opune vieţii, şi care nu poate fi decât condamnare sau execuţie, v. 29). Mai mult, Iisus (sau Ioan) ar contrazice aici toată Biblia, care afirmă în diverse locuri că toţi vor fi judecaţi (ca proces), nu doar cei pierduţi: Ev 10:30b, cf. Dt 32:36; Rom 2:1.3.6.16; 14:10c; Mt 22:11-14; 1 Cor 9:27; 1Cor 10:12; 1Pt 4:17-18; 2Pt 1:5-11, Ap 17:14b; Ec 12:13-14; Dan 7:9-10; 12:1 etc. Toate păcatele trec pe la judecată, doar că unele vin mai devreme, fiind trimise acolo de bună voie, altele vin mai târziu (1Tim 5:24). Prin urmare, indiferent de uzul majoritar al expresiei εἰς κρίσιν (în unele cazuri citate ar putea fi vorba chiar de pedeapsă: Ps 76:9/10), este mai important sensul larg al termenului κρίσις (care este recunoscut ca având în câmpul semantic sensul de condamnare şi executarea pedepsei, între altele).

„Dar da, judecata celor cu numele scris în ‘cartea vieţii’ s-a încheiat la Cruce. Apropo: nu mi-ai adus niciun argument din Apocalipsa 19 şi 20 cum că ar fi vorba acolo despre altceva decît judecata celor fără numele în ‘cartea vieţii’.”

În Ap 19-20 este vorba de judecata celor pierduţi. În primul rând, aceştia sunt cei care nu au fost niciodată scrişi în cartea vieţii. Dar Apocalipsa arată că scrierea numelui nu este pe temeiul OSAS (once saved always saved); că numele creştinilor care nu vor birui defectele menţionate, vor fi şterse, şi Iisus nu le va susţine la judecată (Ap 3:5). La Cruce s-a plătit preţul întreg, dar cei care nu vor fi găsiţi în Christos, vor fi trataţi ca fiind chiar mai vinovaţi decât cei care n-au fost niciodată scrişi în cartea vieţii. Judecata după Evanghelie este mai severă decât judecata după Lege. Epistola către Evrei ilustrează clar principiul în cap. 2, 6, 10, 12.

„Leviticul 16:21 este singurul pasaj din Pentateuh în care cheirothesia este asociată, nicidecum identificată, cu mărturisirea. Gestul în sine îşi păstrează semnificaţia de ‘învestire în funcţie’ rituală, constituind doar ocazia mărturisirii, nu mijlocul de realizare a unui transfer (voi detalia explicaţia mea la acest pasaj într-o postare viitoare).”

Da, este asociată, nu identificată cu mărturisirea, dar asocierea nu este întâmplătoare. Ea derivă din expresia idiomatică „vina lui asupra capului lui/x”. Chiar gestul învestirii în funcţie dramatizează acelaşi lucru în esenţă: transmite/transferă o autoritate (ceea ce s-a perpetuat şi în tradiţia creştină, până la noi).

„Trimiterea, în acest context, la Deuteronomul 21:6 este contradictorie: ‘bătrînii’ tocmai că nu-şi asumă nicio responsabilitate, darămite să transfere ceva. Animalul moare în locul unui criminal necunoscut, iar vinovăţia de sînge este eliminată.”

Eu am contat pe faptul că vei intui mai mult. Gestul spălării mâinilor reprezintă ceea ce spui tu, gestul dezvinovăţirii, pe care şi Pilat îl învăţase probabil, tot de la evrei. Dar am dorit să observi că spălarea mâinilor se face aici pe capul unei victime care joacă (şi) rolul vinovatului necunoscut. Ca o nouă ilustrare a ideii de transfer al vinei asupra capului unei victime. Chiar nu înseamnă nimic asta?

„Florin nu apără o cercetare proprie, ci o tradiţie neverificată.”

Amigo, mărturiseşte că ceea ce aperi tu (că vina nu se transferă în simbol, că sângele transportă doar iertarea, nu şi vina), o idee cu care ne bat la cap evanghelicii de când lumea, nu este o tradiţie! După tine, aceasta ar fi mai verificată. Eu cred că nu. E la fel de verificată ca şi sfinţenia duminicii şi nemurirea sufletului sau chinurile veşnice, pe care majoritatea teologilor creştini le-au susţinut şi le susţin, împreună cu multe alte sfinte bazaconii. Cât priveşte teologia noastră despre transferul vinei prin intermediul victimei (carne, sânge), ar trebui să-ţi atragă atenţia tocmai din cauza nepopularităţii ei. Şi de verificat a fost destul verificată de oameni care au studiat problema asta mai mult decât noi amândoi la un loc.

„Arata-mi si mie ‘textul negru pe alb’ care spune ca ‘marele preot poarta nelegiuirile poporului asupra lui si apoi asupra sanctuarului’. Abia astept sa-l vad.”

MrQ s-a referit probabil la Ex 28:38: „Ea