„Înțelegerea este știința sfinților” (Pr 9:10; 30:3)

Dragă Domnule Profesor, mă onorați cu prezența Dv pe pagina mea de FB, unde apar diverse opinii, cum vedeți. Ce am scris, am scris nu chiar de dragul polemicii, ci pentru a scoate în evidență, printr-o retorică ușor de memorat, importanța rugăciunii de mijlocire, din partea noastră, a tuturor, care ne știm păcătoși, dar în loc de a ne ruga unii pentru alții, suntem tentați să alergăm la mijlocirea sfinților vii sau morți.

Nu am dorit să spun că mijlocirea sfinților ar fi inutilă. Așa cum mă știți, eu nu am temei biblic pentru filozofia nemuririi inerente a spiritului / sufletului, de aceea, mijlocirea morților mă lasă rece, oricât de sfinți vor fi fost. Aș putea atribui un gen de „mijlocire” sfinților din racle, din cavouri sau de pe pereți, doar în sensul că amintirea exemplului lor ar avea un rol didactic, motivațional. Acești sfinți „mijlocesc”, mai degrabă prin tăcerea lor, apelând la credința noastră în înviere.

Cât despre cei vii, chiar dacă se simt păcătoși nevrednici, pentru că au un trecut rușinos (1Cor 15:8-10; 1Tim 1:15), Dumnezeu i-a iertat, dacă au regretat și s-au pocăit. În calitate de credincioși dedicați / consacrați lui Dumnezeu, ei sunt numiți „sfinți”. De fapt, acesta este singurul sens în care se vorbește despre oameni „sfinți” în Scriptură,

Asemenea sfinți au existat întotdeauna, inclusiv înainte de nașterea lui Christos, devreme ce în VT sunt adesea credincioșii, în special israeliți sunt numiți „sfinți” (Ps 15/16:3; 34:9 // 33:10; Ps 82:4 LXX; Dan 7:18, 21, 22, 25; 8:24; Lc 1:70), ca și îngerii (Dan 4:17; Ps 89:5, 7 // LXX 89:6, 8; Zah 14:5; Mt 25:31). În Matei 27:52, mulți sfinți înviază când Iisus Își dă duhul! Iar NT este plin cu sfinții care alcătuiesc bisericile (1Cor 14:33; Ef 1:1; Flp 1:1; Col 1:2; ). Termenul de „sfinți” se folosea așa cum am zice astăzi credincioși sau frați (FA 9:13, 32, 41; 26:10). Sfinții trebuie ajutați la nevoie (Rom 12:13; 15:25-26, 31; 1Cor 16:1; 2Cor 8:4; 9:12; Ev 6:10), pentru sfinți trebuie să ne rugăm (Ef 6:18-19), trebuie să li se spele picioarele (1Tim 5:10), să li se învioreze inimile (Flm 1:7), să li se ureze de sănătate (Ev 13:24).

Nu găsim în Scriptură o clasă de sfinți care să fi fost decedați și apoi sanctificați de Biserică pentru a fi mijlocitori și a face mai eficiente rugăciunile noastre prin meritele lor. Doctrina meritelor omenești este nulă. Iisus spunea: „Tot aşa şi voi, după ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi nevrednici! Am făcut ce eram datori să facem.»” (Lc 17:10). După ce ați făcut tot! Dar cine poate spune că a făcut tot ce trebuia făcut?

Meritele omenești sunt iluzorii și amintesc de teologia rabinică. La evrei s-ar justifica, într-un fel, pentru că ei nu recunosc mântuirea sufletului prin meritele unui Mesia care este Dumnezeu întrupat. De aceea ei speră să fie găsiți bine înaintea lui Dumnezeu prin meritele lor proprii, la care se adaugă meritele strămoșilor. Iar pentru noi, în calitate de creștini, este ironic faptul că în loc de a lua în serios învățătura sfântului apostol, despre mântuirea doar prin mijlocirea meritelor lui Christos (Rom 3:27; 5:2; 9:31-33; 10:1-2), mai degrabă contăm pe mijlocirea apostolului care a murit martir, în speranța că meritele lui vor fi mai convingătoare.

Sfinții în Apocalipsă

Dacă intrăm în Apocalipsă, acolo observăm că Fiarei Antichrist i se permite „să facă război cu sfinții și să-i biruiască” (Ap 13:7). Dacă ar fi ajuns deja în cer acești sfinți, presupun că ar fi în siguranță completă. Sfinții își dovedesc statornicia, credința și ascultarea în ultima mare încercare (13:10; 14:12; 16:6; 17:6; 18:24), care trebuie să aibă loc pe pământ, nu în cer.

Prin urmare, cine sunt sfinții care se roagă în Ap 8:3? Înainte de toate, scenele Apocalipsei au loc într-o viziune profetică, nu într-o realitate fizică. Viziunile profetice sunt înțesate cu scene simbolice, având rol didactic. Ce ne învață prin aceasta Domnul? Vrea să ne informeze, oare, că în cer, înaintea Lui, există aceleași obiecte sacre ca la templul din Ierusalim, de exemplu altarul tămâierii, cădelniță, tămâie fumegândă etc? Mai degrabă ne învață că rugăciunile noastre (pentru că la noi, credincioșii, se referă când zice „rugăciunile sfinților”) sunt primite de Dumnezeu nu prin virtutea lor în sine, sau prin meritele noastre de sfinți, ci prin meritele Jertfei lui Iisus, simbolizate de parfumul care se înalță (Ef 5:2).

În ambele cazuri (Ap 5:8; 8:3-4), rugăciunile sfinților sunt asociate cu tămâia, nu ele însele sunt reprezentate prin tămâie. Este o repetare a învățăturii lui Iisus, de a ne ruga Tatălui în numele Domnului Christos, deoarece pe El Singur L-a ales Dumnezeu ca Mijlocitor dintre toți oamenii (FA 4:12; Ev 9:6; 1In 2:1).

Biblia ne învață că există trei feluri de mijlocire:

• 1. mijlocirea noastră, a tuturor sfinților vii, o mijlocire reciprocă, din dragoste, care este pusă de Duhul Sfânt în inima credincioșilor (Rom 15:30; Ef 6:18; Flp 1:19; 1Tim 2:1-4; Iac 5:16; Iuda 1:20);
• 2. mijlocirea lui Iisus, singura mijlocire umană eficientă de la sine, care dă valoare și putere mijlocirilor credincioșilor, pentru că El mijlocește printr-o jertfă unică, pe care niciun sfânt din cer sau de pe pământ n-ar fi putut s-o aducă (1 Tim 2:5-6);
• 3. mijlocirea Duhului Sfânt, nu prin jertfă, asemenea lui Iisus, ci El este atât purtătorul rugăciunilor omenești către Tatăl și Fiul, cât și vocea lui Dumnezeu la inima omului (Rom 8:26-27)

Cei 24 de seniori nu sunt descriși ca duhuri ale morților, nici nu se specifică dacă sunt oameni mântuiți sau o altă categorie. În VT apare frecvent un sobor ceresc al lui Dumnezeu (Iov 1:6; 2:1; Dan 4:14). Dacă este vorba de oameni aici, ceea ce este foarte probabil, atunci nu poate fi vorba decât de acei sfinți, care au fost deja înviați și / sau răpiți la cer înainte de Christos sau odată cu El (Enoh, în Gen 5:24; Ev 11:5; Moise, în Dt 34:6; Iuda 9; Ilie, în 2Împ / 4Rg 2:11; Lc 9:30-31; sfinții din Mt 27:51-53, care trebuie să fi fost luați la cer odată cu Iisus, devreme ce n-au rămas în lumea noastră).     

Este posibil ca sfinții ajunși în cer (vii), ca de altfel și îngerii, să se roage pentru noi, așa cum și noi ne rugăm unii pentru alții. Dar sfinții din cer nu ne cunosc pe noi, pe fiecare personal, iar dacă ne rugăm la ei nu ne pot auzi. Numai Dumnezeu poate cunoaște rugăciunile noastre, numai El ne poate citi gândurile. Oricât am striga pe nume un sfânt din cer, nu ne poate auzi, pentru că nimeni dintre cei ce s-au suit la cer nu a primit puteri divine, nu a devenit Dumnezeu atotștiutor și atotputernic. Unii presupun că morții ar ști mai multe decât cei vii, dar cuvântul lui Dumnezeu spune că morții nu știu chiar nimic (Ecl 9:5). Duhurile lor nu pot auzi și nu pot răspunde mai mult decât atunci când îi chemăm disperați la marginea gropii.

Dar și dacă sfinții din cer ar auzi, hai să ne gândim la sfinții îngeri care sunt alături de noi și care „văd pururea fața Tatălui” (Mt 18:10), cu siguranță că aceștia ne aud și ar putea transmite mesaje, rugăminți etc. de ce nu? Fără să știm noi, ei insistă pe lângă noi, dar poate că insistă și la Dumnezeu în favoarea noastră, cum a mijlocit Avraam pentru cetățile păcătoase. Este natural ca sfinții, dacă sunt cu adevărat sfinți, atât timp cât sunt vii, să dorească binele semenilor lor mai năpăstuiți. Dar aceasta nu este o ocazie pentru noi de a ne adresa acestor spirite bune, ca să le rugăm să pună vorbă pentru noi…

Dumnezeu este ofensat prin orice încercare de a veni la El pe orice altă cale decât în mod direct. Iar singurul mod în care putem veni direct, este prin Fiul Său și prin Duhul. A căuta pe altcineva care să mijlocească pentru noi, așa cum procedăm în această lume nenorocită, bântuită de birocrație și nesimțire, este o ofensă, o adevărată jignire adusă Dumnezeului iubitor. El ne-a iubit înainte de oricine altcineva, pentru că natura Lui de Creator și Tată este iubirea față de creaturile Lui (1In 3:1; 4:19). El a promis să asculte rugăciunile noastre, după dragostea și înțelepciunea Lui. Nu există nimeni în univers care să ne iubească, să ne înțeleagă și să fie mai aproape de noi, decât Dumnezeu prin Iisus Christos și prin mijlocirea Duhului.

Cultul mijlocirii sfinților nu este doar problematic și discutabil, iar în cazul celor morți este imposibil, dar este și ofensator la adresa Dumnezeirii. Dacă în loc să-l rog pe tatăl meu ceva, mă duc să caut pe altul, despre care presupun că este prieten cu tata și să-l rog pe acesta să-l roage pe tata să-mi dea un leu, înseamnă că îl jignesc pe tata, expunându-l ca pe o ființă distantă, imposibilă de contactat din partea unui fiu. Exemplele omenești sunt limitate, dar la dimensiuni universale, mijlocirea sfinților devine blasfemie. Este Dumnezeu prea ocupat? Sunt sfinții mai binevoitori decât El? A cerut El vreodată să-L onorăm așa pe ocolite? Sau acest cult îi onorează cu adevărat pe sfinți? Dumnezeu așteaptă de la noi un cult inteligent, logic, spiritual, potrivit Cuvântului (λογικὴν λατρείαν, Rom 12:1)

Mijlocirea lui Iisus este atât de puternică, încât nimic nu i se poate adăuga. Dumnezeu a promis să asculte rugăciunile noastre, ele nu sunt fără rost. Lui Dumnezeu Îi place să mijlocim unii pentru alții, dar când avem ceva  de cerut, nu apelăm la cei de pe lângă Dumnezeu și pe lângă Christos, ci apelăm la „Tatăl nostru”, așa cum ne-a învățat Mântuitorul.  Iar sfinții adormiți nu știu nimic (Is 63:16).

Vă propun o experiență. Începeți să vă rugați direct lui Dumnezeu, pentru cele mai importante probleme pe care le aveți în vedere. Nu apelați la niciun sfânt, mort sau viu, ci rugați-vă Tatălui, în numele Fiului, prin Duhul Sfânt. Experimentați un timp rugăciunea aceasta. Și dacă este ineficientă, suntem liberi să ne rugăm apoi la copaci, la stele, sau chiar la smeritele oase ale vreunui sfânt.