[47] Viziunea descoperă o serie de imagini simbolice, cum ar fi calea adventistă către Cetate, ridicată de-asupra lumii, tot mai înaltă şi mai îngustă, cu multe peripeţii văzute în imagini figurate.

Cetatea sfântă este văzută coborând pe pământ după mileniu, iar afară din cetate, la o distanţă impresionantă, a văzut templul de pe muntele Sionului, înconjurat de alţi şapte munţi (p. 19), unde nu intră decât cei 144.000. Templul este descris ca fiind susţinut de 7 stâlpi (piloni sau coloane interioare?), asemenea Casei Înţelepciunii (Pr 9:1), de „aur transparent” încrustat cu perle, iar în templu a văzut table de piatră cu numele celor 144.000 gravate în aur, ca o împlinire a promisiunii din Ap 3:12.

Descrierea templului combină imagini din Apocalipsa 7 şi 15. Templul în care slujeşte „marea gloată” a celor 144.000 corespunde imaginii din Ap 7:15, dar faptul că este aşezat afară din cetate şi că muntele Sionului apare afară din cetate, nu corespunde realităţii istorice, unde Ierusalimul şi Muntele Sionului erau identice. Muntele Sionului şi privilegiile unice ale celor 144.000 apar în Ap 15:1-5, ceea ce justifică şi promisiunea că mântuiţii vor fi „preoţi şi regi”. În acelaşi timp, scenariul acesta evită conflictul dintre afirmaţia din Ap 21:22 („în cetate n-am văzut nici un templu”) şi cea din Ap 7:15 („vor sluji zi şi noapte în templul Lui”), arătând templul în afara cetăţii, pe Muntele Sionului. Viziunea este complexă, întrucât Cel care i-a dat Ellenei White viziunea a folosit în acelaşi scop didactic, imagini din cartea lui Zaharia (14:4), modificate însă, şi din apocriful lui Ezra.[48] Viziunea combină şi imagini din Isaia 65:21-23, descriind în afara cetăţii locuinţe strălucite ale sfinţilor, case de argint, susţinute pe patru piloni încrustaţi cu perle, având în interior rafturi de aur pentru coroane şi înconjurate de grădini cultivate de stăpânii lor.

Atât imaginea templului, cât şi întreaga viziune, nu are ca scop să ne informeze despre realitatea fizică cerească sau viitoare. Viziunea nu s-a dat pentru a ne face cunoscută geografia planetei înnoite, sau topografia cetăţii şi a templului, cum vor fi îmbrăcaţi şi decoraţi mântuiţii, în ce case vor locui, sau exact ce fructe vor mânca. Locul templului şi descrierea lui nu au nici o altă relevanţă, decât pentru a impresiona imaginaţia cu subiectul răsplătirilor lui Dumnezeu, şi a atrage atenţia la studiul acelor pasaje biblice la care scenele fac trimitere.

Primul detaliu din viziune, care m-a ajutat să înţeleg că Ellenei White nu i s-a arătat realitatea aşa cum este ea, a fost observaţia despre copiii văzuţi pe noul pământ, care aveau tiv roşu la poalele veşmintelor albe. În viziune, se explică această podoabă ca o distincţie a martirilor. Deci, sunt copii martiri, care au fost mântuiţi prin înviere. Pe de altă parte, vizuinile Ellen White arată, ca şi Biblia, că învierea martirilor are loc la venirea lui Iisus, înainte de mileniu, iar viziunea copiilor cu tiv roşu se referă la timpul de după încheierea mileniului. Prin urmare, acei martiri au o vârstă de cel puţin 1000 de ani. Cum mai pot fi ei copii? Învierea înseamnă stagnare din creştere? Ellen White arată că, dimpotrivă, în timpul mileniului chiar şi adulţii vor mai creşte până la statura originală a lui Adam. (cf. GC 644). Aceste observaţii m-au făcut să înţeleg că Ellen White nu a văzut realitatea exactă a noului pământ, ci nişte scene cu rol didactic, construite într-un mod impresionant. Copiii erau prezenţi acolo pentru a ne învăţa că vor fi şi copii pe noul pământ şi încă unii vor fi (au fost) martiri.

La fel se întâmplă şi cu sanctuarul în viziune. El are rol didactic şi este important să înţelegem lecţia pe care ne-o transmite, nu realitatea fizică exactă, chiar dacă avem tot dreptul să-l vizualizăm ca atare şi să-l teologizăm, folosind limbajul dramatic al sanctuarului pământesc şi limbajul imagistic, simbolic, al viziunilor. Este însă întotdeauna necesar să fim conştienţi de distincţia dintre vorbirea figurată şi vorbirea proprie. Când creştinii au început să înţeleagă oferta euharistică a lui Iisus („Acesta este trupul…şi … sângele Meu!”), ca vorbire literală, descriind o transsubstanţiere miraculoasă, evanghelia a încetat şi a început blasfemia. Ar fi exagerat să spunem că literalizarea sanctuarul ceresc ar fi de asemenea o blasfemie, o erezie. Dar, în orice caz, ea este o eroare teologică, o eroare elementară de citire a Bibliei, care creează probleme hermenutice insurmontabile.

La data viziunii descrise mai sus, doctrina sanctuarului nu era cunoscută de Ellen White. Trei credincioşi (O.R.L. Crosier, H. Edson şi F.B. Hahn) începuseră să studieze Dan 8:14 în lumina tipologiei din Leviticul 16, şi aveau să publice în Day-Star Extra, din 7 februarie 1846.

Templul ceresc bipartit

În feb. 1845, Ellen Harmon[49] a avut o viziune care ilustra experienţa millerită culminând cu momentul octombrie 1844. Centrul acestei viziuni era tronul Tatălui şi al Fiului, învăluit în strălucire. În faţa tronului tronului erau trei feluri de închinători: adventişti milleriţi, bisericile din care aceştia proveneau şi lumea seculară, dar ea i-a văzut împărţiţi în două clase: unii care se închinau, profund preocupaţi, iar alţii care stăteau în picioare nepăsători. Mesajul millerit („strigătul de la miezul nopţii”) este reprezentat în viziune printr-o lumină care a venit de la Dumnezeu şi pe care puţini au primit-o.

În această viziune, Ellen Harmon a văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tronul Său şi intrând (ca în imaginea din Daniel 7), într-un car de foc, dincolo de perdea, şi aşezându-Se în Sfânta Sfintelor. Iisus, împreună cu mulţi dintre închinători S-au ridicat deasemenea, El i-a condus oarecare distanţă până la perdea, în timp ce ei Îl urmăreau cu privirea, iar lumea prezentă în spaţiul din Sfânta era lăsată în întuneric. Înainte de a intra la Tatăl, în Sfânta Sfintelor, Iisus a poruncit celor ce-L urmau: „Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăţia [cf. Lc 19:12; Da 7:14]; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu, după puţină vreme, Mă voi întoarce de la nuntă [Lc 12:36] şi vă voi primi”.

Intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor este descrisă în limbajul asemănător cu Da 7:9.13. Acolo Ellen a văzut pe Iisus mare preot, având la poalele odăjdiilor, clopoţei şi rodii. De acolo, în numele Tatălui, Iisus trimitea celor care se ridicaseră cu El, Duhul Sfânt. Erau şi unii care nu se ridicaseră cu Iisus, şi continuau să se închine acolo, fără să ţină seama că El plecase în alt loc – reprezentând pe adventiştii (milleriţi) care aveau să respingă mesajul lucrării speciale a lui Iisus după 1844. Aceştia aşteptau deasemenea Duhul, dar Satan aşezat înaintea lor, lângă tronul rămas liber, încerca să joace rolul lui Dumnezeu, şi în timp ce ei se rugau, le-a dat acestora spiritul lui nesfânt, cu „multă lumină şi putere”, dar fără roadele adevăratului Duh Sfânt (dragoste, bucurie, pace).

Scopul didactic al viziunii este uşor de urmărit în contextul istoric. În ce măsură însă viziunea aceasta descria realităţi fizice în cer? În primul rând, este evident că oamenii, închinători sau nepăsători, nu sunt prezenţi fizic în templul ceresc. Cu atât mai puţin, Satan nu are ce căuta acolo. Ideea unui tron al lui Dumnezeu în Sfânta nu corespunde deloc cu tipul. Tronul e prezent aici doar cu scop didactic. În Daniel 7, Ez 1 etc., tronul şi carul divin sunt acelaşi obiect, pe când în viziunea aceasta sunt deosebite, ca să facă impresionantă lucrarea specială a lui Satan printre milleriţi, după 1844. Aici numai Iisus intră dincolo de perdea, dar în alt loc EGW a văzut şi pe credincioşii Lui urmândul în Sfînta sfintelor (EW 247.254). Dar cum pot intra în Sfânta şi cei nepăsători? În ilustraţii, în parabole şi viziuni se trec toate barierele imposibilului, pentru că există un scop didactic. Ca şi în altă viziune a Ellenei White despre sanctuar, Iisus are un veşmânt cu clopoţei şi rodii la poale, pentru a sugera oficiul Lui de mare preot, dar care nu corespunde cu hainele albe simple pe care le îmbrăca arhiereul când intra în locul preasfânt. Întrebarea foarte serioasă este: dacă toate aceste elemente au sens dacă înţelegem rolul didactic, dar devin contradictorii şi absurde, dacă le luăm exact aşa cum au fost văzute, în sens literal, pentru ce ţinem la ideea că sanctuarul ceresc are două încăperi fizice ?

În Experienţe şi viziuni[50] E. G. White îşi descrie o viziune primită şi publicată în 1847. Următoarele detalii sunt semnificative pentru cercetarea noastră:

· Ellen White a văzut un înger care, zburând repede, a răpit-o de pe pământ şi a dus-o în Cetatea cerească.

· În cetate, a văzut un templu, care avea la intrare o uşă, înainte de prima perdea.

· Ea descrie sanctuarul ca fiind exact asemenea tabernacolului lui Moise, cu două încăperi, folosind expresiile „prima perdea” şi „a doua perdea”, după modelul din Evrei 9:2.

· În Sfânta a văzut un altar pentru tămâiere, un sfeşnic cu şapte candele şi masa pentru pâinile prezentate.

· În Sfânta Sfintelor a văzut un chivot ferecat în aur, străjuit de doi heruvimi, văzuţi ca nişte îngeri (de aur), cu aripile întinse şi cu feţele privind spre chivot.

· Între heruvimi, pe capacul chivotului ceresc, a văzut o cădelniţă de aur.

· Deasupra chivotului a văzut o strălucire extraordinară, în forma de tron al lui Dumnezeu.

· Lângă chivot a văzut pe Iisus, transmiţând Tatălui rugăciunile credincioşilor, împreună cu fumul de tămâie din acea cădelniţă.

· În chivot a văzut vasul de aur cu mană, toiagul înmugurit al lui Aaron şi tablele de piatră, după descrierea din Evrei 9.

· Tablele decalogului au fost văzute suprapuse ca o carte închisă, dar a văzut pe Iisus deschizându-le şi arătând cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu.

· A văzut poruncile decalogului, patru pe o tablă şi şase pe cealaltă.

· A văzut pe primele patru strălucind mai mult decât celelalte, iar pe a patra încercuită de un nimb de lumină, strălucind mai mult decât toate.
· Ellen White a putut citi poruncile, scrise în engleză, aşa cum în altă viziune a citit pe diadema lui Enoh inscripţia „holiness”.

Încheind descrierea acestei viziuni, cu o moralizare spirituală despre valoarea şi importanţa sabatului, atât în cadrul legământului, cât şi în special în contextul ultimului test escatologic, şi subliniind inconsistenţa interpretărilor antisabatice, duminicaliste, Ellen White arată sensul acestei viziuni despre sanctuar. Ea are acelaşi rol ca şi scena dn Ap 11:19, care îi condusese pe Bates şi Edson la certitudinea actualităţii sabatului, înainte ca soţii White să adopte sabatul biblic.

În acelaşi timp, detaliile foarte terestre ale sanctuarului văzut au fost arătate pentru a încuraja studiul tipologiei sanctuarului, dar în nici un caz pentru a ne crampona de imaginea unui sanctuar ceresc după chipul celui pământesc, de o umbră a umbrelor, oricât de glorioasă. Dacă trebuie neapărat să credem în încăperi fizice ale sanctuarului ceresc, cu roluri analoge celor pământeşti, atunci nu numai perdeaua este o realitate fizică în cer, şi nu doar sfeşnicul şi altarul şi chivotul (familiare şi în Apocalipsă, dar nu ca realităţi fizice), ci şi masa cu pâinile, cădelniţa şi tămâierea care face rugăciunile noastre eficiente, îngerii de aur turnaţi la marginile capacului chivotului, toiagul fermecat al lui Aaron şi vasul cu mană, toate acestea, să fie păstrate ca piese de muzeu acolo sus…. ? Sau cu rol liturgic ? La ce bun ?

Nu am nimic împotriva ideii de muzeu ceresc, dar sanctuarul descris aici nu este muzeu, ci un loc de închinare, de serviciu divin. Se arde, sau nu se arde tămâie, acolo? Decideţi-vă! Nepotrivirea dintre modelul didactic văzut de E. White şi modelul replicii fizice exacte din cer este foarte spectaculoasă şi elocventă pentru cine are urechi să audă. Dacă din alte locuri aflăm că templul ceresc este plin de prezenţa îngerilor reali, în această viziune nu este prezentă nici o fiinţă vie, afară de Iisus şi de subiectul viziunii (Ellen White). Numai doi îngeri (heruvimi) sunt prezenţi în Sfânta Sfintelor, dar şi aceştia sunt confecţionaţi din aur transparent (cf. Ap 21:21). Aceasta să fie, oare, realitatea cerească? Iisus slujind într-un sanctuar pustiu?

Prezenţa chivotului în sanctuar este instructivă, se înţelege, chiar dacă nu deschide nimeni lada şi tablele, ca să pună degetul pe rana creştinismului. Lui Ioan i s-a arătat, de asemenea chivotul în templul ceresc, în mijlocul tunetelor de pe Sinai (Ap 11:19; 15:5). Dar vrea, oare, viziunea să ne înveţe că există un chivot fizic în cer, cu table de piatră? La ce ar folosi? Ca să aibă la ce privi în jos heruvimii de aur? Ca să ştie adevăraţii îngeri că n-au voie să fure măgarul altuia sau femeia aproapelui?

Ce caută acolo vasul cu mană şi toiagul lui Aaron? Mana aduce aminte de minunea continuă a lui Dumnezeu pentru a întări porunca sabatului (Ex 16; Nu 11), aşa cum şi pâinile prezentate amintesc de sabat (Lev 24:8; 1Cr 9:32), iar toiagul lui Aaron aminteşte de rebeliunea împotriva lui Moise şi Aaron, o prefigurare a evoluţiei antiiudaice şi antibiblice a Bisericii istorice (Nu 17). Cu aceeaşi ocazie, Aaron a făcut ispăşire cu cădelniţa, deosebind pe pocăiţi de nepocăiţi (Nu 16:47). Este evident că prezenţa acestor elemente în viziune este instructivă. Pe de altă parte însă, nu suspectez prezenţa lor reală în chivotul ceresc, cu atât mai mult cu cât ele nu existau, probabil, nici în cel pământesc.

În ciuda afirmaţiei din Evrei 9:4, că vasul cu mană şi toiagul înmugurit ar fi fost puse în chivotul sanctuarului mozaic, raportul biblic contrazice această informaţie, arătând că vasul cu mană a fost pus „înaintea (chivotului) mărturiei” (Ex 16:34), expresie care arată o anume legătură spirituală cu decalogul, dar poziţionează vasul în afara chivotului, poate chiar în afara Sfintei Sfintelor (cf. Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). De asemenea, toiagul înflorit a fost pus „înaintea mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26) şi nu în chivot. Vechile cronici atestă că în chivot nu erau decât tablele mărturiei (1Rg 8:9; 2Cr 5:10).

Mult timp nu am putut explica această inexactitate din partea autorului epistolei. Şi nu din cauza unor aşteptări inerantiste, fiindcă am de mai mult timp convingerea (după decenii de experienţă în cercetare) că autorii inspiraţi pot greşi totuşi, în aspecte omeneşti ale prezentării mesajului, deşi mesajul însuşi nu este niciodată greşit. Mirarea mea era, cum de a putut un scriitor evreu antic, fie şi neinspirat, care probabil ar fi avut cunoştinţă despre templu, să facă asemenea afirmaţii? Cred că am găsit cel mai probabil răspuns pe situl oficial al Comunităţii Evreieşti din România, unde apare afirmaţia că „in Sfanta Sfintelor in Primul Templu se afla Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (cele doua seturi – cel întreg şi cel spart de catre Moshe), toiagul lui Aaron, precum şi un recipient cu mana …” [51]

La întrebarea mea privitoare la sursa acestor informaţii, deoarece suspectam o sursă rabinică antică), Rabbi Shlomo Sorin Rosen, Rabinul Şef al Comunităţilor Evreieşti din România mi-a replicat: „Da, informaţiile indicate se bazează pe surse rabinice şi pe tradiţia orală iudaică. Fără acestea, nimic din textul biblic nu poate fi inţeles corect.”

Nu comentez punctul de vedere tradiţionalist al replicii, dar informaţia despre sursa acestei tradiţii vechi sugerează că afirmaţiile apostolului despre conţinutul chivotului nu erau invenţii personale, ci informaţii datorate educaţiei rabinice, pe care nu le-a mai confruntat cu Biblia. Cunoştinţele rabinice în domeniu erau dominante, iar o cunoaştere directă, din surse preoţeşti-levitice nu era posibilă, pentru că încă din timpul exilului babilonic nu mai exista chivotul. Pe de altă parte, este exclusă posibilitatea ca Moise şi cronicarii să fi greşit în afirmaţiile lor repetate, sau ca textul să fie corupt în toate aceste locuri. De asemenea, exclud posibilitatea ca explicaţia rabinică să fie împrumutată din Noul Testament (este ultima sursă pe care ar fi folosit-o un rabin). Cea mai bună explicaţie este că autorul a împrumutat informaţii eronate din teologia contemporană lui, fără a le verifica, deoarece în graba de a-şi transmite mesajul evanghelic, detaliile acestea erau lipsite de importanţă.[52]

Faptul că asemenea detalii apar în viziunea Ellenei White nu reprezintă o confirmare a informaţiei din Evrei cu privire la aşezarea reală a vasului cu mană şi a toiagului lui Aaron pe pământ sau în cer. Imaginea este destinată să trimită pe credincios la studiul Epistolei către Evrei şi al Pentateucului, ca să descopere din Biblie rostul Sanctuarului şi al Decalogului.[53] Şi astfel toate detaliile ajută să înţelegem că nu s-a intenţionat o informare cu privire la realitatea fizică a lucrurilor de sus sau de pe noul pământ, ci toate au în primul rând un mesaj spiritual. Nu înlăturăm ideea de realitate cerească actuală sau viitoare. Trebuie să existe realităţi cereşti concrete, fizice, pentru că Dumnezeu nu a creat doar spirite şi câmpuri în univers. El a creat la început paradisul nostru material, iar faptul că Cerul este descris în limbaj material, chiar dacă nu în mod exact, arată că împărăţia cerului nu este o lume fantomatică, spirituală sau abstractă, ci foarte concretă. Dumnezeu Însuşi Se manifestă fiilor Lui în cer în înfăţişare vizibilă, nu ca un spirit invizibil, sau ca un potop de lumină fără chip (Mt 18:10; Ap 22:4; Gn 1:27).[54] De aceea şi ideea de templu ceresc sau de Cetate, ca locuinţă a lui Dumnezeu cu noi (oamenii) , are sens.

Într-o altă viziune (5 ian. 1849),[55] Ellen White a fost „dusă în zbor” până în Sfânta Sfintelor de sus, unde a văzut pe Iisus care încă mijlocea pentru „Israel”. Imaginea „zborului” şi numele de „Israel” ne atrag atenţia că viziunea trebuie să fie simbolică. Ellen White nu se referea la evrei, când vorbea astfel, ci folosea limbajul cunoscut din Apocalipsa 7, deoarece viziunea se referă la subiectul „sigilării”. De la bun început suntem avizaţi, prin simbolurile folosite, că Inspiraţia profetică nu intenţionează să descrie realitatea fizică cerească. Sanctuarul din această viziune este, după toate probabilităţile, în afara Cetăţii. Deşi nu anunţă de la început, Ellen White spune pe parcurs, după ce descrisese scena din sanctuar: „Apoi îngerul meu însoţitor m-a condus din nou spre Cetate”.

Ellen White vede în Sfânta Sfintelor pe Iisus îmbrăcat ca mare preot, ceea ce se deduce după poalele mantiei Lui, de care atârnă clopoţei şi rodii (Ex 28:31-34; 39:25-26). Dar tocmai aici intervine disonanţa intenţionată dintre tipologie şi viziune, deoarece în tipologia sanctuarului, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor Îşi dezbrăca haina arhierească (Lv 16:3-4.23-24), slujind în tunica simplă de in, pe când în această viziune, Iisus este îmbrăcat cu mantia de arhiereu, care avea clopoţei şi rodii.[56] Dacă dezbrăcarea de veşmântul slăvit şi îmbrăcarea veşmintelor albe reprezintă puritatea întrupării şi a umilinţei Jertfei lui Iisus, în armonie cu tipologia din Evrei 9, unde Sfânta Sfintelor este sanctuarul (ceresc al) noului legământ, iar Ziua Ispăşirii prefigurează ispăşirea reală făcută de Iisus la Cruce, urmată de Înălţare, înseamnă că judecata făcută de Dumnezeu la Cruce, şi care ne aduce acces deplin în Sfânta Sfintelor, este doar o primă aplicaţie a simbolisticii Zilei Ispăşirii, în timp ce viziunea EGW se referă la o altă aplicaţie. Ea spune că în viziune a fost dusă în Sfânta Sfintelor. Nu descrie şi prima încăpere, ca în viziunea anterioară, nici măcar nu o menţionează ca loc de trecere spre Sfânta Sfintelor. Totul se concentrează în locup preasfânt, ca şi cum doar acesta ar exista.

Lucrarea lui Iisus în locul preasfânt este descrisă în termenii judecăţii,[57]iar scena sigilării din Ap 7, unde 144.000 primesc sigiliul lui Dumnezeu (sabatul zilei a şaptea) este văzută în acest cadru al judecăţii finale, ca o polarizare a credincioşilor în urma testului ceresc. Se subliniază în această viziune, în mod deosebit, disperarea celor care au cunoscut adevărul, dar au abandonat sabatul Domnului, călcându-l în picioare.

Ca şi în alte viziuni de sanctuar, Ellenei White i se arată morala acestei viziuni, nu în termenii localizării precise a sanctuarului şi a descrierii încăperilor lui, ci pentru a accentua mesajul adventist special: ascultarea de prouncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului. După referirea la sabat şi sigilare în cadrul judecăţii pe care o face Iisus în sanctuar, Ellen White, în continuarea aceleiaşi viziuni, face vizite în alte lumi din univers. După ce descrie una din aceste lumi în câteva cuvinte, ea arată că, la întrebarea ei mirată despre cauza fericirii şi strălucirii incomparabile a locuitorilor (mari şi mici) de acolo, a primit răspunsul: „Noi am trăit în ascultare strictă de poruncile lui Dumnezeu, şi n-am căzut prin neascultare, ca cei de pe Pământ.” Ca dovadă, ea a văzut acolo un exemplar din arborele vieţii, precum şi un pom interzis, din care nimeni nu îndrăznise să se înfrupte.

Viziunea a continuat cu o vizită pe altă planetă, una care avea şapte sateliţi naturali („luni”). Unii contemporani au tras concluzia că ea ar fi văzut planeta Saturn. Dar ea n-a făcut această afirmaţie, nici nu cunoştea asemenea realităţi astronomice la acea dată. Interpretarea aceasta este un exemplu de aplicaţie greşită a unei viziuni, deoarece Dumnezeu nu dăduse viziunea pentru a ne informa despre localizarea spaţială a acelei lumi, nici ca să aflăm că există planete cu mai mulţi sateliţi (astronomia deja cunoştea faptul!), nici ca să putem identifica planeta; ci cu un scop didactic spiritual.

EGW a întâlnit pe acea planetă pe Enoh, cel răpit la cer fără moarte. „Bunul bătrân” ţinea în mâna dreaptă o ramură de palmier cu frunzele inscripţionate (în limba engleză!): victory. Pe cap, victoriosul patriarh purta o cunună albă orbitoare, ornată cu nestemate de diverse culori, strălucind ca stelele, iar pe fiecare frunză a cununii scria purity. Cununa era încheiată în partea din spate cu o fundiţă sau rozetă pe care scria holiness.[58] Deasupra cununii de învingător era o coroană mai strălucită decât soarele. Enoh nu locuia acolo, era doar în vizită, dar se simţea ca acasă.

Pentru ce a fost dată această scenă a viziunii? Ca să ştim pe unde se mai plimbă Enoh? Ca să ştim exact cum este decorat? Ca să aflăm că engleza este limba cerului? S-ar putea obiecta că Ellen White ar fi văzut o scriere necunoscută, iar Duhul i-a şoptit semnificaţia. Însă ea nu menţionează nevoia unei traduceri. Ea a văzut şi a scris ce a văzut, ceea ce înseamnă că în viziune, inscripţiile i s-au arătat în engleză, aşa cum toate celelalte elemente au semnificaţii culturale. Şi nu este de mirare, fiindcă şi în viziunile biblice se întâmplă astfel: fiinţele cereşti primesc „nume” ebraice, în auzul evreului Daniel (8:16; 10:13), deşi ebraica este doar un dialect canaanit, şi nu poate fi mai cerească decât babiloniana sau araba. Morala acestei scene se dezvăluie la sfârşitul ei: cei 144.000, adică cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu (= care rămân credincioşi lui Dumnezeu, ascultând inclusiv de porunca sabatului), vor avea soarta lui Enoh. Prin urmare, mesajul viziunii nu este intenţionat să ne descopere structura fizică a sanctuarului ceresc.

După vreo două luni mai târziu, într-un alt sabat (24 martie 1849),[59] Ellen White a fost din nou „dusă în zbor, în Duhul”, spre Cetate. Ea nu descrie o viziune propriu-zisă acolo, dar foloseşte frecvent expresia „am văzut că”, pentru a se referi, fie la diverse scene instructve care i-au fost arătate, fie numai la explicaţiile directe primite de la înger. Scopul viziunii este, ca şi în cele anterioare, de a întări în credinţă pe adventişti cu privire la sabat, de a-i avertiza cu privire la abandonarea acestei cauze, întrucât adventiştii milleriţi care nu primiseră sabatul deveneau tot mai ostili, iar unii dintre primii sabatişti abandonaseră deja sabatul[60] şi căutau să influenţeze şi pe ceilalţi sabatişti, destul de puţini, care erau în timpul acela.

În această viziune, Ellenei White i s-a arătat înainte de toate, că subiectele „poruncile lui Dumnezeu”, „mărturia lui Iisus Christos” (Ap:12:17) şi „uşa închisă”[61] nu pot fi separate. Cu această ocazie, spune ea – fără să descrie scena, ci doar exprimând ce i se arătase (sau i se spusese) – i s-au arătat următoarele:

· Slujirea din Sfânta Sfintelor este asociată cu un test special al credincioşiei – ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului, deoarece în locul preasfânt se află chivotul legământului.

· Este necesar ca adevărul poruncilor şi al sabatului să strălucească în lume, atât timp cât uşa de acces în Sfânta Sfintelor mai este deschisă.

· Cele două încăperi ale sanctuarului corespund cu două faze ale experienţei adventiste („înainte” şi „după” 1844) şi cu două etape ale cunoaşterii şi răspunderii faţă de adevărul primit (cf. Lc 12:47-48).

·
În cursul mijlocirii preoţeşti a lui Iisus din Sfânta, accesul credincioşilor în Sfânta Sfintelor nu era posibil. Dar când Iisus a deschis uşa intrând în Sfânta Sfintelor „după perdeaua a doua” (Ev 9:3), ducându-Se chiar „lângă chivot”, El a închis uşa de acces în Sfânta. Credinţa adevărată trebuie să urmeze pe Iisus în Sfânta Sfintelor.

· Iisus a închis uşa în Sfânta şi nimeni n-o poate deschide; El a deschis uşa în Sfânta Sfintelor şi nimeni n-o poate închide (Ap 3:7.8). De când s-a deschis uşa în Sfânta Sfintelor, unde este chivotul, adevărul poruncilor lui Dumnezeu a început să strălucească şi Dumnezeu încearcă pe credincioşi în ce priveşte sabatul.

· Adventiştii care nu avuseseră lumina aceasta clară şi toţi cei care au adormit în fericita speranţă, fără să ţină sabatul, nu fuseseră încercaţi de Dumnezeu în privinţa aceasta. Dar faptul că sabatul nu a fost un test înainte de 1844, nu înseamnă că şi astăzi este la fel.

· Adversarii mesajului advent-sabatic au tot încercat să redeschidă uşa din Sfânta, pe care a închis-o Iisus, şi să închidă uşa pe care a deschis-o El în 1844, uşă care dă în Sfânta Sfintelor unde este chivotul, cu tablele de piatră ale poruncilor scrise cu degetul lui Dumnezeu.

· Toate diversiunile antisabatice din prezent sunt dirijate de Satan, fiindcă acum, după 1844, este timpul sigilării şi el face toate eforturile ca să distragă atenţia de la adevărul actual. În viitor, Satan va face eforturi mai mari. Ocultismul, care a început cu spiritismul din anii 1847-48, va deveni tot mai obişnuit, în diferite forme, chiar şi în haină religioasă, pentru a întări falsele certitudini ale celor deja înşelaţi, şi pe de altă parte, pentru „a face pe oamenii lui Dumnezeu să se îndoiască de învăţăturile şi puterea Duhului Sfânt”.

· Satan va lucra în moduri diverse, „dar în special prin slujitori ai Bisericii care au respins adevărul şi au cedat unor puternice amăgiri, ca să creadă o minciună şi să fie condamnaţi.” Dumnezeu va lucra cu putere şi lui Satan îi va permite să lucreze la fel. În timp ce falşii păstori predică sau cântă, unii credincioşi sunt doborâţi la pământ de o putere satanică despre care cei înşelaţi cred că este a Duhului Sfânt. Pastorii adventişti care au respins adevărul actual (sabatul etc.) manifestă acelaşi „mesmerism”, luându-l drept puterea Duhului Sfânt. Semne, minuni şi false reforme se vor înmulţi şi se vor răspândi. Aceste false treziri şi reforme religioase pot fi recunoscute după absenţa chinului sufletesc al căinţei pentru păcat. Această avertizare se referă în special la adventiştii (milleriţi) care au experimentat mişcarea din 1844, dar au respins-o apoi şi au primit un fals spirit de trezire. Lumina adevărului face responsabilă orice conştiinţă înaintea lui Dumnezeu. Ca şi în generaţia lui Noe, a lui Lot, şi a lui Iisus, ca şi în zilele din urmă (2Tes 2:10-12), cei care resping avertizarea determină pe Dumnezeu să-Şi retragă Spiritul, şi să-i lase pradă amăgirilor pe care le iubesc.

· Dumnezeu va proteja în timpul strâmtorării numai pe cei sigilaţi, pe cei care sunt hotărâţi pentru adevăr şi curaţi la inimă. Toţi cei care acum, în timpul sigilării, nu stau fermi pentru adevăr, nu sunt întemeiaţi în el, ci tremură şi alunecă de la adevăr, nu pot fi protejaţi în cele din urmă de Dumnezeu. Satan face tot ce este posibil să ţină pe mulţi în starea de rătăcire şi nesiguranţă, până când se va încheia timpul sigilării, când aceştia vor fi lăsaţi fără protecţia lui Dumnezeu.

Se poate observa cu precizie, că şi această viziune a sanctuarului a fost dată tot pentru a întări credinţa adventiştilor în sabat. A fost dată strict pentruadventişti şi privea ostilitatea care începuse să apară printre milleriţi faţă de sabat. Era chiar anul morţii lui Miller (care, sub puternica influenţă a colegilor lui, nu acceptase sabatul), un an după ce spiritismul se născuse (1848) şi influenţa chiar lideri religioşi, un moment de răscruce în care chiar şi unii pionieri ai adventiştilor sabatişti (e.g. O.R.L. Crozier, Thomas Preble, Rachel Oakes-Preston) alunecaseră. Viziunea era dată cu scopuri practice, pentru a salva pe cât mai mulţi şi a întări credinţa. În acest context trebuie privită viziunea celor două spaţii ale sanctuarului.

Dumnezeu nu a intenţionat, prin această viziune, să ne asigure că în cer există două spaţii fizice distincte ale slujbei noului legământ. Chiar dacă ar exista două încăperi reale, acest fapt nu ar fi demn de menţionat. Dar viziunea foloseşte imaginea sanctuarului bipartit din cer, pentru simplul fapt că aşa şi-l imaginau adventiştii sabatişti, întemeiaţi pe asemănarea cu sanctuarul istoric. Dumnezeu a folosit această imagine ca pe o ilustraţie didactică în vederea sublinierii importanţei timpului judecăţii (al sigilării) de la 1844, în legătură cu porunca sabatului, ca test escatologic. Dincolo de această intenţie, puţin se poate spune. A închis Iisus o uşă fizică şi a deschis altă uşă fizică ? Există acolo un chivot fizic? Tot atât de importantă este şi discuţia despre două încăperi fizice. Creştinii nu se închină şi nu slujesc fizic în sanctuarul ceresc, fie că ne imaginăm în Sfânta, fie în Sfânta Sfintelor. Toată povestea cu cele două încăperi aici are acelaşi rol ca şi „marea prăpastie” sau setea fantomatică din pilda cu săracul Lazăr (Lc 16).

Imaginea marchează trecerea de la o experienţă creştină la alta, de la o etapă a Bisericii la alta, fără a intra în dispensaţionalism. Cererile lui Dumnezeu au fost întotdeauna aceleaşi, chiar şi când nu au fost cunoscute. Dar când judecata divină a început, când suntem de drept în timpul sigilării, când la revenirea Lui, Iisus doreşte să găsească o Biserică „fără pată şi fără zbârcitură”, ci curată şi întinerită, tocmai pentru că generaţia pe care Iisus o va surprinde în viaţă trebuie să treacă şi ea pe la judecată, nu doar cei morţi, este de aşteptat atât o ultimă avertizare cât şi un ultim test al credinţei şi credincioşiei. Iar Dumnezeu a ales cel mai frumos şi mai uşor test: sabatul biblic.

Acelaşi adevăr este subliniat şi în Marea Luptă (GC 435), unde se vorbeşte despre compararea celor două sanctuare (de jos şi de sus). De fiecare dată, ceea ce se scoate în evidenţă este observarea chivotului legământului şi discuţia despre porunca sabatului.

Referitor la imaginile văzute în viziune, Ellen White spunea: „Mi s-au dat ilustraţii ale lucrurilor cereşti şi ale sanctuarului, astfel încât am fost aşezaţi în lumina care strălucea peste noi în raze clare, distincte” (GW 302-303 sublinierea mea). Ilustraţii nu în
seamnă imagini ale realităţii fizice, ci doar imagini cu rol didactic.

Descriind experienţa adventistă iniţială în legătură cu sanctuarul ceresc în EW 242-248, EGW reafirmă că în 1844, Iisus S-a ridicat şi a închis uşa locului sfânt din sanctuarul ceresc, a deschis o uşă către locul preasfânt şi a intrat pentru a curăţi sanctuarul. Această curăţire este numită o „ispăşire specială”. Ellenei White i s-a arătat că în timpul serviciului lui Iisus din Sfânta Sfintelor, El va face nuntă (Se va cununa) cu Noul Ierusalim, mireasa Lui (împărăţia). După ce lucrarea Lui se va sfârşi în Sfânta Sfintelor, va coborî spre pământ ca împărat şi îi va lua la Sine pe aleşii Lui. Explicaţia aceasta combină în mod interesant imaginea Sfintei Sfintelor cu imaginea Cetăţii împărăţiei, ca în Ap 20. Dar Această combinaţie (identificare) se poate găsi şi în Ap 19:6-7: împărăţia şi nunta sunt unul şi acelaşi eveniment. În pildele lui Iisus, deasemenea, când Stăpânul se întoarce, El Se întoarce după ce a primit împărăţia (Lc 19:12), sau altfel spus, Se întoarce „de la nuntă” (Lc 12:36).

În continuare, EGW face o nouă descriere a viziunii (aceeaşi sau alta?) a intrării lui Iisus în Sfânta Sfintelor, închizând uşa din Sfânta. Înainte de a intra, Iisus S-a îmbrăcat cu „veşminte scumpe”, având la poale clopoţei şi rodii. Din nou aceeaşi imagine contrastantă cu veşmintele slujirii din Lev 16. În această viziune însă, Ellen White observă pe pieptul lui Iisus şi pieptarul judecăţii cu pietre preţioase având nume gravate în ele. Deasemenea îi observă şi mitra pontificală. Intrarea în locul preasfânt s-a făcut într-un car de foc, înconjurat de îngeri. Mai este nevoie să spunem că toate aceste podoabe arhiereşti sunt utile doar în viziune ? În continuare, i s-a poruncit să observe cele două încăperi ale Sanctuarului ceresc, şi ea descrie exact ce vede în viziune. Mai întâi, Sfânta:

Perdeaua, sau uşa, a fost deschisă şi mi s-a îngăduit să intru. În prima încăpere, am văzut sfeşnicul cu şapte lămpi, masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului, altarul pentru tămâie şi cădelniţa. Tot mobilierul acestei încăperi părea din aurul cel mai curat şi reflecta chipul Celui care intrase în acel loc. Perdeaua care despărţea cele două încăperi avea culori şi materiale diferite, cu o margine foarte frumoasă, în care erau figuri lucrate din aur, reprezentând îngeri.”

Intrarea în Sfânta cerească se face prin perdea, sau prin uşă? La Moise era o perdea, iar la Solomon uşă. Din nou vede în sanctuarul ceresc acel mobilier şi obiecte specifice, pe care le-a descris şi în alt loc. Este evident că niciunul din acestea nu au ce căuta în cer. De data aceasta însă, vede o cădelniţa în Sfânta, spre deosebire de cealaltă viziune – din nou un element care arată că suntem în imperiul figurilor, nu al realităţii fizice.

Urmează descrierea Sfintei Sfintelor, care seamănă cu viziunea din 1846, cu deosebirea că observaţiile şi descrierea sunt mult mai amănunţite şi totul este exact ca în tabernacolul israelit: chivotul placat în aur, cu coroană, lucrat cu măiestrie, doi heruvimi cu aripile întinse două deasupra lui Iisus şi două în laturi, „reprezentând toată oştirea cerului care priveşte cu interes legea lui Dumnezeu”. Este interesant că de data aceasta, EGW interpretează ce a văzut, arătând că înţelegea cel puţin faptul că în cer nu sunt heruvimi de aur transparent, ci că viziunea heruvimilor, care i s-a dat, reprezenta heruvimi reali.

Între heruvimi, ea observă o cădelniţă de aur, dublând astfel simbolul şi făcându-ne să întrebăm: câte cădelniţe sunt în realitate în cer, dacă interpretăm în mod literal viziunea? Deasupra chivotului a văzut lumina incomparabilă a slavei lui Dumnezeu, pe care n-o putea privi, unde părea să fie tronul lui Dumnezeu, lumină care se revărsa peste Iisus şi umplea templul (folosind cuvintele din Is 6:1). EGW nu semnalează în acest loc prezenţa îngerilor reali. Sanctuarul îi este arătat ca o machetă – nepopulat. Doar personajele principale sunt prezente: Iisus, Tatăl (nevăzut) şi ochiul vizionarei.

I s-a arătat în continuare corespondenţa dintre cele două sanctuare (de jos şi de sus), şi a văzut că ambele aveau două încăperi. Corespondenţa era totală. Nu numai numărul încăperilor era acelaşi, dar şi mobilierul din ambele compartimente ale sanctuarului pământesc, semăna cu mobilierul din cel ceresc. Când se face însă comparaţia liturgică, totul se schimbă: în sanctuarul de sus slujeşte Iisus, în ambele încăperi, cu propria jertfă, având o preoţie netransmisibilă. „În înţelepciunea lui Dumnezeu, ne-au fost date amănuntele acestei lucrări [din sanctuarul pământesc] pentru a putea, privindu-le, să înţelegem lucrarea lui Iisus din Sanctuarul ceresc.” Slujba sanctuarului pământesc s-a încheiat când Iisus a murit pe Calvar. Slujba lui Iisus în Sfânta Sfintelor, numită „ispăşire finală” sau curăţire a Sanctuarului a început în 1844. Această „ispăşire finală” este descrisă ca „o ultimă mijlocire pentru toţi aceia pentru care mila lui Dumnezeu încă zăboveşte şi pentru cei care au încălcat Legea lui Dumnezeu din neştiinţă.” Ea „se face atât pentru cei neprihăniţi morţi, cât şi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă, şi îi include pe toţi cei care au murit încrezându-se în Christos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să ştie.”

Această relatare este foarte remarcabilă, deoarece insistă asupra corespondenţei exacte, chiar şi a mobilierului, aşa cum le-a văzut EGW. După înţelegerea mea, există doar două posibilităţi de a înţelege această corespondenţă exactă: în sens literal, sau în sens spiritual, potrivit naturii situaţiei. Alegerea variantei literale este utilă în mod foarte limitat, ca ajutor pentru imaginaţie, tot în scop didactic. Nu putem alege în mod legitim un sanctuar ceresc bipartit, dar fără mobilier. Ellen White a văzut şi mobilierul şi multe altele, şi viziunea a insistat asupra corespondenţei celor de sus cu cele de jos. Cine alege perdeaua şi două locuri fizice cereşti, trebuie să accepte şi sfeşnicul, altarul, pâinile, cădelniţele, chivotul şi îngerii de aur transparent, veşmintele, pieptarul, mitra, chiar şi clopoţeii şi rodiile, care au fost văzute în mai multe viziuni…

În această discuţie, nu este foarte relevant cum a înţeles Ellen White ceea ce a văzut. Se pare că ea, deşi cunoştea unele semnificaţii simbolice, nu a reuşit să depăşească tiparul literalist. Acesta nu este însă un motiv de blam. Treaba unui profet este în primul rând să spună exact ce i s-a arătat, nu să explice exact tot ce a văzut. Profeţilor li s-au descoperit adesea parţial semnificaţiile celor văzute. De aceea nu ne mirăm de afirmaţii ale EGW ca acestea:

După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi, locul sfânt şi locul preasfânt, la fel există două locuri sfinte în sanctuarul din cer. Chivotul legii lui Dumnezeu, altarul tămâierii şi alte instrumente de serviciu din sanctuarul de jos, îşi au fiecare corespondentul în sanctuarul de sus.[62]

Declaraţia este uluitoare, dar EGW avea două motive puternice să fie atât de literalistă. În primul rând, ea văzuse cu ochii atâtea lucruri care i s-au arătat „în cer”. În al doilea rând, ea credea sincer cuvântul lui Dumnezeu, adăugând la cele spuse mai sus:

În sfântă vedenie i s-a permis apostolului Ioan să intre în cer, şi acolo a văzut sfeşnicul şi altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu s-a deschis,” el a văzut de asemenea „chivotul legământului Lui.” [Revelation 4:5; 8:3; Revelation 11:19.]

Astfel, zice EGW, „cei care căutau adevărul au găsit dovezi indisputabile ale existenţei unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel declară că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. Ioan mărturiseşte că l-a văzut în cer.”

Putem înţelege mai bine insistenţa EGW şi a pionierilor asupra literalismului sanctuarului ceresc în contextul istoric al experienţei teologice şi spirituale millerite. Pentru un timp, acest literalism a contribuit pozitiv la menţinerea şi accentuarea doctrinei sanctuarului. În zilele noastre însă, a prezenta ca doctrină corespondenţa literală dintre cele două sanctuare, chiar şi numai modelul general bipartit, nu încurajează credinţa.

3. Templul ca reşedinţă reală a lui Dumnezeu

În Patriarhi şi Profeţi (1890:357), Ellen White descrie templul ceresc ca un palat permanent şi magnific al Regelui regilor, unde „mii de mii de slujitori Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui” (Dan.7,10). Subliniem că aici EGW nu vede sanctuarul ceresc ca pe o structură temporară specială, ca un cort-muzeu sau ceremonial existând undeva în cer, ci ca locuinţa reală a lui Dumnezeu împreună cu fiii Lui. Dacă în unele viziuni ea vede sanctuarul fără prezenţa îngerilor şi mai redus ca dimensiuni, aici templul ceresc este „plin de slava tronului cel veşnic, unde serafimii, străluciţii lui străjeri, îşi acoperă faţa în adorare”, un templu care „nu poate fi reprezentat în toată vastitatea şi slava lui de nici o construcţie pământească.”

Ea arată că „adevărurile importante cu privire la sanctuarul ceresc şi cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârşeşte acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învăţate, prin sanctuarul pământesc şi slujbele lui.” Corespondenţa este aşadar spirituală, didactică. Apoi, citând Ev 9:24, care arată o corespondenţă dintre cele două sanctuare, continuă:

După cum lucrarea Domnului Christos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp şi având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba tipică avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală; şi pentru fiecare era destinată o încăpere a tabernacolului.

În acest caz, exagerarea corespondenţei dintre cele de sus şi cele de jos este o eroare („fiecare … având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc”). Ellen White a crezut şi a repetat acest tipar, la fel ca şi ceilalţi pionieri, pentru că aşa a înţeles ea argumentele biblice şi aşa văzuse în viziune. Am dovedit însă că şi autorii inspiraţi pot greşi în unele detalii sau opinii care nu sunt esenţiale pentru siguranţa mesajului.[63]

Descriind înălţarea Domnului Christos la Tatăl (în Hristos, lumina lumii 723-724), Ellen White vorbeşte despre intrarea în cetatea cerească unde se află tronul lui Dumnezeu în mijlocul oştilor de nenumărate fiinţe cereşti. Ea descrie o scenă a mijlocirii Lui, la tronul Tatălui, pentru Biserică. Întregul scenariu ar fi trebuit să cuprindă o referire la sanctuarul (templul) ceresc, aşa cum apare în viziunile Ellenei White, dar templul nu este menţionat. S-ar putea susţine că scena descrisă este un interior al templului. Dar dacă este aşa, de ce nu se spune nimic despre sanctuar, şi de ce în acest interior nu apare nici o separare, nici o sugestie referitoare la două spaţii de închinare?

Din nou, această descriere diferită sugerează că nu există în cetatea cerească o structură bipartită literală, ca reşedinţă a lui Dumnezeu, ci atât cetatea, cât şi templul (palatul, sanctuarul) sunt descrieri poetice, simbolice, didactice ale unei realităţi fizice cereşti care nu ne-a fost descoperită exact, şi care este locuinţa reală a lui Dumnezeu împreună cu ai Săi. Ea funcţionează ca un sediu central al universului, ca o capitală a împărăţiei lui Dumnezeu (Noul Ierusalim), ca un palat al Regelui regilor (templu), ca loc unic şi ideal de închinare (sanctuar).

Aceste afirmaţii nu înseamnă că nu avem dreptul să vorbim despre realităţile cereşti în limbajul dramatic şi tipologic al sanctuarului mozaic, sau al celor văzute în viziune. Dacă Dumnezeu Însuşi a vorbit astfel poporului Lui, acest limbaj figurat este adesea cel mai bun pe care-l avem la dispoziţie. Singura problemă apare atunci când limbajul imagistic şi didactic este luat drept realitate fizică, ajungându-se la contradicţii inutile.

---

NOTE

[47] A fost publicată mai întâi în 1846 şi 1847 (A Word to the Little Flock, p. 14-20).

[48] A se vedea 4 Ezra 2:19, o scriere evreiască din secolul I, unde se vorbeşte despre „râuri de lapte şi miere şi şapte munţi puternici pe care cresc trandafiri şi crini.” Se poate găsi în traducerile catolice şi în unele traduceri protestante: NRS, RSV, KJA şi VUL în BibleWorks şi pe web: www.hope.edu/academic/religion/bandstra/BIBLE/2ES/2ES1.HTM. De notat că, în perioada din jurul anului 1844, adventiştii se foloseau de Biblia anglicană, care conţinea şi apocrifele. Vezi subcapitolul „Cu Dr. William Fagal”, din volumul următor, pentru o discuţie mai extinsă asupra acestui subiect.

[49] To the Little Remnant Scattered Abroad, April 6, 1846; The Day-Star, March 14, 1846;

[50] Early Writings, 1882: 32-34.

[51] Vezi http://dvartora.jewish.ro/cauta_site.php Tastaţi pe motorul de căutare al saitului.

[52] „Nu este acum cazul (timpul) să vorbim amănunţit despre aceste lucruri” (Ev 9:5b). Ca o întărire a celor spuse, o
altă gafă a autorului epistolei se găseşte în acelaşi context: plasează altarul tămâierii în Sfânta Sfintelor. Probabil ştia locul altarului tămâierii în templul de la Ierusalim, dar el descrie templul aşa cum era în timpurile VT. Informaţia eronată derivă, probabil, dintr-o citire greşită a textului ebraic din 1Rg 6:22: „altarul care era al Sfintei sfintelor” (cf. NIV: the altar that belonged to the inner sanctuary; NET: the altar inside the inner sanctuary), expresie care însă a fost tradusă de alţii într-un sens diferit (RVA: que estaba delante del santuario interior; NAS: which was by the inner sanctuary). Prepoziţia ל lə trebuie înţeleasă aici cu sensul de lângă sau înaintea (cf. Jud 18:28, lângă Bet-Rehob; Ier 52:17, înaintea Casei lui IHWH; Ne 2:8, lângă Casă), deşi este mai obişnuită cu sensul de apartenenţă, ceea ce explică alegerea apostolului şi a majorităţii traducătorilor.

[53] Ca şi în cazul imaginii cu cei „şapte munţi pe care cresc trandafiri şi crini”, din viziunea descrisă mai înainte, care ne arată că Dumnezeu i-a descris Ellenei White noul pământ într-un limbaj imagistic complex, introducând atât elemente descriptive biblice, cât şi elemente culturale, care provin din imaginaţia omenească (cf. 4 Ezra 2:19 în NRS, RSV, KJA şi VUL). În acest ultim caz, imaginea celor şapte munţi este pur decorativă şi în contrast cu imaginea celor şapte munţi din Ap 17:9, pe care stă prostituata „Babilon”. Observând că în centrul acestor şapte munţi din viziunea Ellen White se află muntele Sionului, dominat de un templu, imaginea aminteşte metafora biblică a Sionului, care este întotdeauna tratat poetic ca fiind de genul feminin, ca orice cetate (Is 60:14-15). Şi cetatea Sionului este aşezată poetic pe munţi (Ps 87:1).

[54] „La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai la caracter, ci şi ca formă şi aspect.” (GC 645). „L-am întrebat [pe Iisus] dacă Tatăl Său este o persoană şi dacă are o formă asemenea Lui. Iisus mi-a răspuns: ‘Eu sunt expresia chipului persoanei Tatălui Meu’ ” (EW 77). Termenul ebraic צלם ţalm (ţelem) folosit în Geneză pentru noţiunea de chip, imagine, are întotdeauna sensul de formă vizibilă. Uzul figurat este extrem de rar, dacă există. Dacă în Geneză s-a intenţionat şi sensul figurat, acesta nu este unicul sens, deoarece în contextul creaţiei celorlalte vieţuitoare, omul singur, regele naturii, este descris ca având învăţişarea cea mai nobilă cu putinţă: „după chipul lui Dumnezeu”. Această interpretare nu presupune că Dumnezeu ar avea o natură umană, ci este un semn al condescendenţei şi al relaţiei Lui ideale cu fiinţele create.[55] Present Truth, August 1, 1849.

[56] Ar fi interesant de ştiut dacă textul din Ex 28:35 se referă la intrarea arhierului în ziua ispăşirii, sau la ocaziile obişnuite în care servea. În orice caz, cel puţin la ieşire, dacă nu la intrarea în sfânta sfintelor, pe când arhiereul era în Sfânta, îşi schimba odăjdiile albe cu cele arhiereşti, după ce se spăla (Lev 16:23-24). Doar ritualul „curăţirii” finale îl făcea îmbrăcat în hainele albe.

[57] EW 36: „Am văzut că Iisus nu va părăsi locul preasfânt până nu va fi hotărât fiecare caz pentru salvare sau pentru distrugere.”

[58] Este interesantă în acest context limbajul folosit în LXX pentru diadema de aur a marelui preot (Ex 28:34.36), πέταλον = frunză, petală; foiţă de aur.

[59] Cf. EW 42. Este interesant că viziunile de început ale Ellen White, care aveau ca scop întărirea credinţei în mesajul adventist al sabatului, au avut loc în sabat. Într-un mod asemănător, viziunea Apocalipsei lui Ioan, care are în partea centrală mesajul cu privire la închinare (sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei; poruncile lui Dumnezeu sau porunca fiarei), a fost dată lui Ioan, deasemenea, „în ziua domnească” (Ap 1:10).

[60] A se vedea cel puţin cazurile notorii ale lui Crozier şi Preble. Despre Crozier am vorbit într-o notă anterioară, iar detalii despre pastorul Preble se pot găsi la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/T._M._Preble . Acesta a fost primul predicator adventist care a scris o broşură în apărarea sabatului, convertind pe mulţi alţi milleriţi la sabat, între care pe J. Bates şi pe J.N. Andrews. Ellen White avea motive să avertizeze pe credincioşi de influenţa lui: „There is quite a company in this vicinity who are out in all the truth; and then there are others who are not fully established. T. M. Preble has been around here and has injured some, but our prayer to God is that He would palsy the influence that he has had, and that He would let the clear light upon His truth shine out, so as to establish the wavering” – E. G. White Letter 4, 1851, pp. 1-2. (To Brother and Sister Dodge, from Ballston, Spa, N.Y.)

[61] Doctrina „uşii închise” învaţă că accesul în sanctuar, pentru iertare şi împăcare cu Dumnezeu, adică „uşa harului” nu va fi deschisă la infinit. Când Iisus Îşi va încheia lucrarea de mare preot, înainte de revărsarea plăgilor din Ap 16, cu scurt timp înainte de revenirea lui Iisus, timpul de probă pentru ultima generaţie va fi fost încheiat, şi o nouă şansă nu se va mai acorda. Acest adevăr biblic este prezent în Biblie, atât în prefigurare (Gn 7:16), cât şi în pildele clare ale lui Iisus (Mt 25:10; Lc 13;24-25) şi în Apocalipsă (3:7-8; 15:8; 22:11). Doctrina aceasta se întemeiază pe un principiu biblic clar, care contrastează cu teoriile harului ieftin (Ev 3:13.15; 10:26-31; Ap 3:5.16). AZS au crezut iniţial că uşa harului s-a închis la 1844. Ellen White însăşi a crezut aceasta împreună cu confraţii ei, ceea ce arată că un profet nu este nici inerant, nici infailibil (1Cr 17:2-3). Dar în anii care au urmat, convertirile unora dintre neadventişti i-au determinat să-şi revizuiască poziţia. AZS au renunţat demult la ideea că uşa harului s-a închis la 1844, dar încă susţin că ea se va închide înainte de venirea lui Iisus, şi că singura ocazie sigură de pocăinţă este astăzi. La venirea lui Iisus şi în timpul mileniului, sau după aceea, nu se mai acordă absolut nici o şansă.

[62] Spirit of Prophecy, vol. IV, 1884:261.

[63] Probabil ne mai amintim că Ellen White, în primii ani după 1844, a crezut şi a scris în favoarea teologiei „uşii închise” (credinţa că timpul de har, pentru mântuirea lumii, s-a încheiat la 1844), după care a renunţat la ideea aceasta, împreună cu ceilalţi pionieri. În principiu, teologia uşii închise era corectă, este şi astăzi susţinută de AZS, doar că nu 1844 este momentul, ci un moment viitor, înainte de revenirea lui Iisus. Prin urmare, nu a fost o teologie fundamental greşită, ci greşit aplicată. Am putea învăţa din asemenea lecţii.