Obiecţiile lui Mihai B

Mihai: Nu sunt fanul lui Edi Constantinescu, al lui Gily Carstea nici atat, dar studiez la rand VT si am ajuns la cartea Psalmilor… De ceva timp nu am deloc spor la studiat, iar unii psalmi mi se par imposibil de armonizat cu viziunea NT (Psalm 109.6-14). 

In primul rand cred ca trebuie analizata atitudinea care transpare din psalm; faptul ca autorul ar fi David (care si-a iertat vrajmasii etc) nu mi se pare relevant. Sa zicem ca psalmistul isi uraste vrajmasul intemeiat. Dar de ce sa nu spere in indreptarea acestuia? De ce sa-i treaca rugaciunea drept un pacat? Trec peste partea cu „sa-i ramana copiii orfani”. Dar ce justificare are ura fata de copiii vrajmasului? De ce le doreste o viata mizerabila si chiar moartea? Dumnezeu nu pedepseste copiii pentru relele parintilor. Sa accept asemenea urari ca reflectand voia lui Dumnezeu mi se pare curata nebunie! Isus a invatat cu totul altceva!

Singura alternativa care pare sa-mi ramana este aceea a inspiratiei progresive a Bibliei. A fost cu totul altceva sa citesc NT! In VT parca e seceta. Problema este ca inspiratia progresiva este incompatibila cu doctrina azs, cum ii explicati dvs lui Herman.

Dragă Mihai,

Probabil alţi AZS ţi-ar explica fenomenul acesta în mod diferit. Nu este nici o problemă, nu avem o poziţie oficială asupra imprecaţiilor din Psaltire. Eu nu am auzit nici un fel de explicaţii care să mă satisfacă, aşa că mi-am explicat singur, pe cât posibil, din ceea ce-mi oferă Scriptura.. Abordarea evanghelică (aşezând NT ca o moralitate superioară VT) este adesea prezentă în rândurile noastre, deşi aceasta nu satisface pretenţiile întemeiate ale teologiei inspiraţiei. Şi n-ar putea satisface nici un fel de pretenţii care să menţină respectul faţă de Biblie ca mesaj inspirat. Unii îşi imaginează că aici David vorbeşte din burta lui de vechitestamentar lipsit de iluminarea christică, alţii cred că autorul vorbeşte în afara inspiraţiei divine.

Mulţi psalmi sunt adevărate rugăciuni, iar o rugăciune, oricât de bună şi de ascultată, nu trebuie să fie „inspirată” (în sensul inspiraţiei profetice) pentru a fi corectă sau acceptată. De asemenea, o rugăciune este corectă, dacă este sinceră, chiar dacă cererea nu este înţeleaptă şi Dumnezeu găseşte un răspuns mai bun. În mod foarte serios mă întreb cu ce se deosebeşte o rugăciune sau cântare de astăzi, de una inclusă în Psaltire. Există totuşi şi psalmi profetici, prin care Dumnezeu vorbeşte despre trecut, prezent şi viitor. Sunt convins însă că orice psalm care a rămas în Canon, a rămas astfel prin grija lui Dumnezeu, chiar şi cei care nu sunt profetici, ci sunt rugăciuni şi laude obişnuite. Dacă Dumnezeu n-a însărcinat nici pe Ezra, nici pe Iisus, nici pe apostoli, să purifice Psaltirea de asemenea „intruşi”, eu rămân cu Scriptura.

Citatul din Ps 109:6-14 este un exemplu clasic de imprecaţie. Sunt convins că asemenea imprecaţii sunt făcute sub inspiraţie divină, aşa cum şi profetul Ilie a invocat foc din cer asupra detaşamentelor militare care fuseseră trimise să-l aresteze, aşa cum Elisei „a blestemat în numele Domnului” pe tinerii care îşi băteau joc de profet, pe seama lui Dumnezeu. Faptul că puterea supranaturală a lui Dumnezeu a acţionat imediat în ambele cazuri, lăsând în urmă şi copii orfani sau părinţi fără copii, înseamnă clar că nu poţi scuti pe Dumnezeu de răspundere pentru asemenea întâmplări. Dacă este vreo vină în ce priveşte imprecaţia/blestemul, atunci vina celui care împlineşte blestemul este mai mare decât a celui care doar pronunţă nişte cuvinte. Eu cred în dreptate, nu mă interesează milostivirea fără limite, care este o teorie imposibilă şi care, dacă ar fi adevărată, L-ar sili pe Dumnezeu să nu ia nici o măsură împotriva răului, a celor răi, niciodată. Până la urmă, o asemenea atitudine ar fi mai crudă decât un măcel. A lăsa răul să se consume de la sine este o mai mare cruzime. Este ca şi cum ai lăsa incendiul să facă ce vrea, în loc să sacrifici o casă (dacă este nevoie), pentru a le salva pe celelalte.

„Pe vrăjmaşul meu pune-l sub stăpânirea unui om rău”

Când Dumnezeu îngăduie o stăpânire crudă, o face ca un efort de a determina pocăinţa cuiva şi a-i da o şansă, o speranţă de îndreptare: Is 19:4, 16-17, 20-25.

„şi un pârâş să stea la dreapta lui! Când va fi judecat, să fie găsit vinovat”

Acestea sunt nişte realităţi universale. Chiar dacă David s-ar fi rugat ca vrăjmaşul lui să fie iertat, să nu treacă pe la judecată şi nimeni să nu-l învinuiască, rugăciunea nu i-ar fi fost ascultată, fiindcă hotărârea lui Dumnezeu este ca toţi să treacă pe la judecată, toţi sunt acuzaţi de Satan, marele pârâş, şi toţi cei nepocăiţi vor fi găsiţi vinovaţi şi vor fi condamnaţi.

„şi rugăciunea lui să treacă drept un păcat!”

Scriptura arată că rugăciunea celor nelegiuiţi este o scârbă (Pr 15:8; 28:9). A căuta să-ţi acoperi sau să-ţi compensezi păcatul cu intensificarea exerciţiilor religioase este un mai mare păcat. Chiar dacă David s-ar fi rugat ca în cazul vrăjmaşului lui să se facă o excepţie, care ar fi fost răspunsul?

„Să-i rămână copiii orfani, şi nevasta sa văduvă! Copiii lui să umble fără nici un căpătâi şi să cerşească, să-şi caute pâinea departe de locuinţa lor dărâmată! Nimeni să nu mai ţină la el, şi nimeni să n-aibă milă de orfanii lui!”

Această parte a blestemului se referă la pieirea vrăjmaşului şi la urmările obişnuite ale unei asemenea dispariţii. Orice rău pe care-l facem afectează şi pe cei din jurul nostru. Relele mari pe care le facem afectează grav pe alţii, în mod special pe cei apropiaţi. Uneori şi cei apropiaţi împărtăşesc ceva din vina celui pedepsit, în sensul că au ştiut ce blestemăţii face şi nu au făcut eforturi de a-l recupera sau de a se disocia de el. Dar Dumnezeu nu acţionează aici automat. Soţia şi copiii lui Acan au pierit împreună cu el şi cu tot ce avea, după dispoziţia dată de Iosua (Ios 7:24). Dar fiii lui Core nu au murit (Nu 26:10-11). Fiii lui Saul au fost sacrificaţi de David ca satisfacţie pentru gabaoniţi (2S 21:8-9), dar Moise spusese că nu trebuie pedepsiţi copiii pentru părinţii lor (2Împ 4:5-6; 2Cr 25:3-4). Este adevărat că Dumnezeu hotărâse ca să nu fie pedepsiţi copiii pentru părinţi (Ez 18:19-20), dar în acelaşi timp, există cazuri în care copiii suportă pedeapsa părinţilor:

a). Când copiii preferă să meargă pe calea părinţilor, respingând cuvântul lui Dumnezeu (Is 14:21)

b). Când copiii pot fi nevinovaţi, dar nu pot fi scutiţi de consecinţele păcatelor părinţilor. De exemplu, dacă tatăl este un mafiot arestat şi condamnat la închisoare, soţia şi copiii vor suferi de asemenea. Dacă tatăl s-a făcut vinovat de o acţiune extrem de gravă şi este condamnat la moarte sau izolat pe viaţă, familia suferă pentru pierderea lui.

c). Când copiii sunt condamnaţi împreună cu părinţii, sau pentru păcatele părinţilor, în spiritul justiţiei antice (Dan 6:24; Est 9:10-14). În aceste cazuri (şi în altele) nu avem confirmarea că acţiunea a fost acceptată de Dumnezeu, nici nu ştim în ce măsură erau vinovaţi toţi aceştia, încât să nu li se mai acorde vreo şansă. Acţiunile de justiţie omenească sunt însă imperfecte. Dumnezeu Îşi rezervă dreptul de a face adevărată dreptate la Judecata Lui cea mare.

Ai fi preferat ca David să zică: Doamne, iartă-l pe vrăjmaş, de 70×7 ori? Există situaţii şi situaţii. Când e vorba de „duşmanii” noştri personali, adesea iertarea şi răspunsul binevoitor sunt cele mai bune soluţii. Nu este însă datoria sau dreptul nostru de a ierta pe vrăjmaşii lui Dumnezeu sau pe vrăjmaşii altora. Chiar şi datoria de a ierta de „de 7 ori pe zi” (adică fără să ţii socoteală), este arătată de Iisus ca fiind condiţionată de pocăinţa celui în cauză (Lc 17:3-4). A ierta pe cel nepocăit nu are nici o valoare practică. Dispoziţia de a ierta şi a urmări cu dragoste pe cel vinovat trebuie să fie permanentă, dar iertarea şi împăcarea nu poate avea loc fără manifestarea explicită (sau cel puţin implicită) a părerii de rău.

„Urmaşii lui să fie nimiciţi, şi să li se stângă numele în neamul următor!”

Această ultimă rostire este o formă de blestem asemănătoare cu cea rostită de Dumnezeu asupra casei lui Eli. Nu despre moarte este vorba aici, ci despre stingerea descendenţei, care putea fi prin dispariţia fizică a urmaşilor, sau prin faptul că în loc să se înmulţească, de-a lungul generaţiilor, aveau să se împuţineze (ceea ce se întâmplă şi în cazul multor oameni de treabă, fără a fi „blestemaţi”!).

A dori binecuvântări celor vinovaţi nu sporeşte şansele de mântuire, dimpotrivă. A le dori situaţii care să-i silească la pocăinţă înseamnă a le dori salvarea. A le dori să dispară pentru veci (dacă rămân aşa cum sunt, nepocăiţi de vina lor) este însăşi dorinţa lui Dumnezeu, pe care nu poţi s-o învinuieşti de nedreptate. O imprecaţie sau blestem rostite sub insiraţie divină nu trebuie puse pe acelaşi plan cu un spirit omenesc meschin, de răzbunare personală. Mai mult, blestemul divin este o simplă profeţie condiţionată. Împlinirea ei depinde de atitudinea celui care a fost blestemat. Blestemul poate fi zădărnicit sau se poate schimba în binecuvântare (Pr 26:2). Şi invers (Ieremia 18).

„Sa accept asemenea urari ca reflectand voia lui Dumnezeu mi se pare curata nebunie! Isus a invatat cu totul altceva!”

Dacă tu interpretezi că învăţătura lui Iisus a fost diferită de cea reflectată în Psaltire şi că aceasta din urmă este curată nebunie, te loveşti de o problemă extrem de gravă. Vei ajunge la poziţia lui Marcion sau la una similară, mai moderată, considerând că în VT, Dumnezeu şi cu oamenii Lui nu prea ştiau ce fac şi ce spun, că Dumnezeu Şi-a modificat principiile şi atitudinea, de la o eră la alta, întrucât şi El evoluează (după teologia lui R. Rice, de exemplu!). Astfel, afirmaţia Scripturii că Dumnezeu este acelaşi, că Dumnezeul VT şi Dumezeul NT sunt acelaşi Dumnezeu neschimbător, ar fi respinsă. Din fericire „dispunem” de un singur Dumnezeu biblic. Orice alt model este nebiblic, prin urmare păgân sau filozofic. Astăzi s-ar putea numi un model umanist radical. Şi astfel ajungi fără să intenţionezi, la poziţia lui Gili Cârstea şi a multor altora care Îl „recreează” pe Dumnezeu după chipul filozofiei şi psihologiei dominante ale lumii de astăzi.

„Singura alternativa care pare sa-mi ramana este aceea a inspiratiei progresive a Bibliei. A fost cu totul altceva sa citesc NT! In VT parca e seceta. Problema este ca inspiratia progresiva este incompatibila cu doctrina azs, cum ii explicati dvs lui Herman.”

Ideea de inspiraţie progresivă este stranie. Problema nu este că doctrina inspiraţiei progresive nu ar fi adventistă. Oricum, noi nu avem o doctrină a inspiraţiei, care să răspundă tuturor provocărilor şi să fie acceptată de toţi. Este încă în studiu. Inspiraţia divină este asistenţa Spiritului Sfânt acordată într-un sens special celor care au primit darul profeţiei. Aceştia au avut adesea descoperiri supranaturale din partea lui Dumnezeu. Chiar dacă modul în care Dumnezeu li S-a descoperit poate fi diferit, inspiraţia divină este aceeaşi şi autoritatea implicită este aceeaşi. A fi mai mult sau mai puţin inspirat este ca şi cum ai zice că o femeie ar putea fi mai mult sau mai puțin gravidă decât alta. Nu avem în asemenea cazuri grade de comparaţie. O gravidă are fătul într-un stadiu incipient, al alteia poate fi mai dezvoltat, dar ambele sunt gravide.

VT formează partea cea mai mare a Bibliei. Istoria VT şi multe alte aspecte pun unele probleme care sunt cu adevărat dificile, dar aceeaşi poveste, la o scară mai redusă fizic, este şi cu NT. De regulă, adepţii NT (creştinii) folosesc Scriptura în mod selectiv (atunci când o folosesc), şi de aceea găsesc în spusele lui Iisus multe lucruri cu care se laudă comparându-se cu evreii. Dar a citi ce a promis Iisus unui fals apostol (Mt 24:50-51) sau tuturor celor care primesc „semnul fiarei” (Ap 14:19-11, 19-20; Ap 15-16) nu este deloc mai încântător de cât a citi Deuteronomul:

„Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”… „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Ap 21:8, 27). „Afară sînt cînii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Ap 22:15)