„Este Domn și al Sabatului”. Adică are autoritate asupra tuturor zilelor. Contextul este atunci cind Isus a fost acuzat de călcare a Sabatului.

❶Prezența acelui „și” adverbial din propoziția „este Domn și al sabatului” este preferința unor traducători, începând cu Vulgata lui Ieronim (c. 400): dominus est enim Filius hominis etiam sabbati.  Textul grecesc la Matei 12:8 și Luca 6:5 spune simplu: „Domn al Sabatului este Fiul Omului,” accentuând astfel calitatea lui Mesia ca „Domn al Sabatului”. De altfel, majoritatea traducerilor biblice, respectă acest sens (e. g. NRS: „The Son of Man is lord of the sabbath.” IEP: «Sì, il Figlio dell’uomo è padrone del sabato»). Singurul text care conține un kai  adverbial („chiar”, „și”) este la Marcu 2:28 („este Domn chiar și al Sabatului”). Acest kai adverbial poate fi înțeles ca de asemenea, sau chiar, accentuând faptul că Mesia, Prototipul omului, Omul reprezentativ nu este un sclav al Sabatului, ci un domn al Sabatului. Nu în sensul de autocrat, despot, cu drept de viață și de moarte, ci ca primus inter pares, după logica din 1Cor 11:9. Observați paralela:

• ,,Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.” (Mr 2:27)
• „şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (1Cor 11:9)

După legea Creației, bărbatul și femeia sunt inseparabili și de valoare egală. Dar răspunderile sunt diferite. Bărbatului i s-a dat răspunderea de cap al familiei, sau după cuvintele Sarei, de „domn” (1Pt 3:6), o autoritate asemănătoare cu a fratelui mai mare în familie (Gn 49:26). Bărbatul nu „dispune”, cu drepturi absolute asupra ei, ca s-o maltrateze, s-o umilească, s-o desființeze sau s-o înlocuiască, ci este dator s-o iubească și să-și dea viața pentru ea, cum învață Scriptura. Domnia Fiului Omului (sau a „fiului omului”) asupra Sabatului este de același fel. Fiul Omului (= Christos ca om) nu are autoritatea de a desființa porunca lui Dumnezeu, sau de-a o „îmbunătăți” cumva (Mt 5:17-20). Cu atât mai mult noi nu avem dreptul de a modifica așezămintele lui Dumnezeu, date omenirii de la origini: căsătoria heterosexuală monogamă și programul săptămânal de muncă și odihnă.

In cer, Isus nu are cum sa slujească intr-o slujba preoțească identică sistemului levitic, pentru ca El este preot după rinduiala lui Melhisedec. Isus nu a fost Levit deci nu are dreptul de a fii preot levitic.

❷ Nimeni nu pretinde că Iisus ca pontif ceresc repetă liturgica levitică; totuși, preoția lui Iisus a fost prefigurată și de preoția levitică, nu doar de a lui Melchisedec. Când spunem că Iisus este arhiereu după ordinea lui Melchisedec, ne referim doar la faptul că Iisus este mai mare decât Levi și decât Avraam; că este Dumnezeu, fără început și fără sfârșit; că este și rege, nu doar arhiereu, adică este în același timp Suveran și Pontif, cu o preoție netransmisibilă, așa cum citim în Evrei 7. Dar tipul Melchisedec nu anulează valoarea tipologică a sistemului levitic, deoarece apostolul subliniază că sistemul levitic era o umbră a lucrurilor viitoare (Evrei 10:1), iar preoția lui Iisus este prefigurată de a lui Aaron (Evrei 5: 4-5; 8:3-6). Chiar faptul că se folosesc expresii ca „perdeaua interioară”, „Locul Preasfânt” și altele asemănătoare, arată că preoția lui Iisus a fost prefigurată și de cea levitică/aaronică, deoarece aceste elemente nu se regăsesc în tipul Melchisedec.  

Prezenta chivotului in viziunea lui Ioan era confirmarea prezentei lui Dumnezeu in mentalitatea iudaica.

❸ Da, este adevărat că chivotul reprezenta tronul lui Dumnezeu, sau cel puțin „scaunul picioarelor Lui”. Dar dacă ar fi fost o ladă goală, fără „zestre”, ce tron jalnic ar fi reprezentat! După cum Israel fără templu nu este Israel, iar templul fără Slava Domnului (= Christos) nu este templu, tot așa, chivotul fără tablele legământului cu cele zece porunci nu este tronul lui Dumnezeu, iar tablele modificate reprezintă cea mai îndrăzneață blasfemie și profanare.

Chivotul și-a pierdut valoarea cu mult înainte de nașterea lui Isus. Se pierduse de mult. Isus nu a întreprins nici un gest sau acțiune in restabilirea sau găsirea chivotului. La ce bun? Oricum urma ca tot sistemul sa își piardă rostul.

❹ Chivotul, ca obiect, avea în primul rând o valoare pedagogică. Iar această valoare pedagogică rămâne, deoarece pe calea aceasta înțelegem că legământul lui Dumnezeu este temelia tronului Lui și că nu se poate ajunge la tronul lui Dumnezeu, în prezența Lui, fără sângele jertfei și fără mijlocirea preoțească. Lipsesc manifestările supranaturale ale prezenței chivotului (și acelea fiind tot pedagogice), așa cum lipsește și toiagul lui Aaron, care să ne dea apă din stâncă sau să lovească lumea cu plăgi. Dar nu ducem lipsă de apă, nici de plăgi. Dumnezeu a prezis prin Ieremia, că în al doilea templu nu va mai exista chivot (Ier 3:14-18), deoarece Dumnezeu voia să facă un chivot din inima israelitului (Ier 31:31-33, 38-40).

Se înțelege că Iisus nu venise ca să recupereze sicriul celor două table. Iisus știa bine că puterea religiei nu constă în afișări și etalări exterioare, în expunere muzeistică, sau chiar în forța „magică” a ritualului. El a respectat rânduiala vechiului legământ, care era pe sfârșite, dar a validat noul legământ, care până atunci nu se împlinise (Mt 26:28; Mr 14:24; 1Cor 11:25). Un nou legământ nu înseamnă un legământ fără obligații – acela nu este legământ! – ci obligațiile nu mai sunt doar exterioare, impuse din afară, ca în teocrația israelită, al cărei simbol venerabil, chivotul cu poruncile lui, era în afară. Noul legământ nu se deosebește prin modificarea sau desființarea poruncilor legământului, ci prin interiorizarea lor în inimă. Nu așa spune Cartea? De aceea, prezența chivotului legământului în templul ceresc din Apocalipsa 11:19; 15:5 este extrem de elocventă și semnificativă. Nu ne învață nimic despre arhitectura sau mobilierul cerului, ci despre „legământ” sau „mărturie” (Ex 31:18; 34:28) ca fiind criteriul judecății universale.   

Concepția ca Sanctuarul pamintesc era oglinda celui ceresc este bazată pe ideea ca lui Moise i s-a arată “modelul” după care sa facă sanctuarul. Dacă Dumnezeu i-a arătat un model, conform cărei logici însemna obligatoriu ca a Moise a primit modelul ceresc? Apoi David a primit alt mode pentru templul lui Solomon. Iar Templul lui Solomon acea doi stilpi, Ioiachim și Boaz. Idee deloc originala, ci luată de la templele din Tir, unde cei doi stilpi se numeau Baal și Astartea. De unde știu asta? Indirect de la fr Wilhelm Moldovan. Pentru aceasta vorba, omul a plătit pe loc. Dat afara ca profesor de la seminar. Nu și exclus, pentru ca nu existau contra argumente. De-altfel Solomon a angajat Meșteri din Tir . Deci nu e de mirare. Care Templu era oglinda celui ceresc? Cel de pânze și piei de capra sau cel de piatra poleită cu aur? Structura Sanctuarului cu naos si pronaos nu a fost originala la evrei. Era o practica larg raspindita.

❺ Nu știu din ce surse te informezi, dar insistența teologiei noastre în această privință nu este în corespondența fizică exactă, dintre sanctuarul pământesc și cel ceresc, ci în relația dintre modelul pedagogic și învățătura spirituală practică. Sunt conștient că, atât la nivel popular, cât și în unele cercuri responsabile se folosește încă limbajul ritual, confundând simbolul cu realitatea. Dar oricât ar fi de puerilă perspectiva aceasta la care te referi, rostul acestei doctrine este dincolo de aceste simboluri. Superioritatea lui Christos în ce privește Sanctuarul, Jertfa, Preoția și Judecata finală este un adevăr prea mare, ca să te mai poți împiedica de faptul că unii preferă să vadă perdele, mese, altare și chivot în cer. Nu ne deranjează cu nimic faptul că unii înțeleg lucrurile într-un mod mai literal. Important este să ia în serios semnificația spirituală.

Degeaba cineva înțelege mai deștept, că nu este vorba de realitatea fizică cerească, dacă rămâne doar cu atât. „Altarul” ceresc, indiferent cum îl înțelegi, literal sau simbolic, se va răzbuna într-o zi (Ap 16:6-7) și va da glas puterii chivotului/tronului. Iar acest lucru este mai important decât orice dispută hermeneutică.

Există anumite asemănări între sanctuarul/templul israelit și alte temple, potrivit unor cercetări. Nu am făcut eu investigații, pentru că nu am un interes special. Dar nu am auzit niciodată că templul din Tir ar fi avut în față doi stâlpi închinați lui Baal și Astartei. Chiar așa dacă ar fi fost, nu mă deranjează. Pot exista detalii asemănătoare, dar nu forma contează în primul rând, ci semnificația. Indiferent dacă templul din Tir a fost făcut înainte de al lui Solomon sau după aceea, Baal și Aștarte erau o pereche de zei, în timp ce Iachin (nu Ioiachim!) și Boaz nu sunt nume de zei, ci nume de persoane, cu o anumită semnificație. Stâlpii aveau un rol funcțional și ornamental în același timp. Dar nu aveau niciun rol ritual, așa cum erau la canaaniți și la evreii apostați trunchiurile Așerei.

Am fost prieten cu Vili Moldovan în anii dinainte de revoluție, dar nu am auzit că ar fi făcut afirmații scandaloase legate de templu. De asemenea, nu mi s-a plâns vreodată că ar fi fost îndepărtat de la catedră. Un zvon am auzit și eu, dar într-o altă versiune, ceea ce confirmă regula că zvonurile nu sunt surse de informație serioase. Omul a scris despre sanctuar în manualul lui de doctrină. Scripta manet.

Și încă ceva. Deosebirile dintre sanctuarul lui Moise, templul lui Solomon, templul lui Zorobabel și templul lui Irod nu sunt esențiale, ci superficiale. Și nu împiedică pe nimeni să vorbească despre o corespondență între cele de pe pământ și cele din cer, chiar în sens literal, dacă vrea.  

Vorbirea despre Sanctuar in Apocalipsa este pur cu încărcătura simbolica si nu realistica. Este interesant cum interpetarea Adventista face slalom între realism si simbolism pe tărâmul Apocalipsei. Și o face in mod discriminativ si arbitrariu. Generația actuala de adventiști teologi, au înțeles adevărurile si greselile din interpretarea Apocalipsei. Doar generațiile actuale de studenți vor putea prelua si transmite aceste adecaruri, dacă orientarea retrograda a actualei conduceri va primi înaltă direcție. Indirecți orientata spre adevăr obiectiv si nu spre Adevarul corporativ.

❻ „Slalom între realism și simbolism”? Cel mai ușor este să decizi că totul este simbolic, sau totul este literal/real/fizic în viziunile Apocalipsei. Pe mine mă interesează semnificațiile. Dacă alții sunt mai interesați de cuie și scânduri, să se bucure de ele sănătoși, dar nu cred că trebuie condamnați. Credincioșii de orice fel au avut întotdeauna și oarece tendințe infantile. Dar pentru mine, un credincios infantil care știe să se bucure de câteva semnificații pe care le înțelege este mai uman și mai preferabil unui necredincios „spiritual”, sceptic și cinic, care nu vede nici realitate, nici semnificație în viziunile Apocalipsei.  

Orientarea administrației actuale nu este „retrogradă”. Este nedrept ca dorința de a rămâne loiali principiilor biblice (descoperite de pionierii noștri și confirmate de cercetările făcute de-a lungul generațiilor până astăzi) să fie etichetată ca retrogradă. Mai degrabă, este o reacție la tendința unora de a da la o parte tot ce este specific adventist, pentru a fi în pas cu „lumea bună” de astăzi. Aici sunt multe de zis și mai ales de făcut. Progresul trebuie să aibă criterii sănătoase, ca să ne asigurăm că mergem onward Christian soldiers, altminteri s-ar putea să mergem „înainte” spre ceea ce am părăsit acum 180 de ani, adică să mergem înapoi! Asta chiar înseamnă să fii retrograd.  

Atunci si numai atunci Biserica adventa se va rupe in doua. Unii care iubesc tradiția, si alții care promoveaza si accepta Adevarul. Vom prinde noi acele vremuri? Nu știu. Dar Adevărurile vor ieși la suprafața la timpul potrivit. Cu noi sau fără noi. Pina atunci, noi le uram de bine de departe .

❼ Nu este nevoie de nicio rupere în două. Ar fi o mare prostie și un dezastru. Au existat asemenea rupturi de-a lungul timpului. Cei care au respins teologia adventistă despre profeții, precum și darul profetic în persoana E G White, care promovau un adventism mai relaxat, s-au retras de prin anii 1860 (Church of God – Seventh-day etc.). După 1930, Ludwig Conradi a creat de asemenea o ruptură, ducând în direcția baptiștilor de ziua a șaptea. Din 1980, sub influența lui Desmond Ford, Walter Rea, Robert Brinsmead, Dale Ratzlaff și alții asemenea, s-au creat destule rupturi. Nu puțini sunt rupți, deși par să fie înăuntru. Este normal ca în Biserică să existe oameni de toate felurile, inclusiv în ce privește orientarea teologică. Trebuie să fim realiști, nu poți cere tuturor ceea ce s-ar cere unui profesionist.

Adevărata speranță a Bisericii nu stă în primul rând în perfecțiunea teologică (deși eu cred că este și aceasta de mare ajutor); ci mai degrabă în a trăi unitatea de credință și dragoste în ceea ce am înțeles bine până acum.