Dragă prietene,
Eu nu am vorbit despre nu ştiu ce teorii lingvistice nepractice. Vreau să spun că legile limbii şi ale comunicării trebuie respectate, dacă vrei să înţelegi ce se comunică. Dacă vrei să sari faza asta, în numele vreunui duh, despre care crezi că îţi aduce viaţă şi sens pe vreo scurtătură, fă-o pe riscul tău, dar să nu-mi spui că aceea este calea adevăratei interpretări. Nu voi părăsi o experienţă ascendentă care m-a condus la mai mltă claritate, de dragul unei soluţii mistice asupra căreia mintea mea nu poate avea nici un control.
Dacă e vorba să ne jucăm de-a slova şi spiritele, atunci exerciţiul acesta se poate face şi pe Coran, şi Cartea lui Mormon, nu e nevoie de Biblie. Bisericile istorice pretind că Duhul le dă dreptul să interpreteze Biblia după sfatul tradiţiei. Bisericile harismatice pretind că Duhul este mai presus de slovă şi de aceea s-au specializat în lingvistică distractivă.
Eu am fost binecuvântat prin folosirea unei metode raţionale (critice), cu respect faţă de rigorile lingistice, de context şi de tot ce este obligatoriu în asemenea cercetări. Am experimentat cândva şi mai mult “duh” decât literă, dar nu mi-a folosit la nimic. Duhul Domnului şi îngerii Lui sunt aceia care m-au călăuzit de-a lungul anilor ca să folosesc metodele cele mai adecvate, astfel că nu sunt impresionat de sfaturi duhovniceşti neavenite, ca şi cum eu aş fi un lepădat de credinţă şi de Duhul.
De acord, „mântuirea este prin credinţă, nu prin lingvistică.” Dar eu nu susţin că mântuirea se capătă prin lingvistică, ci am spus că interpretarea corectă a textului biblic uneori necesită ceva cunoştinţe lingvistice. Dar de cele mai multe ori ţine de contextul literar proxim, sau de contextul cultural-istoric. Înţelegerea corectă a textului din 2 Cor 3:6 («căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.») nu este aceea că sensul mesajelor divine nu ar fi literal, ci spiritual (figurat, alegoric etc.). Cât priveşte Ioan 1:21, una este împlinirea şi alta este promisiunea. Textul spune într-adevăr, „Ilie”. Îngerul i-a explicat lui Zaharia că Ioan va lucra „în Duhul şi puterea lui Ilie.” Astfel se împlinea profeţia, adică se aplica în acest fel. Dar asta nu mă convinge că sensul original era chiar acesta, că Dumnezeu zice „Ilie”, când vrea să zică „unul asemenea lui Ilie”. De altfel, profeţia lui Maleahi are multe alte elemente condiţionate, a căror împlinire este demult depăşită. Cu toate acestea, posibilitatea unei aplicaţii mai târzii (Ilie/Ioan = mişcarea AZS) a rămas.
„Ba din păcate ai
[nedumeriri], dragă Florin, căci altfel n-ar fi fost nevoie să te prevalezi de teorii lingvistice pentru a contrazice pe faţă acel ‘Adevărat vă spun că…’ din Mat.16.28 şi 24.34.”
Cred că nu mă înţelegi. Textul este clar şi suficient, nu are nevoie de vreo prevalare de „teorii lingvistice”. Este clar ca „bună ziua”. Am apelat la lingvistică doar pentru că nu ai putut sau nu ai vrut să înţelegi sensul natural al cuvântului.
“Ce numeşti ‘claritatea textului’?
– γενεα, care înseamnă simultan ‘generaţie’ şi ‘neam’ şi ‘clan’,
– sau Ἀμὴνλέγωὑμῖν, care nu poate avea decât un singur sens: ‘Adevărat vă spun’. Care ţi se pare ţie că este mai clar dintre cele două…??”
– sau Ἀμὴνλέγωὑμῖν, care nu poate avea decât un singur sens: ‘Adevărat vă spun’. Care ţi se pare ţie că este mai clar dintre cele două…??”
Mă refer la amândouă. Amândouă sunt clare şi dacă le aşezi împreună întăresc ce spusesem eu, că adică Iisus a promis solemn că va reveni în timpul generaţiei căreia S-a adresat. Este nevoie de o precizare însă. Termenul γενεα nu înseamnă SIMULTAN mai multe lucruri. Nici un termen nu are simultan mai multe înţelesuri. Există cazuri (puţine în Biblie) în care γενεα înseamnă naştere, prăsilă, soi, gen, neam, familie, clan. Dar nu acestea sunt conotaţiile cerute de context în Mat 24. Contextul limitează sensul termenilor şi abia atunci comunicarea este eficientă. Bogăţia de sensuri este doar în dicţionare şi când ne jucăm cu cuvintele. Dar când comunicăm, suntem cu atât mai eficienţi, cu cât termenii folosiţi au sensuri mai limitate. Tu poţi fi neam [rudă] cu mine, dar să nu fii de acelaşi neam [naţionalitate] cu mine, pentru că putem fi doar încuscriţi; însă după ce va trece neamul acesta [generaţia, vârsta de oameni] şi încă unul, cele două neamuri [familii, clanuri] se vor confunda.
Folosirea verbului „[nu] va trece” în Mat 24:34 arată că termenul γενεα este folosit acolo cu sensul de timp specific, nu poate avea alt sens (compară cu Iov 8:8; Ecl 1:4; ). Când un neam (în sensul de naţionalitate, popor) trece, atunci sensul este foarte concret: o mulţime de oameni trec pe lângă o cetate (cf. Ier 22:8)
“Nu Ieremia 18 deranjează, ci aplicarea lui cazuistică fără discernământ, trecând peste Cuvântul lui Dumnezeu specific fiecărei situaţii în parte.”
Dacă nu se aplică în Mat 24:34, unde profeţia este evident condiţionată prin faptul că nu s-a împlinit la timpul prezis (vezi şi v. 14), atunci unde se mai aplică? Acolo unde nu ne interesează?
“Principiul [2Petru 3 ‘grăbind’] este, după părerea mea, o găselniţă care intră în conflict direct cu Marcu 13.32.”
Nu intră deloc în conflict. Mai degrabă, asta înseamnă că Iisus ştia în acelaşi timp, că promisiunea Sa este condiţionată. Şi chiar de n-ar fi ştiut, timpul unei generaţii nu este ceva atât de precis încât să poţi spune că ştii ziua şi ceasul, sau măcar anul sau deceniul. Nu văd nici un conflict. Şi chiar dacă ar fi vreun conflict, nu sunt chemat să-l elimin eu într-un mod facil, scoţând arbitrar din ecuaţie un element clar.
“A face un principiu din înţelegerea mecanicistă a grabei spre care îndemna Petru – ca şi cum el dorea devansarea temporală, NU ÎMPLINIREA ‘ZILEI ACELEIA ŞI CEASULUI ACELA’ pe care Tatăl le prestabilise – este un sofism (de asemenea cu tentă lingvistică).”
Sorry, nu ştii ce spui. Ce este mecanicist aici? Verbul „grăbind” nu poate avea alt sens decât a face ceva pentru ca ziua aceea să vină mai curând. Dumnezeu nu are o dată prestabilită aici, ci o dată pre-cunoscută. Este ca şi cu mântuirea personală. Faptul că Dumnezeu ştie despre cutare că va fi mântuit, nu înseamnă că omul în cauză ar trebui să ştie acest viitor, ca şi cum viitorul ar fi pentru el necondiţionat. Noi discutăm în termenii relativităţii şi ai condiţionării, ca oameni. Nu putem discuta în termenii lui Dumnezeu. Ba încă şi Dumnezeu Însuşi, comunicând cu noi, ne vorbeşte pe limba noastră.
Când am vorbit despre „toţi traducătorii responsabili”, m-am referit la traducătorii biblici existenţi, la toate raducerile pe care le cunosc. Nu am găsit nici o excepţie. Teoretic pot fi toţi greşiţi. Dar pentru a răsturna o asemenea unanimitate, întemeiată pe dovezi serioase, ar trebuie să vii cu dovezi lingvistice, adică chiar ceea ce spui că nu-ţi place. Nu înţeleg cum vrei tu să traduci fără lingvistică. E vreo tălmăcire harismatică, în extaz?
“Totuşi, Biblia conţine nu numai informaţie explicită, ci şi argumente interne-implicite, care o fundamentează şi-i îmbracă ambianţa lecturii. Sunt argumente care nu sunt scrise explicit cu cuvinte, ci sunt axiome de bun-simţ (evident: pentru cine îl are).”
Eu chiar nu sunt interesat de „bun-simţul” acesta care evită sensul explicit de dragul unui sens pe care vrea să-l introducă arbitrar, pe motiv că ar fi „implicit”!
“Uneori explicitul distorsionează Adevărul, precum ‘adelfos’ (Marcu 3.31) care se dovedeşte că nu e întodeauna la propriu „adelfos” (F.Ap.7.25).”
Aici este vorba despre relaţia dintre sensul propriu (cu conotaţie legal-convenţională, că nici fraţii lui Iisus nu-I erau fraţi de sânge) şi sensul figurat, mai larg, unde termenul se referă la conaţionali şi coreligionari. Dacă spun, de exemplu, „fraţi români”, acesta nu este un sens implicit, ci foarte explicit, doar că termenul are un sens mai extins.
“A fi responsabil nu înseamnă a fi corect. În plus, corectitudinea nu este consecinţa votului majoritar.”
Corectitudinea nu este consecinţa votului majoritar. Cred că dacă s-ar face un referendum printre AZS, sau oricare alţi creştini, despre cum să traducem Mat 24:34, ai avea votul majoritar. Corectitudinea despre care vorbeai nu este o meteahnă foarte populară. Cu atât mai puţin rigoarea ştiinţifică, în mod instinctiv respinsă de cei care vor să fie liberi în credinţă – adică să poată crede orice îşi imaginează. Adevărata credinţă însă este a avea încredere în Cuvânt, aşa cum a fost el transmis.
Este foarte interesant şi instructiv pasajul din Ellen White pe care l-ai citat. Convingerea mea este că nu l-ai înţeles suficient, altminteri nu l-ai fi citat în acest caz, unde nu se potriveşte deloc. Bineînţeles că în Mat 24:34 este limbaj omenesc, şi că nimic din ce este omenesc nu este perfect (altminteri, n-am mai discuta acum, dacă toţi ar înţelege la fel).
Să-ţi mai fac o favoare: între timp, am găsit şi alţi traducători care înţeleg (explicit) ca tine. O traducere făcută pentru evrei (Yes! I tell you that this people will certainly not pass away before all these things happen. CJB), sau o traducere din siriacă în engleză (Amen I say to you, that this race shall not have passed away until all these shall take place.ETH). Aceştia au căutat să traducă în aşa fel încât să rezolve o problemă teologică. Dar au forţat nota, fiindcă în acest caz, oricine ştie cum funcţionează normal limba şi comunicarea, va traduce generaţie, nu popor sau rasă, neam etc. Şi chiar dacă au forţat nota, tot n-au rezolvat problema teologică, pentru că sunt atâtea şi atâtea texte în care sensul lor natural duce la ideea că venirea lui Iisus trebuia să aibă loc în prima generaţie, la modul ideal.
Referitor la Gen 3:5, este bine că ai semnalat ceva în neregulă. Până acum eşti singurul pe care l-am auzit cu această obiecţie. Textul este însă corect tradus şi bineintenţionat. Ceea ce este greşit aici, este percepţia populară că acolo ar fi o afirmaţie literală şi serioasă. În realitate este o ironie, o tristă ironie: Dumnezeu citează exact spusele şarpelui de la începutul capitolului şi constată “ironic”, că “uite, omul a ajuns, în sfârşit, ca Noi, cunoscând binele şi răul…”
Cât priveşte explicaţia ta lingvistică, este un efort pe care-l înţeleg, dar nu rezistă. Mimmennu este un cuvânt compus, nu o prepoziţie. Este compus din prepoziţia min (forma lungită sau dublată: min-men-) şi sufixul pronominal –nu („noi”).Sensul acela disjunctiv, de separare, îl poate avea prepoziţia min în cazuri speciale, când este conectată cu unele verbe (a merge, a se îndepărta etc.). Dar când este vorba de expresia אחד מן־ ĕḥād / ᵓáḥad min- (sau fem.: ᵓáḥat min-), întotdeauna înseamnă “unul/una din…”. Altfel spus, cum îţi explici tu că până acum n-a priceput nimeni că trebuie tradus „omul a ajuns ca unul îndepărtat dintre Noi, cunoscând binele şi răul” ?
Expresia „a cunoaşte binele şi răul” înseamnă a înţelege ce este bine şi ce este rău, a deosebi binele de rău, şi este folosită în ebraică numai de Moise, cu referire la responsabilitatea morală independentă (Dt 1:39). Numai Dumnezeu, ca Părinte este autonom moral. Noi suntem dependenţi. Diavolul a ispitit pe om la autonomie morală – să se considere destul de matur ca să decidă singur. Acesta este sensul pe care l-am găsit. Şi nu este doar opinia mea, este în acelaşi timp, soluţia publicată de Biblical Research Institute.
“Cu stimă… şi cu o oarecare tristeţe!”
De ce cu tristeţe, amice? „Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpînului său; totuş, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.” Rom 14:4.
Pe mine nu mă întristează experienţa ta. Uneori mă amuză, dar îmi dau seama că nu e nici de râs. De fapt, mă îngrijorează, însă mult mai puţin decât alte cazuri. Mă tem că am spus prea multe din cele care sunt mai greu de suportat pentru o anumită vârstă a credinţei. Domnul cu tine!
[…] Ai aici o Replică la comentariile 10-12: […]
Oliviane, eu am obosit. Hai să ne oprim o vreme, că am treabă. Ţi-am răspuns la adresa http://www.florinlaiu.com/raspundem/replici/211-o-nou-contraepistol-lui-oa.html
(…continuare)
[b][u]CĂRUI IISUS NE ÎNCHINĂM? – PARTEA 3/3[/u][/b]
Exegetic vorbind, mi se pare de un primitivism atroce a interpreta „curând” ca pe o Parousie iminentă planificată divin pentru secolul unu.
Oare asta să însemne acel „curând” (τάχει) de la:
[i]Luca 18:8 – «Vă spun că le va face dreptate în [u]curând[/u]. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?»[/i] ?
De dragul sângelui admiratorilor tăi, te rog fierbinte să mai meditezi o dată, depăşind barierele lingvistice ale ideii de „curând”, luând în calcul şi cheile duhovniceşti ale Bibliei (nu altele). Mai ales în faţa explicitului de la 2 Pet. 3.8:
[i]«Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.»[/i]
Căci acel „curând” nu este o consecinţă a eşecului de la un secol la altul, ci este preştiut ca „zi şi ceas” de Dumnezeu încă de la început.
_________
Zici:
[i]De ce să fie ilogic? Este la fel de logic ca şi promisiunea dată evreilor că vor moşteni Canaanul pe veci şi că Ierusalimul de după exil nu va mai fi niciodată distrus (Ier 31), deşi El ştia că nici una, nici alta, nu se vor întâmpla.[/i]
Absolutizarea asta comodă a unui relativism profetic mi se pare o abordare neînţeleaptă, cu specific agnostic. Ca şi cum dacă tot nu se ştie, hai să se taie la modul brut nodul gordian în două (făcând eventual din Ieremia 18 o marotă cu aspect scolastic).
Pe de altă parte, nu îmi dau seama despre ce Ierusalim vorbeşti în Ier.31. Nici măcar nu zăresc cuvântul „Ierusalim”. În schimb văd că e vorba din belşug de fecioara lui Israel, de Samaria şi de Efraim. Nu de un Iuda venit din exilul babilonian.
Şi mai zăresc versetele 31-34 care se referă la lucruri din era creştină,… lucruri despre Israelul spiritual (Biserica creştină), nu despre Iuda cel etnic întors din exil. Confirmarea există la Evrei 8.8-12.
Că tu ai o altă interpretare, nu-i nicio problemă pentru mine… „căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5.10)
_________
Conclusiv, zici tu că Hristos ştia de anul 1844, dar a garantat pentru secolul unu zicând „Adevărat vă spun” la Mat.16.28 şi 24.34.
Iar apoi vedem că, odată cu trecerea secolului 1, Iisus a venit la Ioan în anul 95, oferind la Apoc. 1.1, 2.16, 3.11 noi garanţii că va veni „curând” (probabil până la finele secolului doi dacă e să extindem principial susţinerile tale). Nu se ştie încă de ce El n-o fi venit la sfârşitul fiecărui secol să garanteze fals şi emfatic pentru secolul următor, dacă tot e să relativizăm expresia „Adevărat vă spun”.
Conform ideii tale (şi probabil a unora de la care ai preluat-o), faptul că El ştia de anul 1844 încă de pe vremea lui Daniel, nu-I influenţa absolut deloc persistenţa în a oferi garanţii neconfirmate(!)
Da, în aceste condiţii cred că e cazul să încheiem subiectul. Am de a face cu o „logică” care a luat-o înainte. Şi dacă a luat-o înaintea mea n-ar fi o problemă, dar tare mi-e că a luat-o înaintea Evangheliei.
O zi bună!
(…continuare din pagina 1)
[b][u]CĂRUI IISUS NE ÎNCHINĂM? – PARTEA 2/3[/u][/b]
Zici:
[i]”Referitor la 1 Pt 4:17, încerci să intri în nuanţe”[/i]
Nu, nu voiam să intru în nuanţe cu privire la 1 Pet.4, ci cu privire la noţiunea de „judecată”, noţiune care are două aplicaţii:
– judecata ontologic-educativă = nuiaua mustrării lui Dumnezeu în această viaţă terestră (iată, spre liniştea ta, care e motivul pentru care folosesc cuvântul „ontologic”) şi
– judecata juridic-punitivă care are loc abia după trecerea celor 2300 de ani (pentru credincioşi) şi la finalul mileniului (pentru necredincioşi).
Dar recunosc faptul că, fiind convins că am dreptate în esenţă, m-am pripit cu privire la 1 Pet.4.
Într-adevăr, 1 Pet.4 se referă la judecata juridic-punitivă – nu cea ontologic-educativă la care mă referisem prin toate celelalte versete aduse în discuţie de mine (2 Sam.7.14; Ps.73.5; Iov 21.9 şi mai ales 1 Cor.11.32). Poţi vedea în completare şi Evrei 12.5-11.
Însă, faptul că la 1 Pet.4 se vorbeşte despre judecata juridică nu schimbă nimic din ce am scris în postarea mea anterioară. În continuare judecata subsumează cele de două tipuri de judecată scrise mai sus.
Ceea ce se adaugă, însă, în argumentaţia mea despre 1 Pet.4.17 este că în privinţa acelui [b]”stă să înceapă”[/b] nu este în căderea ta sau a mea să-l interpretăm lingvistic ca fiind un [b]”curând temporal”[/b]. Ca să perifrazez F.Ap.1.7, nu este treaba noastră să ne dăm cu presupusul despre apropierea sau depărtarea temporală a unui eveniment doar pe baze lingvistice; vremurile sau soroacele sunt păstrate de Tatăl sub stăpânirea Sa.
Dacă tu doreşti să te aventurezi pe cărarea sinuoasă a lingvisticii ca să evaluezi un „curând” al Parousiei în secolul unu, eşti liber să te rişti.
Eu recomand să ţinem cont de Psalmul 90.4:
[i]«Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte.»[/i]
Sau, dacă preferi, ia-l pe acelaşi Petru ca mărturie a felului cum vede Dumnezeu ceea ce este curând – vezi 2 Pet.3.8.
Poate vei cunoaşte până la urmă că am dreptate, şi că a interpreta pur lingvistic acel „stă să înceapă” este doar o cheie exegetică pseudovalidă.
După cum nici ideea de „curând” cuprinsă în [b]τάχει[/b] de la Apoc.1.1 nu este un „curând” de tip omenesc:
[i]Apocalipsa 1:1 – Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în [u]curând[/u].[/i]
Sau ca şi acel „curând” (ταχύ) de la:
[i]Apocalipsa 2:16 – Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine [u]curând[/u],…[/i]
Sau ca şi acel „curând” (ταχύ) de la:
[i]Apocalipsa 3:11 – Eu vin [u]curând[/u]. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.[/i]
Ori în faţa acestor lucruri, ce să mai înţelegem? Să înţelegem oare că Apocalipsa ne ilustrează un „Hristos” la limita penibilului, un „Hristos” care, după ce garantase fals la Mat.16.28 şi 24.34 (sugerând indubitabil revenirea Sa în glorie în primul secol), vine acum la Ioan după trecerea generaţiei, în anul 95, şi oferă noi garanţii verbale că va veni iar în [i]”curând”[/i] (probabil în generaţia secolului doi, dacă e să extrapolăm principial ideea ta)???
Îmi e greu să cred o bazaconie ca asta.
(se continuă…)
[b][u]CĂRUI IISUS NE ÎNCHINĂM? – PARTEA 1/3[/u][/b]
Dragă Florin, mă rogi să fiu mai succint. Ştiu că mai puţin e mai simplu (mai ales atunci când rândurile nu sunt chiar pe placul cititorului). Din păcate, oricât m-am străduit să răspund favorabil rugăminţii tale şi să mă cenzurez, am constatat că nu pot să-mi cenzurez decât exprimarea ofensivă, dar nu şi ideile inofensive.
Spre deosebire de mine, tu ai talentul (format probabil în ani buni de exerciţiu) de a exprima în câteva rânduri nu numai idei, dar şi incisivitate.
De pildă, spui în postarea anterioară:
[i]«Tu crezi ce stă scris, eu cred ce stă scris, doar că tu citeşti în altă cheie ce este scris, o cheie „duhovnicească” , [u]la care numai tu ai acces[/u].»[/i]
Totuşi, pe de altă parte în articolul principal spui:
[i]«Cred că dacă s-ar face un referendum printre AZS, sau oricare alţi creştini, despre cum să traducem Mat 24:34, [u]ai avea votul majoritar[/u].»[/i]
Nu o să-mi fiu eu propriul avocat, dar autocontradicţia asta ar trebui să-ţi dea puţin de gândit.
_________
Sunt de acord cu ce ai scris despre [b]ἀπαρχὴ[/b]. Totuşi, prins de lingvistică, văd că-ţi trec neobservate lucruri elementare (chiar fără a fi duhovniceşti).
Căci în privinţa lui 1 Cor.15.22,23 eludezi aspectul temporal al cetelor înviate. Te-ai concentrat doar pe aspectul prioritar-spiritual (pe care mărturisesc că l-ai demonstrat destul de frumos).
Înţeleg că vrei să rezolvi puzzle-ul biblic doar pe căi lingvistice. Atunci uită-te şi la acele două cuvinte [b]πάντες[/b] („toţi”) din vers.22, care nu reprezintă lingvistica cea mai bună. Ele reprezintă un automatism de exprimare a lui Pavel, şi el le-a scris din inerţie fiind absorbit de scopul cu totul diferit al mesajului pe care voia să-l transmită în acel context.
Căci nici nu au murit [u]toţi[/u] în Adam (vezi Enoh şi Ilie)… Şi nici nu vor învia [u]toţi[/u] în Hristos – a se vedea ceata unora dintre oameni, reduşi în această viaţă la stadiu cvasianimalic, şi despre care Ellen White spune, pe bună dreptate, că vor fi scutiţi a mai fi înviaţi pentru judecată.
De asemenea, ar trebui să fii capabil să răspunzi nu pe baze spirituale sau ontologice, ci doar pe baze lingvistice (ceea cred că-ţi va fi imposibil), unora care recuză mileniul ceresc şi luptă pentru mileniul planetar, susţinând că Parousia nu se poate încheia cu un mare holocaust planetar (conf. 2 Pet.3.10 coroborat cu Ţef.1.2,3). Fiindcă zic ei că în Apoc.19.21 apare cuvântul [i]ὄρνεα[/i] care dovedeşte că păsările se vor hrăni cu trupurile moarte ale „celorlalţi ucişi cu sabia gurii lui Iisus”.
Iar dacă nu vor arde păsările (şi, conform Ezechiel 39.17, nici chiar fiarele) atunci asta chiar intră în conflict cu 2 Pet.3.10 şi Ţef.1.3.
(Menţiune: părerea lor nu coincide cu a mea; eu spun doar că nu pot fi contrazişi pe baze pur lingvistice.)
_________
Zici:
[i]Sunt o mulţime de texte care susţin ideea că primii creştini aşa au înţeles.[/i]
Nu prea e sănătos să adoptăm Adevărul pe baze sofiste ad populum şi ad verecundiam. Autoritatea primilor creştini nu e absolută, căci nu vorbim despre apostoli.
În plus, oare TOŢI aceşti „primii” au înţeles mereu corect? Căci şi eu ştiu destui dintre „primii” care au recuzat Sâmbăta ca pe o instituţie iudaizantă.
(se continuă în pagina 2…)
Dragă Olivian
Cred că voi pune capăt acestui dialog, pentru că nu mai comunicăm. Tu crezi ce stă scris, eu cred ce stă scris, doar că tu citeşti în altă cheie ce este scris, o cheie „duhovnicească”, la care numai tu ai acces. Atunci ce putem discuta? Intenţiile mele şi spiritualitatea mea?
Referitor la exemplul din 1Cor 15:22-23, este clar că Iisus nu a fost primul om înviat, deci trebuie cercetat termenul folosit, ca să înţelegem cât este de largă aria lui semantică. Cu alte cuvinte, are o soluţie lingvistică. Dacă nu ar fi lingvistică, ar fi de critică textuală (probabilitatea atestată documentar ca textul să fi fost corupt). Dar nu este cazul, deoarece textul nu are nici măcar variaţii minore în alte manuscrise. Pavel foloseşte aici termenul ἀπαρχή (prim-rod, pârgă; figurat: persoane dedicate lui Dumnezeu, nu neapărat în sens cronologic). Avem câteva alte cazuri în care ἀπαρχή este folosit altfel decât cronologic:
1. Iacob 1:18 („El, de bună voia Lui, ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui [lit. un fel de ἀπαρχή a creaturilor Lui]”). Suntem noi, creştinii, sau cel puţin creştinii primei generaţii, sunt primii mântuiţi în sens cronologic? În special dacă făpturile din text cuprind şi pe cele cereşti, sensul textului devine mai evident.
2. 2Tes 2:13 („Noi însă, fraţilor iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci dela început Dumnezeu v-a ales [lit. Dumnezeu v-a ales ca ἀπαρχή] pentru mântuire…”.) Se repetă ideea de mai sus. Sensul este mai degrabă de lamură (floarea, crema, spuma, elita), decât de pârgă.
3. Ap 14:4 („…Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod [ἀπαρχή] pentru Dumnezeu şi pentru Miel.”). Sunt cei 144.000 primii răscumpăraţi de pe pământ, în sens cronologic?
În aceste cazuri putem observa că aparché nu a fost intenţionat în sens cronologic şi că se folosea şi în sens ierarhic. Din apo (din, de la etc.) şi arché (început). Dar arché are şi sens ierarhic, subliniind importanţa supremă: principe, principiu, temelie, etc.
Lexiconul lui Thayer, în dreptul lui ἀπαρχή în 1Cor 15:20, 23 scrie următoarele: “here the phrase seems also to signify that by his [Christ’s] case the future resurrection of Christians is guaranteed; because the first-fruits forerun and are, as it were, a pledge and promise of the rest of the harvest.”
Prin urmare, se foloseşte acest termen pentru a arăta relaţia dintre învierea lui Christos şi învierea mântuiţilor din viitor. Învierea lui Christos este baza, principiul, garanţia şi importanţa supremă, întrucât aceasta era o arvună (acont) pentru ceea ce avea să urmeze. Christos era partea consacrată care garanta că şi restul sfinţilor vor avea aceeaşi soartă. Această discuţie nu elimină posibilitatea unor învieri în trecut, care deşi cronologic şi excepţional sunt anterioare învierii lui Iisus, axiologic ele sunt subsecvente învierii Domnului, deoarece au înviat în virtutea învierii lui Iisus, tot aşa cum au fost şi iertaţi şi mântuiţi, ba chiar răsplătiţi (luaţi la cer) în virtutea Jertfei lui Iisus.
Întorcându-mă la Mat 24:34, problema nu este doar de a admite ceea ce textul spune exact, inclusiv sensul normal al lui geneá în situaţia sintactică dată. Sunt o mulţime de texte care susţin ideea că primii creştini aşa au înţeles. Prin urmare, nici o corectură teologică a textului nu este necesară. Dacă autorii (Matei, Marcu, Luca) ar fi vorbit despre „neam”, „popor” ar fi folosit un termen care să însemne exclusiv „neam”, ca să nu înţelegem greşit. Dar geneá este termenul obişnuit pentru generaţie. Iar în relaţie cu verbul „a trece”, nici nu poate avea decât sensul acesta. Aşa că Iisus a vorbit clar.
[i]„E ilogic să zici că Iisus ştia de 1844, dar a garantat pentru o Parousie în secolul 1.”
[/i]
De ce să fie ilogic? Este la fel de logic ca şi promisiunea dată evreilor că vor moşteni Canaanul pe veci şi că Ierusalimul de după exil nu va mai fi niciodată distrus (Ier 31), deşi El ştia că nici una, nici alta, nu se vor întâmpla.
Referitor la 1 Pt 4:17, încerci să intri în nuanţe, dar tocmai de aceea am indicat contextul. Subiectul judecăţii este deschis mai sus (v. 5, 7) unde se vorbeşte despre judecata universală (care era în viitor) şi despre „sfârşitul tuturor lucrurilor”. Aici nu este vorba de vreo judecată particulară sau disciplinară, care nu este legată de un timp istoric, ci este proprie tuturor generaţiilor, de când este lumea. (Nu ştiu de ce foloseşti frecvent termenul „ontologic”, care în acest caz are două mari dezavantaje: 1. are un sens foarte larg, privind o teorie generală a existenţei; 2. „se spaie pruncii”, ca de figura lui Esop 😥
Dacă crezi că este necesar să răspunzi, te rog s-o faci cât mai scurt şi mai direct. Mulţumesc pentru înţelegere.
(…continuare)
[b][u]LĂMURIRI – PARTEA 2/2[/u][/b]
Legat de Mat.24.34, presupunerea ta că Iisus a avut doar o intenţie de revenire în secolul 1 nu se suţine literal (dacă tot vrei să tratăm pur literalist lucrurile).
Trebuia să fi spus altfel: „Adevărat vă spun [u]CĂ VOIA MEA ESTE[/u] să nu treacă generaţia aceasta pănâ nu se vor întâmpla toate…”. Doar aşa s-ar susţine literalismul promovat de tine.
Altfel, prefer să rămân la acel „Adevărat vă spun” şi la γενεα ca „neam” (conform Cornilescu), nu ca „generaţie” (conform altor traducători).
Mie, unul, îmi transpare că versiunea lui Cornilescu în legătură cu Matei 24.34 este cea responsabilă, subsumând acel bun simţ care se desprinde implicit din alte paragrafe explicite ale Bibliei, paragrafe în care nu ni se lasă vreo portiţă spre vreun relativism emfatic al expresiei lui Iisus: „Adevărat vă spun”.
E ilogic să zici că Iisus ştia de 1844, dar a garantat pentru o Parousie în secolul 1.
_________
Te prevalezi de 1 Pet.4 şi zici:
«Când trebuia să înceapă Judecata de drept? Când era aproape sfârşitul tuturor lucrurilor?»
Am vaga impresie că ţi-au scapat nişte nuanţe despre noţiunea de judecată.
De fapt, există o judecată ontologică-educativă şi una juridică-punitivă.
Noi creştinii (şi la acest „noi” se referă 1 Pet.4.17) suntem judecaţi ontologic încă din prezent de Dumnezeu tocmai ca să nu avem parte de osândire (sancţiune) după judecata juridică.
Ceva de genul:
[i]2 Samuel 7:14 Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti;
15 dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta.[/i]
Cei răi nu au parte de această judecată ontologică. Ei trăiesc bine-mersi în această viaţă, şi o sfârşesc de regulă brusc fără suferinţe apăsătoare.
Asaf scrie în acest sens:
[i]Psalmi 73:4 Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
5 N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni[/i].
Iov în disperarea lui zice la fel:
[i]Iov 21:7 Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind şi sporind în putere?
8 Sămânţa lor se întăreşte cu ei, şi în faţa lor odraslele lor propăşesc sub ochii lor.
9 În casele lor domneşte pacea, fără umbră de frică; [u]nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească.[/u]
10 Taurii lor sunt plini de vlagă şi prăşitori, juncanele lor zămislesc şi nu leapădă.
11 Îşi lasă copiii să se împrăştie ca nişte oi şi copiii se zbenguiesc în jurul lor.
12 Cântă cu sunet de tobă şi de arfă, se desfătează cu sunete de caval.
13 Îşi petrec zilele în fericire şi se coboară într-o clipă în locuinţa morţilor.
14 Şi totuşi ziceau lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale.
15 Ce este Cel Atotputernic, ca să-I slujim? Ce vom câştiga dacă-I vom înălţa rugăciuni?”[/i]
Judecata ontologică este nuiaua omenească cu care noi – credincioşii în faptă, gând şi cuvânt, nu ei, cei răi – suntem judecaţi în această viaţă tocmai spre eliminarea zgurii din caracterele noastre, ca să nu pierim odată cu lumea, după cum zice şi Pavel despre această judecată ontologică:
[i]1 Corinteni 11:31 Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi.
32 Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.[/i]
Însă osândirea aceea vine în urma judecăţii juridice.
Judecată juridică ce are loc după mia de ani pentru cei necredincioşi.
Dar pentru masa credincioşilor ea a început în 1844 când a sosit ceasul judecăţii, ceasul cercetării dosarelor sus în ceruri şi al caracterelor jos pe pământ (vezi şi Mat.22.11).
Dacă nu remarci Duhul Bibliei pe care eu mă sprijin, şi-L confunzi cu un duh particular, e grav.
Cu stimă!
[b][u]LĂMURIRI – PARTEA 1/2[/u][/b]
Stimate Florin, am scris „foileton” deoarece am ceva de spus. Am dorit să transmit şi să susţin nişte idei, nu să stau la taifas sau la contre inutile.
Regret, însă, că eşti deranjat de anumite aspecte relevate de mine din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu eu am scris acel Cuvânt. Nu eu am scris despre cele 2300 de seară-dimineaţă ca zile simbolice exprimate prin cele două balize ale zilei: seara şi dimineaţa. Nu eu am scris la Mat.16.28 şi 24.34: „Adevărat vă spun”. Eu doar cred ce stă scris.
Zici
[i]«Tu spui foarte multe lucruri care nu mă privesc»[/i]
Da, în „foiletonul” meu am scris [i]şi[/i] lucruri care nu te privesc decât indirect (am scris de exemplu lucruri anti-spiritiste şi pro-învierea lui Moise etc.), pentru că am dorit să-ţi atrag atenţia că există cvasispiritişti care au ajuns la concluzii eronate pornind de la un sistem de gândire [i]ca al tău[/i] – manifestat de tine în „foiletonul” tău din articolul principal sub următoarea formă:
[i]«Eu chiar nu sunt interesat de „bun-simţul” acesta care evită sensul explicit de dragul unui sens pe care vrea să-l introducă arbitrar, pe motiv că ar fi „implicit”!»[/i]
Şi, de aceea, ţi-am dat un simplu exemplu (1 Cor.15.22,23) în care dacă s-ar aplica lingvistica strictă fără discernământ, atunci ar putea fi exoneraţi de răspundere chiar şi spiritiştii.
Nu am vrut nicidecum să sugerez că tu ai fi, formal, vreunul din aceştia.
_________
Zici:
[i]«…încă nu ai nici harul interpretării sănătoase a Bibliei, nici pe cel al adevăratei polemici.»[/i]
Da, cine priveşte pe alţii de sus, poate emite afirmaţii de tip „magister dixit” fără a aduce contraargumente specifice la argumentele celuilalt.
Cam cum face şi papa de la Roma împotriva celor ce-l angoasează.
De aceea, există o soartă pentru toţi, pe care ei înşişi şi-o atrag asupra lor.
Fiindcă deşi mulţi pe pământ recuză nedreptatea care li se face lor, totuşi ei nu se dau în lături de a nedreptăţi în aceeaşi manieră pe alţii.
Şi au uitat ce li s-a scris:
Matei 18:33 – „Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?”
_________
Zici:
[i]«…şi cântăreşti superficial afirmaţiile mele.[/i]»
Cred eu că trebuia să fii mai specific, dacă tot îmi aduci o asemenea acuzaţie. Deoarece cuvintele noastre au rămas scrise şi ai fi putut face oricând referinţă la ele pentru a-mi dovedi unde anume ţi se pare că te-am răstălmăcit superficial.
Eu n-am făcut altceva (şi nici n-am avut de gând altceva) decât să mă raportez strict la ce ai scris. Dacă ai avut alte gânduri decât cele pe care le-ai scris, şi cărora nu ai apucat să le dai o formă scriptică, atunci eu nu am de unde să le ştiu. Nu pot intui ce este în tine şi nici nu mi-am propus să mă rog Domnului să-mi arate.
M-am limitat strict la ce am citit, şi ţi-am răspuns civilizat la toate ideile tale pe care eu le consider neconforme cu ceea ce a dorit Duhul să transmită în Scriptură. Manifestându-mi simultan încântarea faţă de lucrurile tale care mi se par bune.
(se continuă…)
Dragă Olivian
Ţi-am citit foiletonul şi rămân cu o impresie tristă, că încă nu ai nici harul interpretării sănătoase a Bibliei, nici pe cel al adevăratei polemici. Cel mai folositor lucru în comunicare este să ştii să asculţi. Tu spui foarte multe lucruri care nu mă privesc şi cântăreşti superficial afirmaţiile mele.
Eu am afirmat clar că mărturisirea lui Iisus din Mat 24:34 („Amin, amin vă spun, că [b]nu va trece generaţia aceasta până se vor împlini toate aceste lucruri[/b]!”) trebuie înţeleasă în mod literal, aşa cum este scris, chiar dacă nu se potriveşte cu realitatea istorică. Aceasta a fost clar înţelegerea şi dorinţa Domnului. Judecata are loc acum de la 1844, pentru că Dumnezeu a prevăzut de mult că planul din Mat 24:34 nu se va realiza. Dar această judecată trebuia să aibă loc în generaţia apostolilor, era iminentă:
[i]1Pt 4:5-7 Dar au să dea socoteală înaintea Celuice [b]este gata să judece[/b] viii şi morţii.[…] [b]Sfîrşitul tuturor lucrurilor este aproape[/b].[…]v. 17-18. Căci [b]sîntem în clipa cînd judecata stă să înceapă [/b]dela casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celorce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? [/i]
Când trebuia să înceapă Judecata de drept? Când era aproape sfârşitul tuturor lucrurilor? Şi pentru a înţelege asta îmi trebuie un duh special? Nu e suficient Duhul care a inspirat pe autorii sfinţi să spună ceea ce au spus? Este ceva criptic în aceste cuvinte, ceva de decodificat?
(…continuare)
[b][u]LINGVISTICA ESTE SUBSUMATĂ ONTOLOGIEI – PARTEA 5/5[/u][/b]
Purtat de metalimbajul tău aluziv „straw man” impregnat de cuvinte precum „harismatic”, „misticism”, „extaz” etc, un neavizat ar întrezări la mine doctrine mistice, nefondate biblic.
ÎNSĂ MESAJUL MEU ESTE UNUL ANTI-EXTREMĂ: NICI LA „STÂNGA”, NICI LA „DREAPTA”. Nu putem acuza extrema mistică a ereziei „Alfa” doar pentru a scuza extrema „Omega” a relativismului cu suport biblico-lingvistic. Inima noastră e nespus de înşelătoare, asortează Biblia convenabil, prevalându-se circumstanţial de sofisme ad verecundiam, corelând eronat ontologia cu lingvistica biblică, chiar şi după un studiu de o viaţă (v. 2 Tim.3.7). Laodiceanismul acesta, care crede că strecurarea lingvistică îndreptăţeşte idei căldicele şi comode, e expert în a băga adânc talantul în pământ. De această extremă, poate mai perfidă ca prima, ne poate păzi numai Duhul care ştie cu adevărat ideea corectă dintr-un anumit pasaj biblic controversat. Şi cum o putem şti şi noi? De regulă, Duhul ne-o va descoperi tot în Biblie sub formă implicită. Sau, de „ne-regulă”, Duhul are şi alte metode de a ne oferi Adevărul, nefiind limitat doar la cititul Bibliei (şi asta ne-o confirmă tocmai Biblia).
Deci, cum eludez eu Bibia? Susţinând că acel [i]”Adevărat vă spun…”[/i] (Mat.24.34) n-a fost o simplă emfază?
Dar Biblia nu dezvoltă implicit teoria că garanţiile lui Hristos trebuiesc relativizate, ci dimpotrivă.
Dacă relativizarea profetică de la Ier.18 ar fi aplicabilă mecanicist, atunci ce să credem despre profeţia din Psalm 22.18: că sorţii pentru cămaşa lui Iisus erau prevăzuţi a fi o chestiune ipotetică?
Nu planul revenirii în acea generaţie era mesajul lui Iisus la Mat.24.34, ci altceva: o realitate căreia lingvistica traductologică nepotrivită a cuvântului „γενεα” îi perturbă inteligibilitatea.
Altminteri, ce a fost cu acel „Adevărat vă spun…”? Aşa era Domnul Iisus? – Supralicita iresponsabil cu garanţii emfatice fără acoperire? Doamne fereşte!
În plus, cum ar fi fost Parousia în sec. I, când abia în 1844 urmau să se împlinească cei 2300 de ani profeţiţi de la Decretul lui Artaxerxe?
Sau oare d-l prof. Florin Lăiu a renunţat la descoperirile adventiste şi s-a întors la echivalenţa eronată 2300 = 2270 (maxim maximorum) de miei ai jertfei necurmate în perioada profanării Templului de către Antioh Epifanus între 15 Kislev 145 şi 25 Kislev 148 era seleucidă ?
De asemenea, ţi-am scris, dragă Florin, şi despre maniera în care Ellen White interpretează Mat.16.28. Din nou avem de-a face cu expresia „Adevărat vă spun…”, iar EGW susţine într-o manieră foarte logică împlinirea ei pe muntele schimbării la faţă.
De ce, aşadar, d-l prof. Florin Lăiu nu este satisfăcut? De ce eludează această interpretare, şi caută apă în puţurile crăpate ale lumii, aplecând urechea mai degrabă la savanţii lingvişti ai lumii, ignorând integrarea explicativă a interpretării sfintei Domnului?
Este oare asta ceva prin care… ca să te citez: „te amuz” ?
Ai mai scris:
[i]”Mă tem că am spus prea multe din cele care sunt mai greu de suportat pentru o anumită vârstă a credinţei.”[/i]
Vârsta aceasta este o supoziţie a ta. Şi nimeni nu se poate ascunde după supoziţii.
Oricum, ca oglindire a acestei temeri exprimate de tine, îmi declar şi eu în mod sincer temerea ca nu cumva să ajung să fac confuzie între purtătorii vârstei de credinţă şi purtătorii vârstei pur şi simplu.
Cu respect pentru vârsta ta (de orice natură ar fi ea)!
(…continuare)
[b][u]LINGVISTICA ESTE SUBSUMATĂ ONTOLOGIEI – PARTEA 4/5[/u][/b]
Însă argumentul ontologic, care îl subsumează pe cel lingvistic, nu numai că aduce corecţii, dar alteori şi [u]COMPLETEAZĂ[/u] ceea ce nu se spune explicit.
De exemplu, deşi învierea Mariei, mama lui Iisus, nu este explicit scrisă pe undeva în Biblie, totuşi nu rezultă nicăieri în mod implicit că n-ar fi aşa. Ba mai mult, implicitul atestă această înviere. Pe baze implicit-ontologice putem crede că ea a fost înviată.
Căci implicitul rezultat din învierea lui Moise, înviere neexplicitată niciodată poporului evreu, conduce cu atât mai mult la concluzia învierii Mariei cu cât o mare parte a poporului creştin are în tradiţia sa ideea învierii ei – prin contrast cu neştiinţa evreilor despre învierea lui Moise.
De asemenea, dragostea divină ca argument ontologic-implicit ce îmbracă întreaga Scriptură, ne face să înţelegem că până şi fiecare din noi, oamenii, dacă am fi fost în locul lui Iisus, ne-am fi înviat mama credincioasă. Şi cine ne-ar fi putut spune „Ce faci?” de vreme ce am fi fost la dreapta Măririi?
_________
În Scriptură nu se va găsi niciodată un argument lingvistic care să contrazică direct sau implicit, argumentul ontologic. Deoarece, după cum spune EGW, „Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice”.
Dar asta nu trebuie să conducă înspre renegare şi extremisme, şi nu înseamnă că Biblia trebuie răstălmăcită pentru a se asorta cu opiniile noastre despre lume, viaţă şi univers.
Ci Biblia trebuie înţelească prin prisma opiniei lui Dumnezeu despre lume, viaţă şi univers. Iar în opinia asta noi trebuie să ne cufundăm ontologic, să o experimentăm efectiv, altfel nu avem cum să facem o exegeză corectă. Biblia nu poate fi înţelească exclusiv pe baze lingvistice, chiar dacă s-ar aduna toţi lingviştii lumii la dezbateri.
Dacă un Avraam ar trăi astăzi, el ar înţelege Biblia mai bine decât toţi lingviştii, într-un mod foarte apropiat de gândul lui Dumnezeu. De ce? Nu datorită lingvisticii (căci avem în vedere un Avraam care nu era lingvist), ci datorită Duhului.
Măcar că tu, dragă Florin, prin tot ce susţii şi scrii, ridici convenabil lingvistica pe un piedestal necuvenit şi o pui pe acelaşi plan cu Duhul, adevărul este că ea nu are rolul decât de a transpune ideile Duhului în planul scriptic al limbajelor imperfect-umane. Cine, aşadar, va înţelege acele idei în mod corect? – Doar cei ce au Duhul.
Duhul Sfânt nu constă în cuvinte pe o foaie, ci într-o putere de viaţă şi de credinţă printr-o relaţie personală cu Tatăl şi cu Fiul în toată curăţia de inimă şi de conştiinţă.
La urma urmei, deşi citirea Bibliei este un adjuvant (probabil cel mai important) necesar în condiţii normale de viaţă, totuşi mântuirea nu vine în mod necesar prin cititul Bibliei, ci prin a-L avea pe Duhul în sine.
A absolutiza şi a construi exclusivisme este dăunător. Există mulţi mântuiţi care, în lipsa unor condiţii specifice, au crezut Evanghelia pe alte căi decât cititul Scripturii; după cum există şi mulţi care au citit Biblia şi s-au rătăcit cu ea în mână, cramponându-se de lingvistica ei şi risipindu-şi măsura de credinţă care le-a fost împărţită de Dumnezeu (vezi Rom.12.3c).
[b]Biblia este produsul Duhului, nu Duhul produsul Bibliei. Căci Duhul nu vine în mod exclusiv prin Biblie.[/b]
Cine are Duhul este al lui Dumnezeu, şi cunoaşte sintetic Adevărul şi pe copiii lui Dumnezeu. Cine n-are Duhul, nu este al lui Dumnezeu (v.Rom.8.9), chit că va fi un reper monumental de lingvistică scripturală.
(se continuă…)
(…continuare)
[b][u]LINGVISTICA ESTE SUBSUMATĂ ONTOLOGIEI – PARTEA 3/5[/u][/b]
Acum, în legătură cu afirmaţia ta despre „cunoaşterea binelui şi răului”, ca şi cum diavolul a ispitit-o pe Eva la o simplă înţelegere teoretică a binelui şi răului, părerea mea e că te înşeli. Eva nu a cunoscut teoretic nimic mai mult decât până atunci. În privinţa opiniilor BRI, nu am obiceiul să absolutizez ce spun oamenii, indiferent de funcţia pastoral-instituţională ocupată de ei în Laodiceea mondială multi-denominaţională. Eu exclud aserţiunile de tip „magister dixit” dacă logica lor şchioapătă.
Aşadar, e greu de presupus că Adam şi Eva, doi oameni perfecţi, n-ar fi avut înţelegerea teoretică a noţiunilor de bine şi rău. Dacă n-ar fi avut acest minim discernământ de a înţelege măcar că mâncarea unui fruct specific era ceva rău, şi nu bine, atunci, retoric vorbind, la ce a mai condamnat Dumnezeu doi incapacitaţi intelectual?!
Totuşi, ca să revenim la realitate, cei doi nu erau nişte fiinţe călăuzite pur instinctual, ci e evidentă luciditatea lor morală cu privire la diferenţa teoretică dintre bine şi rău. Ceea ce însă cu siguranţă nu au cunoscut până la cădere era cu totul altceva, şi anume „cunoaşterea experimentală” a binelui în mixaj cu răul.
În altă ordine de idei, tu vorbeşti despre nişte diferenţe între responsabilitatea morală a lui Dumnezeu (independentă) faţă de cea umană (dependentă). Mă rog, neştiind foarte clar ce înţelegi prin aceste epitete – dependent/independent – n-am ce să comentez, dar, ca să revin la acel „mimmennu”,… ai cumva impresia că omul chiar a devenit responsabil moral independent prin acea neascultare primordială? Şi că Dumnezeu a confirmat la Gen.3.22 minciuna diavolului de la Gen.3.5 sau că a ironizat tragedia căderii omului??
_________
Revenind la subiectul din titlul acestor 5 comentarii ale mele, iată un exemplu: 1 Corinteni 15.22,23, în care oricine citeşte explicit, dar eludează implicitul integralităţii biblice, va putea ajunge la concluzia că înainte de Iisus n-a fost nimeni înviat, şi deci Moise ar fi fost pe muntele Taborului (la schimbarea la faţă) ca spirit neîncarnat.
Însă Duhul Bibliei ne strigă cu putere la urechi („cine are urechi… spirituale… să asculte ce zice Duhul”) că nimeni, odată mort, nu poate interfera cu universul material fără a fi în trup material.
Cazul cu Lazăr care nu poate fi trimis la cei vii DECÂT ÎNVIAT ÎN TRUP e notoriu.
Eclesiastul, de asemenea, statuează clar anumite aspecte de bun simţ (acelaşi bun simţ pe care tu, dragă Florin, deşi zici că îl renegi, totuşi faci apel la el cu o expresie echivalentă: [i]«Este clar ca „bună ziua”»[/i]).
De altminteri, învierea în trup a lui Moise este sugerată implicit şi în Iuda 1.9.
E adevărat nu se spune nicăieri în mod explicit că Moise a înviat, dar de ce am eluda bunul simţ care se sprijină pe implicitul evident al altor pasaje biblice? Doar fiindcă există mulţi alţii care, după acelaşi tipic ca al tău, [i]”nu sunt interesaţi de bunul simţ acesta care evită sensul explicit”[/i] (în cazul nostru: sensul explicit de la 1 Cor.15.22,23)?
Acesta este un exemplu de [u]CORECŢIE[/u] a explicitului scris de Pavel la 1 Cor.15.22,23. Este evident că el nu avea intenţia acolo de a clasifica riguros grupele de înviaţi sau de morţi. Ci intenţia lui contextuală a fost cu totul alta. Şi acesta este un lucru implicit, de bun simţ.
(se continuă…)
(…continuare)
[b][u]LINGVISTICA ESTE SUBSUMATĂ ONTOLOGIEI – PARTEA 2/5[/u][/b]
Ca paranteză informativă, teoriile tale lingvistice despre „mimmennu” nu-mi spun nimic nou. Le-am analizat şi eu încă mai de mult cu atenţie (altfel poţi fi sigur că nu ţi-aş fi scris despre asta). Sufixul pronomial persoana întâi comun plural (identic în cazul acestei prepoziţii cu cel de la persoana a 3-a masculin singular) nu schimbă ideea de separare, distanţare pe care o incumbă prepoziţia „min”.
Căci ideea de separare se aplică COMPLEMENTULUI. Şi indiferent de verb.
La un studiu atent, nu numai anumite verbe (a merge, a se îndepărta…) presupun ideea de separare, ci această idee se regăseşte peste tot SUB O FORMĂ SAU ALTA. Doar că trebuie abandonată superficialitatea şi încrederea în oameni, şi căutată acea formă.
De exemplu, la Gen.3.5 („când veţi mânca DIN EL”) este acelaşi „mimmennu”. Pentru cei suficienţi, verbul „a mânca” nu indică la prima vedere nicio separare. Dar prepoziţia „min” are inclusă totuşi separarea prin însuşi dumicatul pe care-l separi DIN fruct (sau, dacă ne referim la copac, fructul pe care-l îl separi DIN copac ca să-l mănânci).
În afara verbului specific, există implicaţi trei factori:
a) factorul care face separarea,
b) partea mai mare care suferă separarea,
c) partea mai mică separată.
În funcţie de specificitatea verbului, nu separarea în sine este eludată, ci unul din aceşti trei factori sunt puşi sau nu în evidenţă.
În Geneza 3.5, de pildă, verbul specific (a mânca) pune în evidenţă doar doi factori din cei trei:
a) factorul care face extragerea (înstrăinarea) = omul care mănâncă,
b) partea mai mare care suferă extragerea (înstrăinarea) din sine însăşi = rodul pomului.
Partea mai mică extrasă (fructul extras din rodul pomului şi/sau dumicatul extras din fruct) este eludată fiind implicit inclusă în cadrul acţiunii verbului „a mânca”.
În privinţa versetului Gen.3.22:
[b]”IATĂ CĂ OMUL A DEVENIT CA UNUL ÎNSTRĂINAT DE NOI”,[/b] aici verbul specific „a devenit” (tradus de Cornilescu cu „a ajuns”), conduce la evidenţierea, de asemenea, doar a doi factori din cei trei:
b) partea mai mare din care are loc extragerea (NOI – Dumnezeirea),
c) partea mai mică extrasă (omul care a devenit extras, separat, distanţat, înstrăinat de Dumnezeire).
După cum se vede, verbul versetului nu atinge cu referinţa lui pe cel de-al treilea factor care a produs înstrăinarea (extracţia).
Fiindcă acest al treilea factor îl reprezintă un complex de împrejurări la baza căruia stă cel ce a iniţiat separarea: Satana.
Închei această paranteză, şi vizând tenta ad populum inclusă în întrebarea ta: «Altfel spus, cum îţi explici tu că până acum n-a priceput nimeni că trebuie tradus „omul a ajuns ca unul îndepărtat dintre Noi, cunoscând binele şi răul” ?», te-aş întreba şi eu acelaşi lucru. Căci în faţa dovezilor clare, explicite şi implicite, singurul răspuns pe care eu l-am găsit a fost cel pe care ţi l-am dat deja în comentariul meu în care am deschis acest subiect, dar pe care tu nu l-ai sesizat (probabil fiindcă implică umilirea spiritului cărturăresc-laodicean pe alte căi decât cele cărturăreşti, ceea ce-ţi poate provoca impresia distorsionată de „misticism”).
(se continuă…)
[b][u]LINGVISTICA ESTE SUBSUMATĂ ONTOLOGIEI – PARTEA 1/5[/u][/b]
Dragă Florin,
Când Ellen White a spus că Biblia a fost dată pentru scopuri practice a făcut o legătură între ontologie şi lingvistică.
Argumentele ontologice sunt cele interne-implicite de care am scris în comentariile la articolul tău de aici: [url]http://www.florinlaiu.com/raspundem/dezbateri/209-epistol-ctre-studentul-zahanho.html#comment-1420[/url].
Cine nu trăieşte curat şi cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu, nici nu va putea înţelege mesajul autentic al Bibliei.
_________
Argumentul ontologic (implicit) vine în [u]COMPLETAREA (1)[/u] şi [u]CORECTAREA (2)[/u] argumentului lingvistic (explicit), acesta din urmă trădând uneori mesajul spiritual prin imperfecţiunea sa umană. Completarea şi corectarea de care vorbesc sunt de natură să ne şlefuiască înţelegerea biblică, să ne umilească orice trufie cărturărească şi, în final, să ne conducă la sfinţire şi la părăsirea autentică (nu doar verbală) a spiritului încropit laodicean.
Concentrarea obsesivă asupra lingvisticii contravine bunului simţ, deoarece îl by-pass-ează. Iar acest bun-simţ este într-adevăr important, chiar dacă tu nu eşti interesat de el atunci când [b][u]APRECIEZI TU ERONAT[/u][/b] că el ar contrazice explicitul.
Căci eu NU mă refeream la un bun simţ care ar contrazice pe faţă explicitul, ci la cel care are în explicit un aliat, precum acel „Adevărat vă spun…” de la Mat.24.34 care ÎN NICIUN CAZ nu poate sugera teoria revenirii lui Iisus în secolul 1, teorie pe care o susţii deşi contrazice pe faţă explicitul expresiei respective.
Tu…
te prevalezi de „neam” (Mat.24.34) pentru a interpreta după cum doreşti, conform studiilor tale particulare în care Ieremia 18 a fost învestit în mod transgresiv cu autoritatea unui paspartu iluzoriu, ieftin şi comod. Din păcate, nu eşti primul pe care-l văd adoptând calea minimei rezistenţe pentru a înţelege Biblia. Tot aşa, tot din motiv ca să le iasă pasienţa, alţii s-au prevalat de argumente explicite din Noul Testament ca să spună că Vechiul Testament e întreţesut cu mituri… şi că, de exemplu, Avraam nici n-a existat ad-litteram.
Eu…
mă prevalez de „Adevărat vă spun…” pentru a interpreta conform unui bun simţ, care, iată, se sprijină pe explicit.
Ce anume ţi se pare mistic aici? Ce anume îţi dă iluzia că aş fi tânăr în credinţă doar fiindcă rămân la ce stă scris? Ce anume te face să crezi că echilibrul pe care ţi l-ai căpătat printr-o interpretare lingvistică (eronată, zic eu), este autentic? Mă rog, nu neg că în comparaţie cu patima literalismului necopt (despre care tu însuţi ai mărturisit că erai contaminat), extrema ceastălaltă îţi poate oferi mai puţină angoasă. Ba chiar o falsă comoditate. Însă sentimentele tale nu sunt un criteriu al corectitudinii, de vreme ce tu ai ajuns să renegi până şi absolutul acelui „Adevărat vă spun…”, alergând după noi explicaţii savante legate de Mat.16.28, ignorând direct sau indirect interpretarea clară a Ellenei White despre împlinirea miniparousiei pe muntele schimbării la faţă (pe care sigur că o ştiai fără să ţi-o fi scris eu).
De asemenea, dacă ţi-e confortabil să crezi că Dumnezeirii, la Gen.3.22, Îi ardea de ironii în faţa dramei umane care necesita iniţierea Planului de Mântuire prestabilit în veşnicii şi a suferinţelor legate de el, atunci eu ce să mai zic dacă astea-s impresiile tale despre Dumnezeire!? Însă bunul meu simţ, construit pe alte experienţe de viaţă decât ale tale, îmi spune cu totul altceva.
(se continuă…)