uneori în miez de întuneric stau
şi ascult cum adunate în faţa
porţii poemele defuncte îşi scandează
cu nerv revendicările de scîrţîie
ferestrele pe care le-am zidit
de la des-facerea lumii
şi anamnetic îmi văd chipul
de atunci de cînd zorile şi adierile
de vînt mă scriau pe mine punct
cu punct
dimineaţa e însă linişte pe la
amiază vor trece spre apus obsesiile mele
ridicînd în urma lor nori groşi
de resemnare
în faţa porţii doar o vagă
senzaţie de cenuşă în gură poate
ţărînă în care pretimpuriu poemele
mele din ţărînă s-au întors
iar în mîini unul dintre
manifestele căzute la pămînt nu
mult înainte pe care
de scris tocmai îl termin