MariusM: „Daţi-mi, vă rog, nişte referinţe despre vin în Biblie. Amicul meu e foarte pornit pe vinul nefermentat. Cu mine e pornit doar pe polemică.”

Dragă Marius, există un articol în Wikipedia la acest subiect, cu multe lucruri valoroase şi interesante, dar încă nu este riguros ştiinţific, ci reprezintă poziţia unor teologi care l-au scris „sub inspiraţie” (spirtuală !). O critică a articolului îţi voi trimite mai târziu, pentru că acum, pe moment, îmi ia prea mult timp.

Amicul tău critică citatul acela AZS, pentru folosirea expresiei „cât mai perfect”, ca şi cum aceasta ar fi un non-sens. Perfecţiunea poate fi înţeleasă şi în mod relativ, cel puţin pentru scopuri practice. Ce este atunci expresia „absolut complet” pe care el însuşi o foloseşte? O asemenea atitudine criticoasă arată că nu sunt multe şanse ca el să priceapă argumentele serioase.

În ce priveşte pregătirea sufletească pentru Sfânta Cină (împărtăşanie), mă mir că nu ştie atâta lucru. Dacă este ortodox, să întrebe pe cei care mai merg pe la biserică, pentru că eu ştiu că şi ortodocşii se pregătesc sufleteşte (de exemplu, se spovedesc), pentru a se împărtăşi. Ideea de pregătire pentru împărtăşire este foarte serios prezentată în Scriptură. Iisus a făcut-o cu ucenicii Lui, curăţindu-i prin cuvântul Lui şi prin spălarea picioarelor lor. Iar Apostolul Pavel arată că nepregătirea pentru împărtăşire poate atrage condamnarea şi pedeapsa lui Dumnezeu (1Cor 11:27-34).

Despre băutura folosită de Iisus la Sfânta Cină, dacă aceasta este disputa ta cu DC, am următoarele dovezi:

1. Pâinea şi vinul folosite de Iisus la masa de Seder (cina pascală) nu puteau fi decât pâine pascală (azimă/a-zyme = fără ferment, alta nici nu se găsea în timpul sărbătorii), şi “vin” pascal (de asemenea, nefermentat). Evreii aveau obligaţia (sub ameninţarea pedepsei capitale!) de a-şi curăţi gospodăria, în ajunul Paştelui, de orice aliment care conţine ferment. Drojdia din aluat, mierea („dibaş” – care denumea şi mierea de albine, şi siropul gros de struguri – care în plăcinte putea produce fermentaţie) şi oţetul nu se puteau folosi la ospăţul pascal sau împreună cu cele mai multe jertfe (Ex 12:15, 19-20, 34, 39; 13:3, 7; 23:18; 34:25; Lv 2:11; 6:10; Dt 16:3). Deşi Legea lui Moise nu menţionează băutura din struguri la masa pascală (ceea ce poate însemna că nu era obligatorie), este sigur că la orice sărbătoare se folosea, pentru că aceasta era o băutură alimentară de toate zilele.

2. După tradiţia iudaică, fiecare participant trebuie să bea 4 pahare enorme de vin, sau dacă nu rezistă, să folosească must de struguri. Dacă această tradiţie ar fi fost instituită de Dumnezeu, Domnul ar intra în conflict cu propriile hotărâri, care condamnă categoric BEŢIA (Lv 10:9; Dt 21:20-21; 29:19; Ecl 10:17; Is 28:1.3; Ioel 1:5; Na 1:10; Mt 24:49; Rom 13:13; 1Cor 5:11; 6:10; 10:31; Gal 5:21; 1Tim 3:3; 1Pt 4:3). Mai probabil este că practica iudaică s-a corupt de-a lungul timpului, preferându-se vinul fermentat, întrucât înlăturarea oricărui aliment cu ferment (pâine dospită, plăcinte, oţet etc) de la masa de Paşte, sugerează că şi „vinul” de Paşte trebuia să fie must de struguri nefermentat. A se vedea şi Wikipedia, Passover.

3. În Evanghelie, Iisus foloseşte cuvintele „rodul viţei” şi „[vin] nou” (Mt 26:29; Mc 14:25; Lc 22:18), o referire destul de clară la mustul de struguri. Mustul (tiyroş) se mai numeşte în ebraică yain hadaş (vin nou / vin tânăr).

4. Evreii aveau cunoştinţe de conservare a mustului, în primul rînd prin fierbere, dar şi prin alte metode. Aşa se face că până chiar la sărbătorile de după Paşte (Şavuot / Cincizecimea) aveau la masă must dulce (FA 2:13 – gr. Gleukos (must) > glykys (dulce) > glucide).

5. Unele biserici evanghelice folosesc de asemenea pentru euharistie mustul de struguri nefermentat: Vezi Wikipedia şi Christian Action for Israel.

6. În adventism şi în alte mişcări puritane, radicale, folosirea mustului nefermentat la cina euharistică este şi o urmare a totalei abstineţe de la alcooluri – atitudine numită în greaca biblică ENKRATEIA „abstinenţă” (FA 24:25; Gal 5:23; 2Pt 1:6) sau prin adjectivul NEFALEOS „treaz de vin” (1Tim 3:2.11; Tit 2:2; 1Pt 4:7; 5:8).

Este clar că în Israel se folosea vinul fermentat ca băutură, iar Legea lui Moise (care era în primul rând o lege comunitară, de stat), nu interzicea în mod absolut folosirea vinului, aşa cum nu interzicea poligamia, divorţul, alimentaţia carnată şi alte rele tolerabile în religiile monoteiste. Doar beţia era condamnată. Pe de altă parte, uzul chiar şi moderat al băuturii din strugure era interzis nazireilor pe toată durata votului lor. Chiar şi mustul nefermentat, strugurii şi stafidele erau interzise nazireilor (Nu 6:3-4.20; Am 2:12). Mamele nazireilor, de asemenea, nu aveau voie să bea în timpul sarcinii (Jud 13:4.7; Lc 1:15).

Existau, de asemenea, puternice tradiţii care determinau un întreg clan israelit (de exemplu, recabiţii) să refuze, nu numai vinul, ci şi cultivarea viţei (Ier 35:2-19). Preoţilor le era interzisă folosirea „vinului” (probabil aici se înţelege sub orice formă) pe toată perioada serviciului la Templu (cam două săptămâni pe an, fiindcă lucrau în 24 de schimburi pe an): Lv 10:9. În fine, înţelepţii Bibliei (evrei sau neevrei) recomandau înţelepţilor, regilor şi conducătorilor (oamenilor cu răspundere) să se abţină total de la băuturile alcoolice (Pr 23:31-35; 31:4-5). Rămânea, aşadar, o tristă toleranţă pentru oamenii nenorociţi (Pr 31:6-7) şi pentru cei care nu erau nici regi, nici preoţi, nici conducători, nici înţelepţi. Adică pentru oamenii de rând şi pentru oamenii de nimic. Această toleranţă a legii israelite nu poate fi luată ca un standard de viaţă pentru creştin, care nu se compară cu fariseul mulţumit să fenteze litera Legii, ci el este un înţelept, un rege şi preot al lui Dumnezeu (1Pt 2:9; Ap 5:10; Rom 14:21).

De aceea, în adventism, abstinenţa totală este determinată ŞI de următoarele considerente pragmatice şi morale:

Alcoolul este unul din cei mai mari terorişti ai planetei. Oamenii de treabă nu au nici un amestec cu criminalii în serie.

În multe locuri în care “vinul” este recomandat de Biblie (la jertfe, la sărbători, etc.), este vorba, în realitate, de mustul nefermentat (Dt 14:26). Termenul şekhar, adesea asociat cu yain, este în mod eronat tradus cu “băuturi tari”. Este sigur că anticii nu cunoşteau procesul distilării şi nu aveau “băuturi tari”. Vinul, chiar la păgâni (la greci, de exemplu) se bea amestecat cu apă. Cei care îl beau neamestecat erau consideraţi mitocani, beţivani. Există oarecare nesiguranţă cu privire la sensul exact al termenului şekhar. La asirieni şi babilonieni, şikaru era un fel de bere, poate şi alte băuturi. În ebraica modernă înseamnă bere. Dr. Samuele Bacchiocchi argumentează că termenul semitic şekhar ar proveni din sanscrită (sankhara = trestie de zahăr) şi astfel ar fi înrudit cu termenii europeni pentru zanăr, deci ar fi avut iniţial sensul de băutură dulce.

Deşi etimologia lui Bacchiocchi e încă neconfirmată, este interesant că avem în Biblie două pasaje în care şekhar este asociat cu noţiunea de dulce. Pri
mul este în Is 24:9, unde şekhar devine amar (ceea ce sugerează că iniţial este dulce). Al doilea este în Ne 8:10, unde autorul evită folosirea vechiului cuvânt şekhar, când se referă la o agapă ca aceea din Dt 14:26, deoarece, timp de aproape un mileniu, semantica termenului evoluase, căpătând sensul de băutură îmbătătoare. Foarte probabil că de aceea foloseşte în schimb termenul neoebraic mamtaqim (băuturi dulci).

Simplificând lucrurile, răspund celor care mă întreabă, că nu beau pentru că aşa m-au învăţat părinţii. Este un adevăr ceea ce spun, şi cred că înainte de Biblie, părinţi, iar porunca Decalogului ne obligă să ascultăm de ei. Cel puţin unii dintre Părinţii Bisericii * au fost la fel de înţelepţi ca părinţii mei, sfătuind împotriva obiceiului de a glumi cu vinul. Există, oare, o poruncă a Scripturii, care să mă oblige să beau alcool, chiar şi la Sfânta Împărtăşanie? Pentru cei care susţin un creştinism alterat, folosirea vinului fermentat, ca şi a pâinii cu aluat, la masa euharistică, este un simbol potrivit. Dar cei care ţin atât la ideea de puritate absolută a jertfei lui Iisus, cât şi la puritatea doctrinelor biblice cu care se hrănesc, au alte opţiuni.