Introducere: întrebări amicale
Viziunea tronului
Așa-zisa viziune a „tronurilor” este descrisă în Scrieri Timpurii (54-56), sub titlul „Sfârşitul celor 2300 de zile”.
Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul. Am privit la faţa lui Isus şi I-am admirat minunata-I persoană. Persoana Tatălui nu o puteam privi, căci era acoperită de un nor de slavă. L-am întrebat pe Isus dacă Tatăl Său avea o formă ca a Sa. Mi-a răspuns că da, dar că eu nu o puteam privi, întrucât, a zis El, „dacă vei privi o singură dată slava Sa, vei înceta să exişti”.
Înaintea tronului, am văzut poporul advent — biserica şi lumea. Am observat două grupuri, unul plecat înaintea tronului, profund preocupat, în timp ce ceilalţi stăteau în picioare nepăsători şi lipsiţi de interes. Cei care erau plecaţi înaintea tronului îşi prezentau rugăciunile şi priveau către Isus; apoi El privea către Tatăl Său şi părea că Se roagă Lui. O lumină ieşea de la Tatăl şi se îndrepta către Fiul, iar de la Fiul către grupul care se ruga.
Apoi am văzut o lumină nespus de puternică, ieşind de la Tatăl şi venind către Fiul, iar de la Fiul unduindu-se peste poporul aflat înaintea tronului. Puţini însă primeau această lumină măreaţă. Mulţi au ieşit de sub ea şi i s-au împotrivit de îndată; alţii erau nepăsători şi nu apreciau lumina, iar aceasta s-a îndepărtat de la ei. Unii o îndrăgeau, mergeau şi îngenuncheau alături de grupul cel mic care se ruga. Toţi din acest grup primiseră lumina şi se bucuraseră de ea, iar feţele le străluceau de slava ei.
L-am văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe scaunul de domnie (vezi pagina 92), mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-Se. Apoi, Isus S-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care S-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total.
Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi L-am auzit spunând cu glasul Său încântător: „Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi”. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc, înconjurat de îngeri, a venit acolo unde Se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl.
Acolo L-am privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie. Cei care Se ridicaseră împreună cu Isus îşi trimiteau către El credinţa, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: „Tatăl meu, dă-Mi Duhul Tău”. Apoi, Isus sufla asupra lor Duhul Sfânt. În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire, bucurie şi pace.
M-am întors să mă uit la grupul celor care stăteau încă aplecaţi înaintea tronului; nu ştiau că Isus îl părăsise. Satana părea să fie lângă tron, încercând să continue lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind în sus către tron şi rugându-se: „Tată, dă-ne Duhul Tău”. Satana sufla atunci asupra lor o înrâurire nesfântă; era în aceasta lumină şi multă putere, dar nu exista iubire delicată, bucurie şi pace. Scopul lui Satana era de a-i păstra în starea de amăgire, de a-i trage înapoi şi de a-i amăgi pe cei din poporul lui Dumnezeu.
Cât despre prezența „urâciunii pustiirii” în această viziune, aceasta este o interpretare a celor de la GSM1888, considerându-l pe Satan în analogie cu Daniel 11:31, 36-39 și 2 Tesaloniceni 2 („se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”).
Despre locul mântuiților în relație cu „nunta Mielului”, adică unde sunt ei, în cer sau pe pământ, depinde la care parabolă a Evangheliei te referi. În parabola fecioarelor, cele pregătite intră în sala de nuntă. În Pilda Polilor, robii își așteaptă domnul să se întoarcă de la nuntă (Luca 12:35-38). Ambele parabole exprimă adevărul, deoarece fecioarele înțelepte (în interpretarea pionierilor noștri) reprezintă pe cei care au fost pregătiți să intre (prin credință, nu în mod literal) în sala de nuntă / în Sfânta Sfintelor, la 1844. În mod literal însă, ei au rămas pe pământ, asemenea robilor din pildă, care așteaptă pe stăpân să Se întoarcă de la nuntă. Această întoarcere „de la nuntă” este reprezentată în Pilda Polilor ca întoarcerea stăpânului în calitate de împărat (adică după ce „primește împărăția” Luca 19:12; cf. Dan 7:13-14). Prin urmare, primirea împărăției, sau „nunta Mielului” reprezintă același eveniment ceresc, înainte de revenirea lui Iisus (cf. Ap. 19:6-9; Iisus Se întoarce ca împărat, cu multe coroane, după această „nuntă”, vers. 11-13). Ospățul nunții are loc mai târziu, după nuntă, și acolo sunt prezenți în mod fizic mântuiții. Nu trebuie să confundăm nunta (căsătoria = unirea dintre mirele „Mielul” și mireasa „Noul Ierusalim”, simbolul Împărăției; o metaforă a momentului în care Iisus primește Împărăția), cu oapăţul nunţii.
Metaforele acestea sunt limitate, iar unii le întind prea mult. De asemenea, este o greșeală să se folosească semnificația unui simbol sau a unei metafore în mod consecvent în toată Biblia. Totul trebuie contextualizat. Apar confuzii aici, în momentul în care se introduce simbolul tradițional al Bisericii Mireasă. Alții consideră că Mireasa nu e întreaga Biserică, ci doar cei 144.000. Mai de curând, GSM1888 a lansat ideea că nunta nu are de-a face nici cu Noul Ierusalim, nici cu ospățul, nici cu adunarea întregii Biserici cu Christos în cer, ci ar fi „unirea divinului cu umanul”, potrivit unei idei exprimate în cartea Parabolele Domnului Iisus, cap. 24, pag. 307. „Fără haină de nuntă” (cf. Mat 22:1-14):
The parable of the wedding garment opens before us a lesson of the highest consequence. By the marriage is represented the union of humanity with divinity; the wedding garment represents the character which all must possess who shall be accounted fit guests for the wedding.
O afirmaţie similară se găseşte în Ms 13/1899 sub titlul ”Christian Perfection”:
The parable of the wedding garment opens before us a lesson of the highest consequence. It presents the marriage of humanity with divinity, and shows the standard of character each must reach to be accounted a fit guest at the wedding. This parable is to be studied carefully, and the full import of its meaning gathered.
Many are guilty of presumption in matters where their eternal interests are involved, which will result in the loss of their souls. All do not agree with the standard God has given. Many measure character according to their own ideas. As I consider this, I am afraid, not that God will fail to fulfil every specification of His promise, but that He will be hindered by our continuing in sin. A firm stand must be taken by all who decide for Christ. There must be a surrendering to God of that which is already His own. Unless we accept the righteousness of Christ, as defined in the sixth chapter of John, we have not on the wedding garment.
Cu privire la intrarea lui Iisus în Sanctuar, este clar că El are acces direct și permanent la Tatăl, încă de la înălțare (Evrei 6; 9; 10). Dar AZS folosesc imaginea intrării la 1844 în Sfânta Sfintelor, doar pentru a descrie în limbaj tipologic începutul „Zilei Ispășirii” (Judecata de Cercetare). Vezi și articolele mele la subiect: „Când a intrat Iisus în Locul Preasfânt?”, „Cereștile locuri sfinte din Evrei 9” și „Măsuța cu nisip”.
Comentarii la ultimele articole de pe pagina GSM1888
Gili Cârstea, autorul articolului „Cetatea Sfântă ca Mireasă, înainte și după 1888” (24 iunie 2018) încearcă să lămurească o aparentă contradicție din scrierile EGW, sugerând că Ellen White ar fi avut inițial poziția că Mireasa este Cetatea (Ierusalimul ceresc), dar că după 1888, anul în care GC crede că toate tainele s-au dezlegat, Ellen White a înțeles că Biserica este Mireasa și nu Cetatea.
Adevărul este că EGW știa dinttotdeauna că Biserica este Mireasa, deoarece acest clișeu metaforic este prezent în toate bisericile, în special în cele evanghelice. Nu este deloc o noutate. În realitate, ideea exprimată în Marea luptă (Mireasa = Cetatea Sfântă; oaspeţii invitaţi = biserica), este o noutate, oarecum și chiar dacă este prezentă în cartea ML, inclusiv în Apocalipsă, nu este deloc populară, fiind de obicei respinsă sau reinterpretată chiar de AZS. Toată lumea preferă metafora Bisericii Mireasă. La fiecare nuntă o auzim. Și nu e nicio problemă, cu condiția ca să nu transformăm poezia în teologie sistematică și în motiv de harță.
Ideea lui GC că Noul Ierusalim este un simbol al Bisericii are destulă greutate. Cetatea este un spațiu real: locuința, căminul, sanctuarul lui Dumnezeu. Dar în viziunea lui Ioan, ea este descoperită într-o imagine mai degrabă simbolică, decât realistă (așa cum sunt reprezentate în viziune mai toate realitățile cerești). Cetatea aceasta reprezintă aceeași realitate, ca și femeia din Apocalipsa 12: Biserica cerească și universală a lui Dumnezeu, sau altfel spus, Israelul lui Dumnezeu din toate timpurile, cuprinzând pe evrei și neevrei, credincioșii din era iudaică și cei din era creștină, dar nu numai aceștia, ci și pe îngeri. Toate ființele inteligente supuse lui Dumnezeu, din toate timpurile, din cer și de pe pământ, formează Comunitatea Universală, împărăția lui Dumnezeu. Biserica luptătoare / așteptătoare poate fi numită Mireasa, ca parte a acestui întreg, dar din alt punct de vedere, biserica aşteptătoare are rolul celor 10 fecioare sau rolul robilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă, așa cum am arătat mai sus. Toți cetățenii cerului (ai Noului Ierusalim), adică cei scriși în Cartea Vieții sunt, prin urmare, o singură Biserică:
The church of God below is one with the church of God above. Believers on the earth and the beings in heaven who have never fallen constitute one church. Every heavenly intelligence is interested in the assemblies of the saints who on earth meet to worship God. In the inner court of heaven they listen to the testimony of the witnesses for Christ in the outer court on earth, and the praise and thanksgiving from the worshipers below is taken up in the heavenly anthem, and praise and rejoicing sound through the heavenly courts because Christ has not died in vain for the fallen sons of Adam. While angels drink from the fountainhead, the saints on earth drink of the pure streams flowing from the throne, the streams that make glad the city of our God. {Cousels for the Church 240.5} Sublinierea mea.
Identitatea Bisericii se dă pe față prin faptul că Ierusalimul ceresc, prin Judecata premilenială, „se îmbracă” cu numele celor mântuiți pentru totdeauna, asemenea unei mirese:
6 Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăească. 7 Să ne bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit, 8 și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor, și curat.” (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.). 9 Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” Și a adăugat: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apocalipsa 19:8-10)
18 Ridică-ți ochii de jur împrejur, și privește: toți aceștia se strâng, vin la tine. Pe viața Mea – zice Domnul –, că te vei îmbrăca cu toți aceștia ca și cu o podoabă, și te vei încinge cu ei, ca o mireasă. (Isaia 49:14)
GC afirmă că ideea din Tragedia Veacurilor, că Mireasa este Cetatea, ar fi fost moștenită „din bisericile protestante, din care proveneau pionierii. Nici nu putea fi altfel. A fost bine că au păstrat acel enunț în declarația lor de credință.” Dar protestanții nu au avut opinia că Mireasa lui Christos ar fi Cetatea cerească. Și nici nu este adevărat că afirmația din Tragedia Veacurilor se păstreayă în declarația de credință. Aceasta este o chestiune de opinie teologică, nu de doctrină a Bisericii. Ideea că EGW şi+ar fi schimbat înţelegerea teologică după 1888 este fantezistă. În realitate, când ea a dispus revizuirea cărții Marea luptă / Tragedia veacurilor, la care a participat în mod activ, în 1911, a modificat diverse afirmații, față de ediția veche (1888-1889), dar nu a modificat afirmația despre cetatea-mireasă. Afirmațiile ei privitoare la identificarea Miresei lui Christos cu Biserica sunt pur și simplu o metaforă spirituală, care are eunele reprezentări biblice. Dar în Biblie, Biserica este și logodnică (2Cor 11:2), și soție (Ef. 5:22-32) și mama și frații lui Christos (Ap. 12:1-2, 5; Mat. 12:48-50; Mr. 3:32-35; Lc. 8:20-21). De asemenea, Biserica este și grupul celor 10 fecioare, și ceata robilor care așteaptă pe stăpân să vină de la nuntă, și mulțimea oaspeților din sala nunții.
Tot astfel temelia Bisericii este Christos (1Cor 3:11), dar temelia Bisericii sunt și ceilalți apostoli și profeți (Ef. 2:20; Ap. 21:14). Piatra pe care se întemeiază Biserica este Christos (Mat. 21:42; FA 4:11; 1Pt. 2:4-8), dar este și Petru, reprezentantul tuturor apostolilor (Mat. 16:18-19). Hristos este lumina lumii (In. 8:12), dar și credincioșii Lui sunt lumina lumii (Mat. 5:14). Aceste deosebiri nu indică o evoluție a gândirii teologice a lui Iisus sau a apostolilor, ci exprimări metaforice cu rol limitat, care trebuie înțelese relativ și contextual, altminteri ele s-ar bate cap în cap. Nu putem construi o teologie strictă pe temeiul metaforelor, parabolelor și tipologiilor. Sau cel puțin, trebuie să fim mai îngăduitori. Problema este că GC face o tragedie din oarecare deosebiri de vedere. Și își imaginează că el are o „lumină nouă”, pe care Biserica trebuie s-o accepte, sau să piară.
De aceea, nu mă mir că GC biciuieşte cât poate de tare caii episodului 1888, făcând tot felul de analogii implicite sau explicite, extrapolări şi tipologii, ca să-i iasă mesajul favorit că Biserica este rebelă faţă de Dumnezeu, fiindcă nu primeşte lumina nouă a lui GC. Sunt sigur că el se va trezi, dar mă tem să nu se trezească prea târziu. Teologia lui, cu câteva excepţii majore, are unele accente valoroase, dar este orientată în mod negativist şi primeşte reacţiile pe care le merită, pentru că el nu predică mesajul de la 1888 (pe care diavolul îl urăşte), ci repetă la infinit că Biserica nu a primit şi nu primeşte mesajul. Când este vorba însă de mesaj, GC o dă cotită şi ne trimite la nu ştiu ce lumină nouă. Lumina din 1888 nu are absolut nimic nou faţă de ce se poate citi în scrierile lui Pavel, Petru, Ioan etc. Şi decât să exploateze politic cancanurile evenimentelor de la 1888 şi după în BAZS, mai bine ar studia serios Scriptura cea veche într-un spirit nou dar credincios. Fără povești despre un dumnezeu corect politic, care nu s-ar amesteca în distrugerea păcătoșilor, și fără scenarii conspiranoice despre tensiunile din Biserica Apostolică, dintre „papa” Iacov și Pavel, reprezentantul lui Christos.
GC este preocupat nu de lumina de la Minneapolis, ci de ceea ce el numește „slava ei crescândă” (adică, vrea să spună, sclipiciurile teologice adăugate de el și de alții asemenea!), în timp ce solia din 1888 o numește „începutul… timid și inofensiv”.
De asemenea, GC speculează în favoarea sa afirmația EGW că mai sunt multe lucruri pe care i le-a spus îngerul despre situația din 1888, pe care nu are libertatea să le spună. El afirmă foarte simplu că știe acele lucruri pe care EGW nu avea libertatea să le dezvăluie în 1888, și le înșiră pe rând, ca să știm și noi. Între altele, afirmă:
– că școlile adventiste, acceptând acreditarea academică pentru prestigiu și câștig material, vor fi obligate să se supună programei școlare dictate de oameni care nu au nicio legătură cu solia îngerului al treilea.
– că din interes pentru statutul de „biserică creștină” și părtășie cu alte denominațiuni am renunțat la temelia și stâlpul central al credinței noastre.
Din cele de mai sus, GC dovedește că nu are habar de ceea ce înseamnă acreditare și că aceasta nu aduce câștig material. Cât privește prestigiul, este ceva, dar nu prea mult, dacă te gândești că sunt atâtea instituții acreditate. Prestigiul ar fi mai mult decât simpla acreditare. Și în ce privește condițiile de acreditare, nu există niciun fel de amestec în programă. Eu am participat cu ani în urmă la alcătuirea programei și știu bine că nimeni nu mi-a impus nimic. Există, desigur, un model de programă teologică universală, iar programa adventistă are asemănări cu cerințele universale, dar este aplicată în contextul mesajului și misiunii adventiste. De exemplu, toate școlile de teologie clasifică studiile teologice în:
- Teologie biblică (Introducere VT, Ebraică I-II, Exegeza VT, Pentateuh, Profeți VT, Scrieri VT; Introducere NT, Greacă I-III, Exegeza NT, Evanghelii, Epistole). AZS adaugă cursuri speciale de Daniel și Apocalipsa.
- Teologie sistematică (Dogmatică: Teologie, Cristologie, Pneumatologie, Antropologie, Hamartologie, Eclesiologie, Escatologie etc; Doctrina despre revelație și inspirație; Hermeneutcă biblică). AZS au și cursuri de Doctrine biblice AZS și de Spiritul Profetic.
- Teologie istorică (Istoria religiilor, Istoria Bisericii Universale: Istoria Bisericii Vechi, Istoria Reformei etc.). Azs au și cursuri de Istoria Bisericii Adventiste, Istoria Bisericii AZS din România.
- Teologie practică (Omiletică, Drept bisericesc, Teologie pastorală / poimenică etc.). AZS au și cursuri de Spiritualitate, Administrarea creștină a vieții, Slujirea tineretului, Evanghelizarea prin literatură, etc.
Care din aceste cursuri crede GC că ne-au fost impuse? Și cum ar organiza el niște studii teologice, dacă ar fi să răspundă de o asemenea școală? Doar ore de citanie din EGW și poteră după lumini noi? Facem tot posibilul să educăm tineri care să aibă o pietate autentică și profundă, dar și cunoștințe teologice suficiente și spirit critic. Trăim în secolul al XXI-lea, nu pe vremea școlii Madison. Ne opunem cu tărie oricărei „lumini noi”, care contrazice Sfânta Scriptură, indiferent de unde ar veni aceasta. Dacă GC cu lumina lui și cu grupul lui merg pe o cale mai dreaptă, și dacă noi nu avem binecuvântarea divină (cum susține el), pentru că nu am primit mesajul, atunci de ce nu a dat Domnul binecuvântările ultime peste grupul lui de sfinți și luminați, dacă „Șechina” locuiește în cortul lor? Cine sunt ei să judece Biserica în numele unor scrieri pe care ei înșiși le tratează adesea ca fiind depășite? Fiți serioși, domnilor; există o judecată. Chiar așa: „ce veţi face la urmă?” (Ier 5:30-31). Întoarceți întrebarea asta și spre voi, puișorii de aur de la GSM1888!
Comentarii recente în articole