Legământ, Lege, Decalog, Sabat etc.

Termenul „federal” este de origine latină: foedus, foederis = legământ, alianță. (De exemplu, un stat federal este o alianță / uniune / federație de state). În teologie, expresia „teologia federală” înseamnă teologia despre „legămintele” Bibliei.

Termenul ebraic pentru legământ, bərĩṯ, denumește:

1. tratate politice: de egalitate (legământ „frățesc” Am 1:9; Zah 11:14; 1Împ. 20:32) sau de vasalitate / suzeranitate (Os 12:1, legământ tată-fiu, după surse antice, extrabiblice);
2. înțelegerea și contractul de căsătorie (Mal 2:14);
3. orice contract între oameni (Os 10:4);
4. religia, înțeleasă ca o relație (convenție, tratat de suzeranitate-vasalitate) între Dumnezeu și oameni (Os 6:7; 8:1; Mal 2:10; Dan 9:27; 11:22, 28, 30, 32).

Se vorbește frecvent despre vechiul legământ și noul legământ, ca și cum ar fi noțiuni de la sine înțelese. Concluzia mea, după multă vreme, este că subiectul nu este deloc simplu. Pavel a încercat o simplificare, din motive didactice (și polemice), a teologiei federale, punând în contrast legământul sinaitic (mozaic, teocratic), al Legii (Torei), cu legământul Evangheliei. Era o aplicație practică la disputa dintre iudaismul fariseic (inclusiv teologia iudaizanților) și Evanghelia creștină. Când spunea „vechiul legământ”, Pavel se referea la religia Legii (Torei), religie care, pe lângă faptul că imperfectă, o adaptare pedagogică, se și deteriorase mult în teologia și practica iudaică.

Religia Torei fusese instituită ca o disciplină pedagogică, exterioară și comunitară, care avea ca scop să-i pregătească pe israeliți pentru o relație mai apropiată, mai interiorizată și mai personală cu Dumnezeu, după modelul relației Sale cu patriarhii și cu David, pentru o relație de fidelitate întemeiată pe credință și dragoste.

Vechiul Legământ, cu tot cu binecuvântările lui, era în sine o religie trecătoare. În mod special, modul în care evreii ajunseseră să privească relația cu Dumnezeu, ca un contract întemeiat pe merite omenești („faptele” Legii), și anume pe meritele personale și meritele strămoșilor, făcea din religia iudaică o rătăcire fatală, numită legalism (religia „faptelor Legii”, a meritelor). Pavel s-a opus vehement intrării acestui concept în comunitatea creștină. Noul Legământ se întemeiază cu totul pe harul lui Dumnezeu, așa cum El a intenționat de la început, iar ascultarea de condiții (porunci, etc.) este o datorie de credință și o obligație a dragostei pentru toți cei care au intrat în legământ, realizabilă numai prin harul lui Dumnezeu; și în niciun caz o performanță omenească, realizată cu de la sine putere, exterioară (în spiritul unei obligații impuse din afară), care ar putea fi socotită virtute meritorie.     

Legământul Evangheliei, numit „nou”, a fost proclamat în seara Sfintei Cine (Mt 26:28; Mr 14:24; Lc 22:20; 1Cor 11:25), a fost ratificat sau validat la Cruce (In 19:30; Evrei 10:29; Ap 1:18), a fost confirmat prin învierea lui Iisus (Evrei 13:20) și prin darul Duhului Sfânt (FA 2:33; 2Cor 3:6; Evrei 10:29). Acest legământ va fi împlinit complet odată cu încheierea Judecății și cu începutul lumii noi (Ap 21:6-7, cf. 2Sam 7:14). Dar principiile acestui nou legământ se întâlnesc peste tot în „Vechiul” Testament. Ele erau valabile și erau oferite lui Israel din totdeauna, dar venirea lui Mesia și jertfa Lui a validat această relație superioară cu Dumnezeu și a împlinit, prin vestirea Evangheliei, mai mult decât promitea iudaismul.

Din nefericire însă, creștinismul s-a rătăcit ca și Israel, pe de o parte amestecând forme creștine, păgâne și iudaice, cu interpretări creștine filosofisticate, dezvoltând astfel un „nou” legământ, care „lui Dumnezeu nu-I trecuse prin minte” (Ier 7:31b).   

În ce constă noul legământ confirmat de Iisus? O nouă religie? O nouă etică? O nouă împărăție? O nouă dispensație? O nouă Lege? Un nou decalog? Un nou tip de relație între Dumnezeu și om? Sau doar un nou contract, o nouă înțelegere?

Legămintele Bibliei

Înainte de a vorbi despre contrastul dintre cele două legăminte, ar trebui să spunem că Biblia vorbește despre mai multe legăminte. Dumnezeu a făcut două legăminte cu Noe (6:18; 9: 9-17), două legăminte cu Avram/Avraam (Gen 15:18; 17:2-20), ultimul legământ fiind extins și lui Isaac (Gen 17:21) și lui Iacov (Ex 2:24; 6:3-5). Aceste legăminte nu au fost făcute doar cu acești credincioși ca indivizi, ci legămintele respective sunt promise și seminței (adică urmașilor) lor (Gen 9:9; 15:18; 17:7, 9, 10, 19). Așadar, eliberarea din Egipt s-a făcut pe temeiul legământului cu Avraam, Isaac, Iacov și urmașii lor (Ex. 2:24; 6:3-5).

La Sinai însă Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel ca popor ales și i-a dat tot felul de legi (Ex 19:4—31:18). Poporul a participat la ceremonia legământului, asumându-și partea (Ex 19:7-8; 24:3-8). Multe din aceste legi erau principii ale lui Dumnezeu de la începutul lumii, și reguli morale universale (Ex 20:2-17, 23; 22:21-28, 22:21–23: 9; 31:17; Lev 11; 19:11-18, 26, 29-37; 20: 22-26; 23:3; 24:22 etc.); altele erau ritualuri venite în urma căderii în păcat, și care au fost sporite sub forma un sistem ceremonial, cu preoție, templu și liturgică complexă (Ex 25-31; Leviticul etc); altele erau tradiții existente mai demult, comune cu ale altor popoare (Dt 25:5-10, cf. Gen 38:8). Esența acestui legământ, documentul legământului (mărturia) a fost scrisă în piatră de Dumnezeu sub forma Decalogului, care rezuma principiile moralei religioase, sociale și spirituale.

Legământul de la Sinai a fost încălcat în numai câteva zile (Ex 32:1—33:6), de aceea Domnul, în urma mijlocirii lui Moise, a făcut un „nou legământ” cu Israel. Nouă era doar convenția aceasta, dar nu și conținutul sau condițiile. Acestea nu se schimbau (Ex 34:1—35:3; Dt 10:1-5). Acest detaliu arată că orice nouă convenție ar face Dumnezeu cu oamenii, El nu poate renunța la cerințele Lui. Nu va scădea numărul sau calitatea poruncilor, pentru a se adapta păcătoșeniei omului. Dimpotrivă, El folosește orice mijloc al harului pentru a ne face în stare să împlinim voia Lui cu adevărat, din credință și dragoste.

Referitor la semnul legământului: în cazul legământului cu Noe, Dumnezeu a lăsat ca semn curcubeul (Gen 9:12-13, 16-17), apoi pentru legământul cu Avraam, Dumnezeu a lăsat ca semn circumcizia (Gen 17:11-14). În ce privește legământul făcut cu Israel la Sinai, semnul legământului este sarea, care trebuia presărată peste toate jertfele (Lev 2:13) și care era simbolul neschimbării convenției („legământ de sare”, legământul cu Aron: Num 18:19; cu David, 2Cr 13:5).

Dumnezeu nu Se obligase să mântuiască pe Israel prin „virtuți” (fapte meritorii). Aceasta este o teorie rabinică târzie, pe care nu o putem accepta. Deși teocrația israelită era un sistem de obligație exterioară, iar circumcizia arată clar că evreul era din naștere obligat să fie sub Lege, totuși prezența „legii împărătești” a dragostei în centrul învățăturii mozaice arată că intenția lui Dumnezeu trecea dincolo de pedagogia Legii, în domeniul unui legământ superior, al unei relații personale, de credință și dragoste:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.”  (Dt 6:5-6). „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.” (Lev 19:18)

Cum este posibil să ai o asemenea dragoste, dintr-o inimă care este în mod natural egoistă, păcătoasă și rebelă? Moise arată că legământul făgăduinței lui Dumnezeu (legământul harului) funcționa în paralel cu teocrația legământului sinaitic, stând la dispoziția tuturor celor care aveau nevoie de harul lui Dumnezeu:

„Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.” (Dt. 30:6)

Această promisiune divină era prevăzută să se împlinească în mod special după venirea pedepsei legământului, care în cel mai profund sens a fost exilul babilonian. Israel a rupt legământul în mod repetat, generații la rând, motiv pentru care Dumnezeu i-a lăsat la cheremul străinilor (asirieni și babilonieni).

Legământul vechi fiind rupt, Dumnezeu promitea să-i repatrieze și să-i restaureze în țara lor, pe temeiul unui nou legământ, care nu avea condiții noi, dar promitea putere nouă de a împlini condițiile legământului lui Dumnezeu: poruncile Lui nu aveau să mai fie în exterior, nici inima lor nu avea să mai fie de piatră, ci inima avea să devină sensibilă, iar poruncile Lui să fie scrise în ea (Ier 31:23, 28, 31-34; Ez 16:60-63; 36:26-27; 37:12-14, 24-28). De aceea, după repatrierea din Babilon, Israel nu avea să mai aibă chivotul legământului, pentru ca să-și amintească mereu de făgăduința lui Dumnezeu de a le scrie poruncile Lui în inimă (Ier 3:14-22).

Aceste profeții / promisiuni nu se referă în mod direct la noul legământ mesianic (în Christos), așa cum pare la prima vedere, când citim ce spune Pavel în Evrei 8. Dar pentru că profețiile acestea nu s-au realizat cu Israelul repatriat nici până în zilele lui Iisus, ele au fost aplicate (atât de Iisus, cât și de Pavel), la oferta Evangheliei (Mt 26:28; Mr 14:24; Lc 22:20; 1Cor 11:25; 2Cor 3:6; Gal 4:24-31), așa cum și legământul cu Avraam se împlinește desăvârșit în Christos (Lc 1:72; FA 3:25).

Acest nou legământ, prevăzut de Ieremia și Ezechiel, nu era o nouă religie, cu noi cerințe, mai grele sau mai ușoare, ci era o nouă promisiune divină, o nouă ocazie, în care Israel era invitat să intre prin credință. Era o nouă ediție a aceluiași legământul al lui Dumnezeu cu oamenii, o aducerea „aminte de legământul (harului) Lui” (Lev 26:42-45; Ps 105:8; 106:45; 111:4-5).

De fapt, Dumnezeu nu avea nevoie să aștepte până la catastrofa Ierusalimului, ca să le promită un nou legământ. Pe vremea lui Isaia, i se anunța lui Israel un legământ veșnic: legământul mesianic promis lui David, în care aveau să intre și păgânii (Isaia 55; cf. 2Cr 13:5; 21:7; Ps 89:3-6; Ier 33:20-21; Rom 11:27).

Toate aceste legăminte a fost făcute inițial pentru Israel (Rom 9:4; Ef 2:12), iar neevreul se poate face moștenitor pe temeiul acelorași condiții, ca „israelit” (iudeu) spiritual, fiu al lui Avraam, prin credință (Is 60:2-3; Ap 21:24; Rom 1:5; 9:24; Gal 3:8, 14), fără obligația de a deveni mai întâi evreu acceptat prin circumcizie și asumarea tuturor obligațiilor iudaismului (cf. Faptele Apostolilor 15).

Repetăm: noul legământ nu schimbă cu nimic cele zece principii religioase, morale și spirituale care au fost scrise cândva pe tablele de piatră. Lipsește chivotul pământesc, dar există în viziunea Apocalipsei un chivot în templul ceresc, care este numit „al legământului” și care are un rol esențial la judecata de apoi (Ap 11:19). Nu degeaba, credincioșii din generația Apocalipsei sunt identificați ca fiind „sfinții… care țin poruncile lui Dumnezeu” împreună cu credința în Iisus (Ap 12:17; 14:12) și se închină Creatorului (Ap 14:6-7).

Specificul legământului iudaic (vechiul legământ)

Fără îndoială, vechiul legământ conținea unele principii care odată cu moartea lui Iisus au încetat:

1. Teocrația: poporul lui Dumnezeu ca stat cu o constituție religioasă, în care autoritatea religioasă și cea politică erau în strânsă unire. Israel se numea Împărăția Domnului (1Cr 28:5; 2Cr 13:8). În Vechiul Legământ, Dumnezeu a avut un stat al Lui în această lume. Prin contrast, în noul legământ nu există un stat creștin legitim. Statul trebuie să fie neutru, iar Biserica trebuie să fie internațională și nu se poate confunda cu o națiune, cu o rasă, cu un stat, sau cu un partid politic (In 18:36-37; Lc 20:25; 2Cor 6:14; Gal 3:28).
2. Legile teocratice: toate hotărârile date prin Moise, care privesc modul în care autoritățile civile vegheau la respectarea normelor religioase și aplicau pedepse pentru încălcarea lor. Statul teocratic cerea respectarea exterioară a normelor, simpla conformare. Nu putea verifica dacă respectarea aceasta era voluntară, din credinţă şi dragoste, sau de nevoie, de silă, sau din interes. Pentru încălcarea aspectului spiritual al unei porunci nu se putea aplica nicio pedeapsă. La porunca a zecea nu erau ataşate pedepse civile. Legea talionului era specifică teocraţiei (Ex 21:23-25; Lev 24:19-22; Dt 19:18-21) şi este ideală pentru orice stat care iubeşte dreptatea (cu condiţia ca justiţia să fie incoruptibilă!). Numai statul aplica legea talionului. A face însă din legea talionului o normă morală socială, este greşit. Dumnezeu nu intenționase ca în vechiul legământ, Israel să fie mulțumit doar cu relații teocratice/exterioare cu Legea (Mt 5:38-42; Ex 23:4-5; Lev 19:16-18; Dt 23:7; 30:6).
3. Existența unui sanctuar (templu) pământesc, ca unic centru religios legitim (Dt 12:4-14; Zah 14:17; In 4:20-24). În noul legământ, templul lui Dumnezeu este numai cel ceresc (Evrei 8-9 etc.), iar reflectarea lui pe pământ nu mai este templul israelit, ci Biserica (Ev 3:6; 1Pt 4:17, cf. Ez 9:6; 1Tim 3:15; 2Tes 2:4).
4. Legile preoției levitice: identitatea, drepturile și îndatoririle leviților și preoților. Sistemul instaurat la Sinai prevedea ca slujba preoțească să fie numai din familia levitică a lui Aron, iar tribul lui Levi să ajute pe preoți, ca niște diaconi în împlinirea datoriilor lor religioase pentru popor (Ex 29:9; Nu 16:39-40; 17:2-10; 18:1-7; Ps 105:26). De legea preoției se leagă și legea zecimilor și a darurilor pentru Dumnezeu. În noul legământ, legea preoției s-a schimbat, întrucât singurul preot mijlocitor între Dumnezeu și popor este Iisus, care este din tribul lui Iuda, nu din Levi (Evrei 7:11-19). Pe de altă parte, funcția de învățător, lider și jurist, a preotului și levitului este continuată în noul legământ, prin liderii legitimi ai Bisericii (Dt 24:8; Ez 22:26; 2Cr 15:3; Mal 2:7; Ef 4:11), care au dreptul la zecimile și darurile poporului (Mat 23:23; 1Cor 9:8, 13-14; 1Tim 5:17-18). Ei însă nu mai sunt preoți (sacerdoți) și mijlocitori, decât în sensul în care toți credincioșii sunt preoți și regi, ca și vechiul Israel (Ex 19:6; 1Pt 2:9; Ap 1:6; 5:10; 20:6).
5. Legile jertfelor: sistemul jertfelor a fost instituit după căderea în păcat (Gen 3:21; 4:3-5) și a fost cunoscut de patriarhi (Gen 8:20; 12:7; 22:7; 31:54), dar la Sinai a fost stabilit un sistem complex, cu un regulament precis, strict legat de sanctuar (Exodul-Leviticul-Numeri-Deuteronom). Acest sistem ritual și simbolic era pedagogic cu privire la lucrurile spirituale (păcat, iertare, împăcare) și limitat în ce privește puterea de a ierta (FA 13:39; Ev 7:18-19). Păcatele deliberate, plănuite sau sfidătoare, nu puteau fie ispășite prin jertfe, ci numai prin moartea păcătosului (Num 15:28-31; 35:33; Dt 19:12-13). Când a venit adevărata jertfă, legile jertfelor s-au desființat de drept (Mt 27:51; Mr 15:38; Evrei 7:27; 9:12; 10:10).
6. Legile purității ceremoniale: acestea sunt precepte, reguli și instrucțiuni levitice, privitoare la curăție (puritate) și sfințenie, și aveau rolul de a sublinia, prin diverse ceremonii solemne și stricte, importanța purității fizice (igienice, sanitare), spirituale și morale. În mod special, cartea Leviticului expune asemenea reguli, privitoare la abluțiuni rituale, apa de curățire, cu cenușa vacii roșii, expresia „necurat până seara”, oroarea de contaminare etc. Adesea, aceste reguli sunt amestecate cu principiile privitoare la curăția morală, spirituală și fizică, dar nu trebuie confundate. Aspectul ceremonial (care cere o anumită exactitate) nu mai este valabil, deoarece el era o extensie a sistemului jertfelor. Apa de curățire era făcută cu cenușa vacii roșii, deci avea un caracter simbolic, altminteri cenușa unei vaci negre ar fi fost la fel de bună, iar leșia și mai bună. De asemenea, expresia „necurat până seara” nu are altă noimă decât că seara se aducea la sanctuar arderea de tot, simbolul major al puterii ispășitoare a lui Christos. O mulțime de reguli ale curăției sunt de natură morală, privitoare la aspecte fizice/igienice/sanitare, chiar dacă sunt uneori subliniate prin gesturi sau reguli simbolice/ceremoniale [interzicerea consumului de băuturi alcoolice în serviciul templului: Lev 10:9-11; interzicerea cărnurilor necurate, ca în vremea lui Noe; Lev 11; 20:22-26; Dt 14:3-21; Gen 7:2, 8; 8:20; 1Pt 1:15-16 interzicerea consumului de sânge și de grăsime; Lev 3:17; 7:25-26; 17:12-14, 21; 19:26; 1Sa 14:34; FA 15:20, 29; 21:25; legea lăuziei, Lev 12:2-5; legea infecțiilor dermatologice: Lev 13; legea „leprei” zidurilor: Lev 14:34-48; legea secrețiilor normale sau patologice la bărbați și femei: Lev 15; legea interdicției cărnii de animale nesacrificate: Lev 22:8; 17:15-16; interdicția sexuală la ciclu: Lev 15:19-25; 18:19; 20:18; Ez 22:10]. O mulțime de legi privesc curăția moral-spirituală, în ce privește magia și sexualitatea pervertită (Lev 18; 19:26-29; 20:8-23, 26-27), păzirea poruncilor decalogice și a altor legi sociale şi umanitare (Lev 19:9-18, 20, 30-37), amestecuri interzise (Lev 19:19) etc. Ocazional apare câte o neclaritate, ici și colo, în ce măsură sunt acestea aplicabile astăzi (ca standarde), dar nu putem folosi criteriul propus de unii, care susțin că doar acele reguli care se repetă în NT mai sunt valabile. Există reguli care nu se mai repetă în NT, și care totuși sunt încă valabile, nu au nimic „ceremonial” (bestialitatea: Lev 18:23-24; incestul: Lev 18:5-18; sexul la ciclu: Lev 18:19; jertfele de copii: Lev 18:21, etc.).
7. Sărbătorile calendaristice și anii sabatici: sărbătorile și sabatele calendaristice mozaice (7 sabate anuale, 3 sărbători cu pelerinaj și alte sărbători generale) au fost date lui Israel prin Moise (Lev 23; 25; Num 28:16–29:39; Dt 16:1-16; Lev 25:3-55). Legile anului sabatic și ale anului jubiliar au fost date cu scop social-economic şi spiritual, fiind însă legate de sistemul teocratic mozaic şi având aspecte simbolice, tipologie escatologică. Sărbătorile aveau de asemenea rol comemorativ, spiritual şi tipologic, fiind legate de ciclul agricol şi de templu. Paştele nu se poate ţine fără mielul pascal, care era o jertfă rituală, iar comemorarea Exodului, ca sărbătoare naţională, era obligatorie pentru evreu, nu pentru creştin. La fel şi celelalte sărbători calendaristice se ţineau prin ceremonii la templu şi pelerinaje la templu. Nu poate exista calendar mozaic obligatoriu fără templu. De aceea, în noul legământ, calendarul sărbătorilor şi anii sabatici nu mai sunt obligatorii. Oricine subliniază obligativitatea lor, încurajează legalismul (Gal 4:10; Col 2:14-17), dar ca opțiune personală, ele sunt permise (Rom 14:5-6). Sabatul săptămânal este și el repetat în cadrul Legii mozaice, subliniat prin ceremonii și jertfe, întărit prin penalitate teocratică, dar el este distinct de toate celelalte, prin faptul că este de la Facere (Gen 2:1-3), singura sărbătoare care apare în Decalog și care trebuia păzit cu oprire totală de la lucru. Prezența Sabatului între evrei este la fel de evreiască precum porunca a șaptea (Gen 39:7-10). Toate aceste porunci, intrând în vechiul legământ teocratic, erau întărite prin legi penale severe. Dar desființarea teocrației și a pedepselor civile, în noul legământ, nu înseamnă că poruncile respective s-au desființat.
8. Legi populare tradiționale: vechiul legământ moștenea și anumite legi și obiceiuri populare dinainte de Moise, care existau la popoarele din jur. Ele au fost acceptate de Dumnezeu pe principiul adaptării și al condescendenței. Acestea nu au fost instituite de Dumnezeu, ci doar admise, tolerate și limitate de lege. Ele sunt: poligamia (Dt 21:15-17; Gen 4:19; 16:1-4), leviratul (Dt 25:5-10; Gen 38:8), sclavagismul (Ex 20:10, 17; 21:2-11, 16, 20-21, 26-27; 22:3; Lev 25:44-46; Dt 12:12; Gen 9:25; 17:23; 30:43), inegalitatea socială a femeii (Num 30:3-16), formele crude de aplicare a pedepsei capitale (Dt 21:21; Lev 21:9: cf. Gn 38:34; Dt 21:22-23; Gn 40:19), sărbătoarea lunii noi, care nu a fost instituită de Moise, ci era asumată ca existând deja (Nu 10:10; 1Sa 20:5). Unele din aceste legi sociale au fost descurajate în creștinism (poligamia, 1Tim 3:2; Tit 1:6; luna nouă, Gal 4:10; Col 2:14-17), altele au fost continuate și în Biserică, din cauza contextului social-cultural al epocii romane (sclavia, 1Cor 7:20-24; Ef 6:5-9; Col 3:22—4:1; 1Tim 6:1-2; Tit 2:9-10; Filim 1; inegalitatea femeii, 1Tim 2:11-12; 1Cor 11:6-7, 13; 14:34-35). Dar regulile acelea în sine nu țin de noul legământ, nici de starea ideală din paradisul originar, ci sunt rânduieli omenești imperfecte și trecătoare prin natura lor.
9. Țara sfântă: așa cum vechiul legământ s-a raportat la un popor ales (sfânt), cu o teocrație unică și o Lege (constituție) specifică, el este legat și de o țară sfântă – teritoriul canaanit, pe care Dumnezeu l-a promis lui Avraam, Isaac, Iacov și urmașilor lor (Gen 17:4, 8; Ex 6:3-5; Lev 25:38; Num 34:2; 1Cr 16:15-18; Ps 105:8-11). Chiar atunci când mulți din credincioșii vechiului legământ au locuit în majoritate în diaspora, se raportau la Țara Sfântă prin pelerinajele și prin contribuțiile lor materiale. După exil babilonian, Țara Sfântă a fost restituită iudeilor, sub dominație persană, în virtutea unui nou legământ, prin care țara nu avea să mai fie niciodată pierdută (Ier 31:31, 38-40; Ez 37:26-28; Ioel 2:26-27; Obadia 21; Lev 25:23). Din nefericire, ruperea legământului cu Israel a însemnat pierderea favorii lui Dumnezeu, a dreptului de întâi născut, a calității de reprezentant special al lui Dumnezeu în lume (Lc 20:15-19; FA 13:46-47; Rom 9:7-8, 13, 27; 1Tes 2:15-16), apoi şi pierderea templului, a Ierusalimului (Mt 23:38; 24:2, 15-21) şi a ţării (Lev 18:28; Num 35:33; Dt 28:63-68). Dar Israel nu a fost complet lepădat de Dumnezeu, ci a fost aşezat în rând cu celelalte popoare, din care Dumnezeu Îşi formează o comunitate internaţională. Şi cum El poartă de grijă tuturor popoarelor, la fel poartă de grijă şi lui Israel. Restituirea modernă a Ţării este o chestiune pur politică, fără însemnătate profetică, fără relaţie cu un legământ special. Israelul fără templu, sau fără Mesia, este altceva decât ce programase Dumnezeu. În Noul Legământ, Dumnezeu nu a promis „Israelului Lui” o țară, Canaanul sau altceva, ci a promis mai întâi cerul, apoi întregul pământ înnoit (Ap 21-22), și un Nou Ierusalim imens, cu centrul în Canaan, și cuprinzând întregul Orient Apropiat. Noul Legământ este astfel un „tratat între suzeran și vasal”, în care „fiul” (regele vasal credincios) beneficiază de promisiunile suzeranului (2 Sa 7:14; 1 Cr 17:13; 22:10; Ps 2:7; Ev 1:5; Mt 17:5; 2Pt 1:17; Ap 21:3, 7).

Acestea sunt caracteristicile vechiului legământ al Legii mozaice. Decalogul este specific legământului sinaitic numai în mod formal, pentru că din toate principiile și regulile morale existente,  Dumnezeu a selectat zece cerințe majore, dintre cele cunoscute încă din cartea Genezei. Este specific vechiului legământ că le-a proclamat de pe Sinai, că le-a scris cu mâna Sa în piatră, că au fost puse în chivot de salcâm și de aur și așezate în cel mai sfânt loc al templului, și că tot sistemul legislativ, ceremonial și educațional se învârtea în jurul „celor zece cuvinte” ale legământului.