Dumnezeul lui Iosua şi Dumnezeul lui Iona nu sunt diferiţi. Ceea ce diferă sunt doar condiţiile, adică există o diferenţă între starea niniviţilor, care la strigarea lui Iona s-au pocăit, şi situaţia canaaniţilor, care în generaţia conchistei Canaanului îşi umpluseră măsura fărădelegii (Gen 15:16). Ierihonul, cheia şi poarta Canaanului, a fost avertizat ca şi Ninive, înconjurat de şapte ori în şapte zile şi de şapte ori în a şaptea zi (de treisprezece ori în total), dar numai familia Rahavei a fost salvată. Chiar crezi că cetăţenii Ierihonului cu regele lor nu înţelegeau semnificaţia tăcutei procesiuni? Rahav a fost martoră că până şi prostituatele ştiau ce minuni făcuse Dumnezeu cu Israel, iar canaaniţii se temeau foarte mult. Dar nu au acţionat ca niniviţii. Merseseră prea departe în păcat şi preferau mai degrabă să moară decât să fie supuşii unui zeu şi ai unui popor care susţineau cele zece porunci.

Cei din alte cetăţi, văzând dezastrul Ierihonului, nu s-au pocăit. Şi-au meritat soarta, fără nici o discuţie. Când nici măcar teama de moarte nu-l mai determină pe cineva la o schimbare decisivă, ce se mai poate face cu el? Să-i povesteşti despre crucea lui Iisus? Să nu uităm că au fost unii care L-au văzut pe Iisus pe cruce, dar nu i-a impresionat cu nimic, ba încă îşi băteau joc de El. Nu toţi călcătorii de lege pot fi impresionaţi prin Evanghelia Crucii şi a iertării. Ca dovadă, chiar în creştinătate, nesocotirea îndrăzneaţă a voinţei lui Dumnezeu nu este un fenomen rar. Dacă generaţia de niniviţi contemporană cu Iona a fost Iertată, nu la fel s-a întâmplat cu niniviţii contemporani cu Naum, Ţefania, Ieremia etc., care au fost raşi de pe pământ, fiind cu atât mai vinovaţi, cu cât avuseseră înaintea lor exemplul bunicilor care se pocăiseră (paralelă la cazul Belşaţar vs Nebucadneţar).

Cartea lui Iosua este împlinirea promisiunii lui Yahweh pentru Israelul eliberat din Egipt, iar cartea lui Iona este o lecţie de har faţă de neevreii care se apropiau de dezastru, dar care mai puteau fi recuperaţi. Nu sunt doi dumnezei sau două teologii, ci două subiecte diferite.
Deasemenea, teologia lui Isaia nu contrazice teologia Leviticului. Unde anume este contradicţia? Leviticul a fost scris pentru cunoaşterea principiilor şi regulilor referitoare la curăţie şi sfinţire în domeniul ceremonial, fizic şi moral-spiritual; iar Isaia ca orice profet, nu face decât să confirme Legea, inclusiv Leviticul. Fireşte, nu repetă Leviticul, nu era necesar; dar Isaia este cât se poate de „leviticos”: nici un alt profet nu este mai furios pe mâncătorii de vietăţi necurate (Is 65:4-5; 66:17); deşi condamnă ceremoniile combinate cu fărădelegi, prevede menţinerea legilor levitice chiar în era ideală, în care şi goiimii aveau să se închine la Ierusalim (Is 2:2-3; 19:21,23; 56:6-8; 60:7; 66:20-21,23). Ba încă Sfântul lui Isaia este nemulţumit de faptul că nu I-au fost aduse la timp ofrandele, după legea levitică (Is 43:22-24). Leviticul este doar o parte din Tora lui Moise, în care accentul este pus pe morală şi legământ, iar ritualul este important pentru că slujeşte principiul religios şi moral, întreţinând relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă ar fi adevărat că autorii inspiraţi erau cu basmaua pe ochi şi nu pricepeau ce voia Dumnezeu să le spună, din cauza mentalităţilor culturale, cel care iese cel mai şifonat din toată Scriptura este Însuşi Dumnezeu, inspiratorul revelaţiei, Care, ar fi dat astfel dovadă că n-a putut depăşi limitele spirituale ale mesagerilor Lui şi astfel ne-a lăsat să definim noi care este voia lui Dumnezeu, trecând peste litera şi spiritul clare ale Legii mozaice.

Vălul din 2Cor 3:15 este pe mintea/inima evreilor care nu văd Slava Domnului (pe Christos) în Scripturi. Nu este un văl pe ochii autorilor VT. Iar dacă autorii inspiraţi au avut vreun văl pe ochi, fii sigur că noi, ăştia care suntem lipsiţi de darul şi experienţa lor, suntem cu pătura pe ochi, cu tot raţionalismul nostru, care încearcă să îndulcească unele amărăciuni şi asperităţi necesare ale revelaţiei. Orice ar spune pretinşii paulinişti, adevărul este că nu degeaba Petru a avertizat împotriva falşilor interpreţi ai lui Pavel (2Pt 3), subliniind că Pavel este uneori greu de înţeles. Observaţia mea este că principalele rătăciri din creştinătate sunt construite pe afirmaţii pauline: monahismul, harul ieftin, botezul pentru morţi, recuperarea viitoare a tuturor evreilor, predestinaţia, îmbrobodirea femeilor, închiderea gurii femeilor, mântuirea femeilor prin naştere de copii, alegorizarea istoriei biblice, pedepsirea fizică a ereticilor (pentru ca duhul lor să fie mântuit în ziua Domnului), conştienţa spiritului în starea intermediară, etc. Cred că şi acest contrast teologic tensionat între VT şi NT este o răstălmăcire a învăţăturii lui Pavel. El trebuie studiat sistematic şi comparat cu toţi ceilalţi autori, în primul rând cu învăţăturile lui Christos; nu este legitim să fie folosit ca un arbitru al teologiei celorlalţi autori biblici.
De acord cu hermeneutica Duhului, în contrast cu literalismul legalist. Dar dacă un duh interpretează Scriptura în aşa fel încât contrazice sensul literal, evident intenţionat, al autorului, eu zic să fie anatema acel duh, şi nu „litera”. În definitiv, nu avem nici o şansă să înţelegem corect Scriptura, dacă nu respectăm sensul obiectiv al mesajului transmis. Desigur, accesul la acest sens nu-l au doar rabinii şi teologii – deşi aceştia, în măsura în care sunt cercetători dedicaţi şi supuşi Duhului, au avantajul unei experienţe şi expertize, ca în orice domeniu profesional. Hermeneutica Duhului însă este infinit mai mult decât interpretare după ureche, sau după miros. Duhul NE conduce în tot adevărul, dar nu ca indivizi independenţi, ci ca fii ai comunităţii de credinţă. Iisus a dorit mult ca urmaşii Săi să Se bucure de Duhul Sfânt şi de unitate în Adevăr. Adevăratul duh este Spiritul unităţii.

Poate ai dreptate că porunca „nimiciți întreaga cetate!” era obișnuită pentru standardele vremii. Dar cum se face că Christosul Apocalipsei nimiceşte la un moment dat toată lumea, cu excepţia celor care îi aparţin (pecetluiţi)? Sau crezi că vom fi martorii unei mântuiri universale, în cadrul unei împărăţii mileniale terestre, care va depăşi Apocalipsa? Cazul din Lc 9:52-56, în care Zebedeii plănuiesc incinerarea samaritenilor, pentru că nu au fost ospitalieri cu Iisus, nu reprezintă un contrast între spiritul VT şi spiritul NT, ci un contrast între două situaţii complet diferite. Nici Ilie nu i-a incinerat pe toţi cei ce i se opuneau, ci doar pe unii, iar Yahweh (Christosul preexistent), să fie clar, i-a fost complice. Dumnezeu este cel ce a acţionat, nu Ilie. Militarii trimişi de Ahab şi Izabela ca să-l prindă pe Ilie aveau ordin să-l ucidă. Ilie a acţionat sub inspiraţie, aşa cum va acţiona şi Elisei faţă de tinerii batjocoritori, şi Petru faţă de Anania şi Safira. Iar acest Ilie este acum în cer, printre alţi mântuiţi plăcuţi lui Dumnezeu. Cazul samaritenilor neprimitori era diferit. Iisus ştia că ei aveau nevoie de o descoperire mai mare a harului, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar Ierusalimul nu a mai putut fi cruţat. Iisus a plâns pentru Ierusalim, L-a avertizat, dar ca şi Ninive, după 40 de ani a fost distrus într-un măcel nemaiîntâlnit ca oroare şi statistică. Dacă Iisus nu a acţionat asupra lui Caiafa şi a acoliţilor lui, aşa cum făcuse Ilie cu cei ce voiau să-l aresteze, a fost pentru simplul fapt că nu aceasta era voia lui Dumnezeu atunci şi acolo. Pedeapsa lor era amânată, dar le-a fost promisă solemn, chiar în acele momente (Mt 26:64). Iisus nu venise în lume ca s-o pedepsească, ci s-o lumineze şi să o salveze. Dar pedeapsa nu era înlăturată. Deşi El a luat pedeapsa pentru toţi, cu condiţia pocăinţei, cei care nu-L primesc vor suferi pedeapsa cu atât mai mult. Pildele lui Iisus sunt clare. Robul nemilostiv este dat pe mâna chinuitorilor să plătească tot; cel fără haină de nuntă este aruncat afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor; cel care-şi ura stăpânul bogat atât de mult, încât nici măcar nu i-a depus la bancă banii încredinţaţi, este tăiat în două cu ferăstrăul, ca trădătorii; cei din partea stângă a tronului sunt trimişi în focul veşnic pregătit pentru diavoli; cel care a cunoscut voia stăpânului şi n-a făcut-o, este lovit cu mai multe lovituri, etc. Nu spune aceasta nimic despre severitatea Christosului Evangheliilor? Faptul că El nu a acţionat în fapt aşa, este doar o chestiune de amânare, nu de principiu.

Afirmi că „oamenii au încercat să adapteze, să umanizeze imaginea lui Dumnezeu, iar rezultatul a fost sinistru: un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea omului. Acest Dumnezeu avea să reflecte viciile și virtuțile cu care omul se simțea comfortabil și în siguranță. Așa cum Zeus reflecta atributele și pasiunile grecului obsedat de violență și sex, la fel și Yahweh avea să reflecte etnocentrismul și exclusivismul evreului.” Dacă este adevărată percepţia ta despre mesajul VT, atunci cum poţi fi satisfăcut cu evoluţia Christosului tău, de la o eră la alta, şi nu-I pretinzi, mai degrabă, consecvenţă? Afirmaţia pe care o faci este înfiorătoare. Distrugi certitudinea şi autoritatea revelaţiei de dragul unei imagini de sugar-Jesus modern. Alegerea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu şi separarea de celelalte popoare au fost necesare în planul lui Dumnezeu.

Dumnezeul VT nu este etnocentric, dar este într-un sens special, Dumnezeul lui Israel. Israelul (fizic şi spiritual) este întâiul-născut. Ceilalţi fii sunt datori să se supună Domnului, acceptând primatul lui „Israel,” reprezentat de David şi de „Fiul lui David”. Dumnezeu a avut un plan cu toate popoarele (Dt 23:8 NJB), pe care l-a descoperit lui Israel în Profeţi. Exclusivismul nu poate fi pus pe seama autorilor Bibliei. Barierele ceremoniale sau cele de la Templu nu erau pe criterii etnice. Nici evreii nu aveau toţi acelaşi grad de acces la acestea. Mai bine s-ar studia serios toate aceste istorisiri, legi şi profeţii ale VT, care ne-ar spulbera multe prejudecăţi faţă de Dumnezeul VT, decât să proclamăm că VT Îl reprezintă distorsionat şi, prin urmare, revelaţia este cu atât mai neputincioasă şi mai periculoasă, cu cât este mai veche. Dacă acesta este criteriul, atunci ar trebui să rămânem la Apocalipsă, sau şi mai aproape, la scrierile Ellenei White, care deşi necanonice, sunt mai recente.

A ilustra prin pilda fiului risipitor oroarea personală faţă de pedepsele în masă, menţionate în Biblie, este şi ilicit şi neconvingător. În VT, Tatăl primeşte mulţi risipitori (nu este nevoie să-i enumăr eu). Ceea ce însă unuia i se pare truism, atunci când acest „truism” contrazice flagrant Cuvântul, rosteşte tu asupra lui anatema, ca să n-o fac mai întâi eu! Contextul secular modern poate fi un ghid mai sigur decât REVELAŢIA însăşi?

„A afirma în sec. 21, într-un context secular, că Dumnezeu nu putea organiza și coordona un genocid, epurare etnică sau invazie teritorială este un truism, un adevăr banal, evident care nu merită enunțat. Însă unii promotori religioși, nu doar că nu acceptă acest lucru dar vor să demonstreze contrariul.”

Exact, eu sunt un asemenea promotor. La celălalt capăt al spectrului se află înţelepciunea lui Edi, care L-a depăşit demult pe Dumnezeul Bibliei. Nu sunt gelos pentru simpatia pe care i-o porţi, sper că te înţeleg, dar drumul pe care merge el este sigur calea pierzării. Ar fi fost mai bine să nu fi cunoscut niciodată Biblia şi credinţa aceasta, decât s-o cunoască, pozând ca pastor adventist, dar sfârşind ca eminenţă luciferică şi sclav al culturii acestei lumi. Ca unul care îi eşti mai apropiat, ai fi putut să-l ajuţi, mai degrabă, dar simt că preferi să-l încurajezi.

„Aceștia țin să raționalizeze și să nuanțeze această poziție, devenind apologeții imaginii brutale despre Dumnezeu. Nu întâmplător Isus îi numește înțelepți pe fiii veacului acestuia și nu pe fiii luminii.”

Ai tu o sursă mai sigură decât Scriptura, care este revelaţia lui Dumnezeu? Cei care sunt în opoziţie cu fiii luminii sunt întotdeauna fiii întunericului; iar expresia lui Iisus din pilda ispravnicului şmecher nu enunţă niciodată un principiu general, cum că oamenii lumii sunt mai luminaţi spiritual decât credincioşii. Dacă citezi pe Iisus, raportează-te la context. El a spus că oamenii acesti lumi, în interesul lor personal, sunt interesaţi să-şi facă prieteni prin haiducie, furând de la unii, ca să de altora, pentru ca în final să beneficieze. Altfel spus, oamenii lumii, pentru interesele lor lumeşti consumă mai multă inteligenţă decât credincioşii pentru interesul lor veşnic. Constatarea lui Iisus nu are nici o legătură cu atitudinea actuală a lumii faţă de genocid. Indiferent de părerea naţiunilor unite, Apocalipsa lui Iisus Christos conţine şi promisiunea unui genocid fără precedent, pe lângă care Potopul, dezastrul Sodomei şi măcelul canaaniţilor sunt jocuri de copii.

Mai bine am avertiza lumea de ceea ce se pregăteşte, în loc să criticăm descoperirile lui Dumnezeu. Această tendinţă, dacă nu este oprită la timp şi categoric, se va întări şi n-o vei mai putea părăsi, ceea ce ar însemna pierdere veşnică. De aceea, mă simt silit să-ţi spun că, pe de o parte sunt îngrijorat de faptul că promovezi această teologice (moştenire de la Fred Wright? G Maxwell? EddieConst?), iar pe de altă parte, indiferent cum vei interpreta reacţia mea, doresc să ştii că afirmarea credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu este, pentru mine şi pentru Biserica pe care o reprezentăm, o chestiune de viaţă şi de moarte. Pastorul adventist are datoria şi misiunea de a predica mesajul adventist (Ap 14) sub toate aspectele, folosind toate resursele biblice şi extrabiblice. Biserica nu are nevoie de modelul reformator pe care-l forjează Edi. Sunt conştient că obiecţiile tale nu pot primi întotdeauna răspunsuri simple. Îţi înţeleg perfect frustrarea, dar te rog în numele sângelui răscumpărător al Domnului Iisus, singura noastră nădejde, nu te pripi să alergi la soluţii raţionalist-umaniste. Ele te îndepărtează de autoritatea Scripturii. Biblia este sursa noastră de adevăr, nu un material auxiliar pentru propriile noastre afirmaţii filosofice.

Repet, ai toată libertatea să respingi această replică, la care am muncit în condiţii de oboseală, lipsă de timp şi stress. Dar mă aştept ca, chiar dacă te superi pe mine, să iei în calcul cele scrise.