Aceste neconvenţionale haikai ale Domnului Paul Sân-Petru respiră aceeaşi tematică înalt religioasă a volumelor anterioare, care se înscriu toate în rând cu preocupările argheziene şi voiculesciene, într-un stil care aminteşte uneori de Virgil Carianopol, însă într-un registru cu totul original.
Limbajul poetic al lui Paul Sân-Petru reuşeşte combinaţii dificile de cuvinte noi, metalice, – care cu greutate se supun forţelor poetice – cu cuvinte familiare oricărei poezii. Pe deasupra, oricând are nevoie, îşi creează cuvintele necesare, care cad bine logicii şi esteticii versului. Cele mai creatoare de emoţii artistice sunt însă, nu atât cuvintele poetului, ci o îmbinare fericită între limbajul colocvial, familiar şi ideile mari care copleşesc orice formă:

Versul lui Paul Sân-Petru este unul profund creştin, de spiritualitate protestantă, în care, atunci când nu aruncă în diavol cu călimara, mânjind zidurile, asemenea monahului de la Wittemberg, cântă virtuţile creatoare şi mântuitoare ale Domnului, cântă veşnicia şi fericita împăcare a omului pocăit. Fiecare micropoem este o mega-rugăciune, în care omul cândva pierdut şi acum regăsit îşi „permite” să se adreseze lui Dumnezeu, în chip sacerdotal sau psaltic, direct şi cu oarecare familiaritate, nemaiavând nevoie de pletora de intermediari cerută de protocolul bizantin. Christosul poetului nu este Pantocratorul distant de pe peretele dinspre răsărit, ci Mântuitorul, Care, ca Dumnezeu, a atins pe Adam cu degete de Creator, şi ale Cărui mâini înomenite au fost ţintuite pe cruce, din ordinul clericilor care afirmaseră primatul sfintei lor tradiţii asupra Scripturii. Cu Christosul poetului Sân-Petru se poate sta de vorbă. Îţi poţi permite chiar un umor sănătos în prezenţa Lui. Sau un plâns în taină, unul rarisim, bărbătesc.

Avem convingerea că aceste micropoeme – adevărate adnotări pe marginea veşniciei şi a vieţii – vor fi îndrăgite de iubitorii de valori adevărate. Parafrazând versurile de mai sus,