Răsfoind traducerile obişnuite ale Bibliei, cititorul obişnuit va face cu greu distincţia între poezia şi proza biblică. Confuzia se datorează în primul rând formei grafice.
După anul 1500, în era Reformei, a apărut obiceiul de a secţiona textul sacru în versete numerotate, care au căpătat cu timpul aspect de paragraf. În ciuda utilităţii acestei numerotări de referinţă (adesea stângace, dar care nu mai poate fi şi nu trebuie îndreptată), versetele, ca formă grafică, sunt derutante, deoarece şterg diferenţele dintre poezie şi proză, sparg stanţele şi paragrafele în bucăţi care nu au semnificaţie literară şi fragmentează logica discursului, uneori până la dispariţie. Vezi Wikipedia, Bible, Robert Estienne.
Cu toate acestea, mulţi credincioşi ştiu, sau cel puţin bănuiesc că unele cărţi ale Primului Testament sunt poetice. Însă pentru cei mai mulţi poate fi o surpriză să afle că, mult mai multe cărţi biblice sunt poetice.
Pe lângă scripturile clasificate ca atare, începând cu Psaltirea în Biblia Ebraică (Psalmii, Iov, Proverbele, Cântarea cântărilor, Eclesiastul, Plângerile). cea mai mare parte din Profeţi sunt în realitate colecţii de poeme-oracole, alternate cu proză poetică, ori chiar cu proză propriu-zisă. (De fapt, Iov conţine şi capitole în proză, de exemplu, prologul şi epilogul cărţii, iar în Eclesiast, poezia alternează cu proza poetică.
Isaia este 90 % poezie (excepţie fac unele părţi din capitolele 6-7, capitolele 36-39 în întregime şi alte mici fragmente). În Ieremia, poezia şi proza alternează frecvent, având mai multe fragmente şi capitole în proză. Însă aproximativ jumătate din carte este poetică. Ezechiel este mai sărac în poezie, având doar câteva capitole şi fragmente în versuri (cap. 7, jumătate din cap. 17, cap. 19, mare parte din cap. 21 şi părţi din cap. 27, 29, 31, 32 etc). Daniel este scris în proză, dar multe fragmente sunt poetice, în special rugăciunile, doxologiile şi unele oracole profetice (părţi din capitolele 7, 8, 9).
Osea este în întregime poezie, cu fragmentul 3:1-5 în proză. Ioel este numai poezie. Amos este, de asemenea, poezie, întreruptă de scurte fragmente de proză, dintre care capitolul 7 este cel mai extins. Obadia este un poem-oracol, Iona este proză, dar conţine şi un poem (rugăciunea profetului: 2:3-10). Mica, Naum, Habacuc, Ţefania sunt în exclusivitate poezie. În Hagai şi Zaharia, proza alternează cu poezia, iar Maleahi  este numai poezie. În general însă, profeţii au practicat o poezie cu un metru ceva mai liber.
Dar şi cărţile narative, legislative şi epistolare ale Bibliei conţin poeme. Toate binecuvântările, blestemele, cântecele şi proverbele sunt versuri. Ex 15 şi Dt 32-33 sunt poeme frumoase ale Mariei şi ale lui Moise; în Num 23-24 avem poemele profetice ale lui Balaam; Jud 5 conţine Cântarea Deborei; Jud 9:7-15 este Pilda lui Iotam în versuri; 1Sam 2:1-10 este Cântarea Anei; 2Sam 1:17-27 este Cântarea Arcului; 2Sam 21 este un imn triumfal al lui David; 2 Sam 23:1-7 este ultimul cântec al lui David; 2Rg 19:21-28 este un poem-oracol al lui Isaia.
În Noul Testament, Mt 5:3-12 redă parte din cuvântarea lui Iisus sub forma unui poem (al „fericirilor”); Mt 6:9-13 este Rugăciunea Domnească, de asemenea în formă poetică. Luca 1 este plin de poeme: v. 13-17 conţine anunţul îngerului pentru Zaharia; v. 28-33 este salutul angelic Ave Maria (Buna Vestire); v. 46-55 este Cântarea Mariei; v. 68-79 este Cântarea lui Zaharia.
Există fragmente poetice şi în epistole, în special în cele pauline (Rom 11:33-36; 1 Cor 8:6;  1Cor 13; Fil 2:5-11; Col 1:15-20; 1Tes 5:16-22; 1Tim 2:5-6; 3:16; 6:6-8; 11-12; 15-16;). Petru de asemenea îşi împodobeşte epistolele cu versuri (1Pt 1:18-21; 2:21-25; 3:18-19). Nici Ioan nu poate evita poezia (In 1:1-18; 1In 4:7-10). Apocalipsa lui conţine multe fragmente poetice (Ap 1:7; 4:8.11; 5:9-10.12.13; 7:10.12.14-17; 11:15-15.17-18; 12:10-12; 13:10; 14:7-13; 15:3-4; 16: 5-7; 18:2-8.10.14.16.19-24; 19: 1-8; 21:3-4). Stilul lui din Evanghelie şi din epistole, chiar în proză fiind, este adesea vecin cu poezia. În aceeaşi situaţie este Raportul Creaţiei din Gen 1:1–2:2. Nu întâmplător, unii îl numesc poemul creaţiei. Este un gen de proză poetică.  Pe lângă acestea, Noul Testament conţine foarte multe citate poetice din Vechiul Testament.
Nu doar scrierile canonice conţin poezie. Multe părţi din aşa-numitele apocrife ale Vechiului Testament, precum şi unele scrieri extrabiblice de la Qumran sunt poetice.

Rolul poeziei biblice

Dacă ţinem seama de amploarea prezenţei poetice în Biblie, putem spune că aproape jumătate din textul ei este poezie. Acest fapt mărturiseşte în favoarea dorinţei autorilor de a fi populari, de a-şi face limbajul cât mai plăcut, şi mai ales memorabil. Acesta din urmă era un aspect deosebit de important într-o vreme în care oralitatea avea un rol dominant în creaţia literară şi în transmiterea ei.
Poezia se memorizează mai uşor, iar pentru a fi şi mai bine fixată, creaţia poetică se îmbina adesea cu muzica. Unele poeme erau scrise în mod special ca text pentru muzică, aşa cum este cazul psalmilor. Muzica avea nu numai rolul de a da o strălucire sărbătorească versului, ci şi de a face memorabil Cuvântul.
Nu puţine dintre poemele biblice au fost scrise ca acrostihuri, urmând ordinea celor 22 litere ale alfabetului ebraic, pentru a putea fixa mai uşor versurile în memoria poporului (Ps 9-10; 25; 34; 37; 111; 112; 119; 145; Pr 31:10-31; Pl 1-4; Na 1). Iar modelul acesta a fost urmat şi de scriitorii postbiblici (e. g. Ben Sira 51: 13-30). Acrostihul se regăseşte de asemenea la babilonieni, samariteni, sirieni şi arabi.

Traducerea poeziei biblice

Poezia biblică a fost tradusă în general ca proză. Traducerea s-a făcut, de regulă, nu de către poeţi şi lingvişti, ci de către teologi care nu întotdeauna sunt destul de „pedepsiţi în limbă”, fie că este vorba de expertiza ştiinţifică în limbile biblice, fie despre harul poetic în limba maternă. (Expresia „pedepsiţi în limbă” provine din prefaţa Bibliei lui Şerban, şi însemna, în limba română a acelor vremuri, „şcoliţi în domeniul limbilor”). Ambele problematici ale traducerii (fidelitatea faţă de textul sacru şi fidelitatea faţă de principiile esteticii literare ale limbii în care se traduce) sunt adesea viciate de abordări literaliste, destul de superstiţioase, care provin dintr-o înţelegere îngustă a teologiei inspiraţiei biblice, a naturii comunicării şi a rolului esteticii literare.
Ideea versificării psalmilor a apărut odată cu protestantismul. Poetul Clément Marot, foarte popular la vremea sa, a şi fost condamnat de autorităţile sorbonarde imediat după ce şi-a publicat psaltirea versificată (1542), o operă care avea să devină destul de influentă în favoarea Reformei în Franţa catolică şi care avea să fie continuată de cărturarul Theodore de B  (1551; cf. Wikipedia: Clement Marot, Theodore Beza. Vezi şi <a href=”http://search.abaa.org/dbp2/book172312318.html”>Les Pseavmes De David, Mis en rime Françoise, Par Clement Marot, Et Theodore De Beze.</a> Paris & Charenton, A. Cellier 1664). Umanistul Jan Kochanowski, primul poet polonez, a publicat de asemenea o Psaltire versificată (1579).
În cultura românească, versificarea Psaltirii s-a realizat mai întâi prin ambiţia cărturarului Dosoftei, mitropolit al Moldovei (1673), considerat de unii ca primul nostru poet naţional (<a href=”http://209.85.135.104/search?q=cache:K_29sWloyPUJ:www.nicugane.ro/articole/biblioteca/DOSOFTEI”>După Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673. Ediţie critică de N. A. Ursu, Iaşi,  1974</a>). Se prea poate ca stihuitorul moldav să fi făcut impresie mare la vremea sa. Şi nu-i putem judeca opera după criteriile limbii moderne. Dar putem fi de acord că versul lui Dosoftei nu ne prea încântă astăzi, dimpotrivă adesea ne inspiră plictis, ilaritate sau chiar neplăcere, chiar dacă cititorul „pedepsit” în istoria limbii române va recunoaşte adesea o dulceaţă arhaică, pe care cei preocupaţi cu scrierile vechi o savurează în mod sincer.

„Psaltirea în versuri este o carte românească, una dintre cele mai frumoase din toate timpurile. Traduşi ad litteram, psalmii au acea notă străină, neconvingătoare, pe care o întâlnim în orice ediţie de obşte a Bibliei. Dar Dosoftei a recreat, a versificat româneşte. A depăşit cadrul obiectivului, exprimându-se pe sine şi lumea sa, în termeni de inegalabilă măiestrie.” ( <ahref=”http://www.agonia.ro/index.php/essay/237087/index.html”>S. L. Mureşan,  „Peste trei secole de psalmodiere în glasul tânguios al lui Dosoftei – II”, eseu. Universitatea Hyperion, 2007</a>)

Dar în ciuda tentativelor pioase de a proslăvi contribuţia lui Dosoftei ca fiind de o „inegalabilă măiestrie”, superioară versului liber din traducerile obişnuite, eu cred dimpotrivă, că cel mai mare procent din farmecul Dosofteiului se datorează figurilor de stil ale autorilor ebraici originali, traduşi în greacă şi slavonă, apoi într-o limbă română a cărei expresivităţi se datorau caracterului popular, oral. Restul este exerciţiu de versificaţie, uneori izbutit, dar care nu depăşeşte poezia versului liber.