Schiţă istorică a dezvoltării subiectului slujirii femeilor în calitate de învăţător public în Biserica Adventistă. După Kitt Watts şi după alţi autori adventişti

În 1857, David Hewitt, primul adventist din Battle Creek (convertit al lui J Bates), susţinea că profeţia din Ioel 2 prevedea lucrarea publică a femeilor. Opinia aceasta a fost susţinută şi amplificată apoi de articole publicate în Review and Herald de James White (1858), de B. F. Robbins (1859), S. Welcome (1860) şi J A Mowatt (1861), M Howard (1868) etc.

În această perioadă a trăit şi activat Hannah More / Moore (1808-1868), a cărei activitate misionară excepţională, a fost ignorată de comunitatea AZS centrală (Battle Creek), ceea ce a atras o mustrare din partea Ellenei White, care a scris un întreg capitol pe subiectul acesta (Testimonies, vol. 1, cap. 114: „Cazul Hanna More”).

Uriah Smith a scris un articol în R&H (July 30, 1861), citând aprobativ un lung pasaj din ziarul Portadown News, articolul “Women as Preachers and Lecturers” (Femei ca predicatoare şi conferenţiare). Ca urmare a acestui punct de vedere adventist, explicit opus învăţăturii altor biserici evanghelice (care invocau 1 Cor 14 şi 1 Tim 2), au apărut primele evangheliste adventiste.

Sarah Hallock Lindsay (1868) a ţinut adunări evanghelistice în statul New York, împreună cu soţul ei.  În 1871 a primit şi ea autorizaţie de predicator. Ellen Edmonds Lane, de asemenea a fost evanghelistă publică în echipă cu soţul ei Elbert. Ea a primit autorizaţie de predicator în anii 1875-1889 şi a lucrat în Michigan, Ohio, Indiana, Virginia şi Tennessee. Tot în 1875 a fost autorizată şi Roby Tuttle. În 1879 a fost autorizată Julia Owen din Conferinţa Kentucky-Tennessee (1878-1895).

Adelia Patten Van Horn a fost trezorieră a Conferinţei Generale (1871-1873). Acelaşi servciu l-a făcut şi Minerva J Loughborough Chapman (1877-1883). Acestea nu s-au remarcat ca predicatoare, dar le-am dat ca exemplu că liderii noştri au fost de obicei şi de multă vreme deschişi faţă de ideea că o femeie poate sta în fruntea Bisericii. Să nu uităm că astăzi în multe zone ale lumii, numai un pastor ocupă postul de trezorier de conferinţă, iar femeia, chiar dacă este specializată în studii economice, poate fi cel mult o contabilă.

În 1879 au apărut în Review articole scrise de John N Andrews şi de James White, care explică rostul textelor din 1Cor 14:31-36 şi 1 Tim 2:12, în aşa fel încât apără dreptul femeilor de a vorbi în public şi a predica. Articolul lui James White a fost retipărit în Adventist Review, Feb. 4, 1988, p. 17-19.

În sesiunea Conferinţei Generale din 1881 a apărut pentru prima dată, din partea unui comitet de propuneri, ideea de a hirotoni pentru misiunea Evangheliei şi pe femeile care lucrează cu talent şi succes. Propunerea a fost raportată şi în Review (dec 20, 1881). Decizia însă a fost lăsată pe seama comitetului Conferinţei Generale. Chestiunea însă nu s-a rezolvat atunci şi a trecut mai mult de un secol (1995) până a fost adresată din nou în Conferinţa Generală şi apoi pusă la vot numai ca procedură locală (nu ca o regulă generală sau ca învăţătură biblică). Ellen White nu a fost prezentă la Conerinţa din 1881, dar cu siguranţă a avut cunoştinţă de desfăşurarea Conferinţei, fie de la fiul ei (William), care fusese prezent, fie din Review.  Nu a comentat deloc propunerea hirotonirii femeilor, nici de bine, nici de rău. Tăcerea ei este interpretată de unii ca aprobare, de alţii ca respingere. În realitate, această tăcere nu are nici o autoritate în sine. Ca profet, Ellen White trebuia să vorbească atunci când i se descoperea ceva. Dacă asupra unui subiect, Dumnezeu nu-i vorbise şi nici ea nu-şi formase pe baza Bibliei o opinie fermă, nu se amesteca să vorbească sau să scrie.

(La fel procedase Ellen White şi cu subiectul Trinităţii. Tot timpul cât a trăit soţul ei şi primii pionieri (aceştia fiind non-trinitarieni), ea nu a vorbit nici în favoarea doctrinei Trinităţii, nici împotrivă, cum se exprimaseră James şi ceilalţi. Abia de pe la 1890 a introdus indirect idei trinitariene (dumnezeirea lui Iisus, personalitatea Duhului), dar chiar şi după aceea, ea nu a folosit nicăieri cuvântul Trinitate, probabil pentru a nu scandaliza „vechea gardă”, care încă se ținea tare pe poziţie. A folosit în schimb, o singură dată, expresia sinonimă „The Heavenly Trio” – Cereasca Treime. Astăzi însă nu mai este nevoie să fim la fel de atenţi cu cei de alte opinii din Biserică, deoarece doctrina Trinităţii este deja oficial recunoscută în Biserică din 1940, iar oponenţii sunt un mic număr de rebeli, care fac pe restauraţioniştii, încercând să ne readucă la credinţa „originală” a pionierilor. Pionierii însă la vremea lor au fost mai deschişi decât suntem noi la vremea noastră).

Anuarul din 1884 menţionează, în afară de Ellen White, patru doamne şi două domnişoare care au primit ordination credentials din partea Conferinţei Generale. Nu au fost hirotonite efectiv, însă formularele scrise erau la fel pentru toată lumea.

În 1892 (May 24), G. C. Tenney scrie în Review articolul „Women’s Relation to the Cause of Christ,” în care menţionează 1 Cor. 13:34, 35, şi 1 Tim. 2:12, argumentând  că este „evident nelogic şi nedrept să se dea oricărui pasaj biblic un sens radical şi necontextualizat, în contrast cu principiile dominante afirmate în Scriptură.” (a fost retipărit in Adventist Review, Feb. 4, 1988, p. 19-21).

În 1895 (July 9), ELLEN WHITE scrie un articol la Review, în care afirmă că „femeile care sunt dispuse să sacrifice timp pentru slujirea Domnului – vizitând pe bolnavi, ocupându-se de tineri, slujind nevoilor săracilor – ar trebui puse deoparte pentru această lucrare prin rugăciune şi punerea mâinilor.” Ca urmare, la serviciul de hirotonire a mai multor slujitori, în Australia (1900), au fost hirotonite şi diaconese. Când aţi văzut ultima dată la noi în țară, măcar o primă-diaconeasă sau o prezbiteră cu binecuvântare? Noi trăim pe altă planetă.

Biserica a emis autorizaţie de predicator (eng. minister) pentru surorile Helen Williams (1897-1914), S. M. I. Henry (1898), şi Lulu Wightman (1897-1910). La 23 feb. 1909, Lulu Wightman a vorbit unui auditoriu de 1500 în Lincoln, Nebraska. În 1908 Lulu Wightman este menţionată ca ordained minister (predicator ordinat/hirotonit). La fel şi Ellen White este menţionată între anii 1871-1915 ca ordained minister, deoarece aceasta era denumirea standard a funcţiei în schema administrativă, deşi nu a fost niciodată hirotonită. Cele mai multe femei care au primit autorizaţie de slujitor al Bisericii, în această perioadă, au fost soţii de pastor; iar cele mai multe au activat ca lucrător biblic (instructor de Biblie), deci funcţionând ca învăţător public. Câteva însă au activat chiar ca evangheliste, aşa cum am menţionat mai sus, între care şi Marinda (Minnie) Day Sype.

Marinda Day Sype, zisă Minnie (autorizată între anii 1902-1956) a lucrat ca evanghelistă şi păstoriţă, a întemeiat biserici în Oklahoma şi Iowa, a oficiat în câteva ocazii înmormântări şi botezuri (cu aprobarea Conferinţei, în lipsa unui pastor!), a ţinut adunări de duminică în închisori şi multe predici, lecturi biblice şi vizite misionare. Preşedintele Conferinţei Oklahoma menţiona că în anul 1904 Minnie predicase 244 predici, ţinuse 89 lecturi biblice, făcuse 484 vizite, contractase 22 de abonamente la revistele Bisericii şi în două adunări evanghelistice câştigase 42 de convertiţi, care primiseră apoi botezul. În 1905, Minnie a câştigat 31 candidaţi pentru botez. Erau în conferinţă pastori şi evanghelişti care câştigaseră mai mulţi (40-50 candidaţi), lucrând în echipă. Minnie însă lucra singură, ajutată numai de soţul ei, în calitate de cântăreţ şi de maestru în ridicarea cortului evanghelistic.

Minnie nu fusese adventistă. La origine, ea era o tânără învăţătoare, botezată într-o biserică evanghelică. Se căsătorise la 19 ani cu un tânăr adventist (Logan Sype) care era bun cântăreţ şi credincios, un om de caracter, deşi fără talent apologetic sau evanghelistic. Ea nu se gândea că va accepta vreodată religia lui ciudată. S-au înţeles de minune, hotărând să respecte fiecare credinţa celuilalt, să se însoţească unul pe altul la biserică şi să nu se certe pe subiecte controversate. Minnie ceruse ajutorul pastorului ei să documenteze baza biblică a duminicii, în speranţa că-şi va convinge soţul, dar pastorul a dezamăgit-o. În aceste împrejurări, socrul ei (care era prezbiter adventist şi un om al Bibliei) i-a trezit interesul pentru un studiu mai aprofundat al Scripturii. În cele din urmă, după lupte sufleteşti şi studiu biblic, a acceptat cu bucurie credinţa soţului ei. Dar odată cu bucuria credinţei a primit şi darul de evanghelist, fiind dispusă să facă orice pentru promovarea mesajului despre adevăratul sabat. Minnie a avut trei copii. Şi a avut de asemenea încercări. Când cel mai zburdalnic dintre ei s-a pocăit şi începuse să ajute evanghelizarea cu banii lui, a suferit un accident (fiind lovit în cursul unei altercaţii dintre câţiva beţivi, în care el nu fusese implicat) şi după câteva zile a murit. Soţul ei adesea se îmbolnăvea (şi în cele din urmă, a murit mai devreme, în 1925). Odată, cortul evanghelistic a fost dărâmat de furtună şi fără să se descurajeze, cei doi l-au ridicat din nou, în ciuda ploii. Altădată, casa lor a ars complet, fiind salvată doar familia. Ca femeie evanghelist primea un salariu mic (tradițional, femeile au fost plătite mai puţin decât bărbaţii, pentru aceeaşi muncă). Cei doi copii rămaşi în viaţă au fost înscrişi în şcoli adventiste, care nu puteau rezista fără taxe, iar lucrarea de evanghelizare cerea şi efort financiar, nu doar fizic, intelectual şi vocal. În 1912, la îndemnul altora şi-a scris experienţa vieţii şi a lucrării, o carte care s-a vândut bine şi a ajutat-o să iasă din datorii şi să plătească în continuare taxele copiilor ei la liceu. Cartea a fost foarte apreciată şi de liderii Conferinţei.

Ziceţi că nu ar trebui hirotonită o asemenea femeie, care făcea acelaşi lucru ca şi colegii ei, şi purta acelaşi titlu de ordained minister?  J W McComas, care o ajutase pe Minnie în unele evanghelizări ca asistent, în urma acestor eforturi a fost hirotonit. Fiul ei, Ross Sype, a devenit pastor în 1914 şi conferinţa l-a însărcinat să o ajute pe mama lui în predicare. Minnie însă, deşi purta aceeaşi sarcină şi acelaşi nume, nu putea fi hirotonită… Ea a mai slujit biserica şi în calitate de administrator misionar la conferinţă şi la revista Watchman, iar când s-a pensionat (la numai la 61 de ani, cu ocazia recăsătoririi), păstorea patru comunităţi. Când s-a recăsătorit (cu fratele Atteberry), după cinci ani de văduvie, în 1930, Conferinţa s-a gândit că bine ar fi ca de acum încolo ea să rămână pe întreţinerea oferită de soţ, să nu mai fie finanţată de conferinţă. Dar soţul nu avea avere şi voia să o ajute în lucrare, în calitate de colportor. Femeile erau plătite pe atunci în funcţie de starea civilă şi de cum se considera că soţul ar trebui să-şi întreţină familia, nu ca o remuneraţie corectă pentru munca depusă. S-a decis totuși să i se dea un ajutor de 10 dolari pe săptămână (echivalentul a 136 USD în 2014), pentru a-şi continua lucrarea, ceea ce era destul de puţin, faţă de salariul unui bărbat. Deşi a fost frustrată de această atitudine, a continuat să lucreze, activând în Washington, Florida şi Bahamas. Cum şi al doilea soţ a murit curând, Minnie s-a recăsătorit mai târziu cu un domn Crippin, de aceea a fost cunoscută ultima dată ca Minnie S. Crippin. A slujit Biserica în multe feluri, timp de 54 ani, între care şi în calitate de pastor, evanghelist şi administrator. A activat şi înainte de a fi angajată, şi după pensionare. A murit la 87 ani, în 1956, după ce în cursul vieţii întemeiase cel puţin 10 comunităţi. Aș vrea să știu câți bărbați hirotoniți au făcut jumătate din munca ei.

În 1898, sora S M I Henry inaugurează primul departament de slujire feminină, într-un supliment al Review.

În 1904 s-a convertit la adventism Alma Bjugg (o căpităneasă din biserica Armata Salvării) şi a devenit primul misionar adventist autohton din Finlanda. A primit ministerial licence (autorizaţie de pastor). Desigur, fără hirotonire.

În 1915, în Conferinţa Iowa a fost realeasă ca secretară Flora Dorcas. O altă femeie (Meta Peterson) a fost aleasă secretară pentru câmpul misionar, şi amândouă au fost secretare ale şcolii de sabat pe conferinţă. Este vorba de aceeaşi conferinţă, care angajase pe Minnie Sype ca evanghelistă şi care în 1916 a desemnat-o ca secretară a „misiunii din patrie” (libertatea religioasă, etc.).

În 1918, Louise Kleuser era păstoriţă în comunităţi adventiste din Connecticut.

În 1921, Mary Walsh activa ca evanghelistă eficientă în partea de est a SUA. A fost autorizată între anii 1921-1981.

Între anii 1933-1950, au început să activeze femei cu pregătire superioară în teologie, completată adesea cu studii postuniversitare, devenind păstoriţe sau profesoare de teologie:  Maybell Vandermark [Goransson] a devenit în 1933 păstoriță asistentă într-un district din Virginia şi apoi profesoară de Biblie şi pedagogă, cu un Master în arheologie. În 1945, Jessie Weiss Curtis a fost autorizată ca păstoriţă (1945-1972) şi a întemeiat mai multe comunităţi în Pensylvania. În 1948, Madelynn Jones [Haldeman] a absolvit facultatea de teologie de la Columbia Union College. În acelaşi timp, Ida Matilainen începea o activitate de 40 ani de evanghelizare, având şi un Master în teologie biblică. A lucrat în nordul Finlandei, aproape de cercul polar, unde ar trebui trimiși numai apostoli hirotoniţi…

În 1955, a absolvit Leona Running, care avea să devină primul specialist în limbi biblice de la Universitatea Andrews. Lucille Harper [Knapp] a fost probabil prima femeie sponsorizată pentru a face seminarul teologic. S-a specializat de asemenea în limbi biblice. În 1966, Margaret Hempe a fost angajată ca profesoară de Biblie la Loma Linda. Între 1970-1976, Margarete Prange, de asemenea absolventă de teologie, a slujit ca pastor asistent în Germania.

În 1950, slujbaşi ai Conferinţei Generale au discutat din nou subiectul hirotonirii. Vicepreşedintele A. V. Olson a propus să se ia în consideraţie faptul că Ellen White a îndemnat ca surorile care slujesc Biserica să fie hirotonite (Review and Herald, July 9, 1895). După ceva discuţii, s-a decis să se recomande Comitetului Conferinţei Generale, în urma sesiunii, să numească un mic comitet de studiu, care să dea apoi un raport (—Minutes, GC Officers Meeting, May 3, 1950).

În 1968, corespondenţa dintre preşedintele Diviziunii Nord-Europene şi secretarul Conferinţei Generale reflectă preocupări pentru oportunitatea hirotonirii feminine. Comitetul GC a răspuns: „DNE a cerut sfat cu privire la hirotonirea de femei. Întrebarea vine din Finlanda. Istoric, Adventiştii de Ziua a Şaptea nu au hirotonit femei. Totuşi se crede că subiectul hirotonirii femeilor ar trebui pus pe agendă pentru conciliul de toamnă din anul acesta” (—Minutes of GC Officers Meeting, April 8, 1968). Ca urmare, după o scurtă discuţie, pe 30 sept. 1968 s-a numit un comitet de studiu format din trei persoane: H. W. Lowe, Raoul Dederen şi M. K. Eckenroth. Nu am informaţii cu privire la concluziile acestora. Se poate căuta. Dar părerea mea este că nu prea contează concluzia unor teologi. Votul unei majorități mai puțin educate se dovedește mai sonor. În vara lui 1970, slujbaşii Conferinţei Generale au reluat iarăşi în discuţie rolul femeilor. S-au înţeles să numească „un comitet de studiu adecvat, în vederea acestui subiect larg… şi să raporteze concluziile lor la Conciliul de toamnă din 1970” (—Minutes, GC Officers Meeting, June 5, 1970). Iarăși comitete și studii…

În 1972 a fost hirotonită prima prezbiteră adventistă, Josephine Benton, sub autoritatea Conferinţei Potomac şi a unor preşedinţi de uniuni. Ea a devenit şi autoarea unui studiu important despre istoria slujirii femeilor în Biserica Adventistă.

În acelaşi an (1972), Diviziunea Extremului Orient a cerut sfat privitor la hirotonirea de femei. Comitetul de Cercetări Biblice a primit sarcina de a studia locul femeilor în Biserică şi a îndrumat pe liderii Diviziunii Extremului Orient să se adreseze Comitetului de Cercetări Biblice pentru studiu şi sfat (—Minutes of GC Officers Meeting, June 21, 1972). În 1973 a început studiul despre „rolul femeilor”. Comitetul Conferinţei Generale a stabilit un comitet ad hoc, care să studieze rolul femeilor în Biserică şi hirotonirea femeilor. Şeful acestui comitet a fost desemnat W. J. Hackett (vicepreşedinte CG), iar Gordon Hyde, de la proaspătul Institut de Cercetări Biblice (BRI) a fost desemnat ca secretar.

În 1973: La Takoma Park (Maryland), Kit Watts a fost aleasă ca slujitoare pentru publicaţii în comunitatea Sligo, iar Josephine Benton, fostă prezbiteră, a devenit pastor asociat, autorizat (cu ministerial license). De asemenea, Margaret Hempe de la comunitatea Universităţii Loma Linda a fost recunoscută ca păstoriţă. În acelaşi timp, succesul Margaretei Prange ca pastor în Germania, a determinat pe liderii conferinţei germane să scrie Conferinţei Generale, cu propunerea de a o hirotoni ca prezbiteră. Această cerere a condus pe preşedintele CG (Robert Pierson) la convocarea Conferinţei de la Camp Mohaven, Ohio (sept. 1973). S-au întâlnit acolo trei comitete ad hoc, însumând 13 bărbaţi şi 14 femei, s-au prezentat 29 de referate din partea acestora, asupra rolului femeilor în Biserică. Recomandarea Bisericii, în urma acestei întâlniri, a fost ca să se poată hirotoni femei ca prezbiteri locali, acolo unde se cere, iar cele care au pregătire teologică să poată fi angajate ca asociate în serviciul pastoral (“asociates in pastoral care”), căutându-se locul cel mai potrivit. De asemenea, s-a propus un program-pilot care să ducă la ordinarea de femei în anul 1975 (peste doi ani).

În oct. 1973, Conciliul Anual al CG cere „mai mult studiu” asupra acestui subiect. Se votează acceptarea raportului de la Camp Mohaven, dar şi anumite recomandări (pe care nu le-am înţeles bine, dar mi se par forme de reticenţă sau de amânare a unei decizii finale). În anul 1974, conciliul de toamnă votează din nou că este necesar „mai mult studiu”, că „momentul nu este oportun şi timpul nu este copt” pentru a hirotoni femei la în slujba Evangheliei. În 1975, în întâlnirea de primăvară, CG decide să se pună capăt obiceiului de a acorda femeilor autorizaţie pastorală (obicei care durase 100 de ani!). În acelaşi timp, comitetul a adoptat regula de a permite hirotonirea de diaconese şi prezbitere, cu „condiţia exercitării atenţiei şi precauţiei maxime” (ca şi cum pentru bărbaţi ar trebui o atenție și precauție minimă!). Femeile sunt îndemnate să devină lucrători biblici sau chiar pastori asistenţi, dar cu menţiunea că vor primi doar licenţă misionară, nu şi autorizaţie de predicator-evanghelist-pastor. (Nu am înțeles niciodată de ce oficiul de pastor este superior aceluia de misionar!).  Surorile W. H. Anderson (Central Union), Mary E. Walsh (Pacific Union), şi Josephine Benton (Potomac Conference) au fost printre ultimele femei menţionate în anuarul din 1975 care mai aveau autorizaţie pastorală.

În 1976, BRI (Biblical Research Institute) a pregătit 13 referate teologice, pe baza discuţiilor de la Camp Mohaven, fără însă a fi difuzate membrilor pentru studiu. În Review, Directorul BRI Gordon Hyde întreba retoric: „Dacă Dumnezeu a chemat o femeie, şi dacă slujirea ei aduce rod, de ce s-ar reţine Biserica de la îndeplinirea actului standard al recunoaşterii ei [adică hirotonirea]?”

În anii care au urmat, Biserica a continuat totuşi să aibă păstoriţe. În 1976, Margarete Prange este acceptată ca păstoriţă într-un district din Germania de Est („Democrată”). În 1977, prima femeie capelan adventistă primeşte certificat, urmată de sora Frances Osborne.

În martie 1977 (întânirea de primăvară a CG) Preşedintele Robert H. Pierson informează că subiectul hirotonirii este în continuă cercetare şi că se va da un raport la conciliul anual din 1977. Cum conciliul anual implică mai mulţi delegaţi din câmpul mondial, votul acestora este statistic negativ şi aşa se face că subiectul cu pricina avea să fie şters de pe agenda conciliului anual. S-a votat ca femeile să fie desemnate ca “associates in pastoral care”, o denumire a angajaţilor stafului pastoral, care nu sunt hirotoniţi.

Subiectul a început să devină popular şi inflamant din 1977, în multe comunităţi, cum a fost cazul în biserica din Sligo. Ca răspuns la cererea lui James Londis şi Kitt Watts, preşedintele Diviziunii Nord Americane, a permis să se publice în biserica din Sligo 13 referatele teologice care fuseseră în mod unanim recunoscute de BRI (departament de cercetare al CG), şi care nu conţineau nici un obstacol în calea hirotonirii de femei. Wilson şi Dederen s-au dus să potolească spiritele într-o miercuri seara, în biserica din Sligo, unde controversa luase proporţii. Conferinţa luase decizia ca o majoritate de 2/3 să existe în favoarea hirotonirii de prezbitere, iar majoritatea de 60 % era atacată de marea minoritate (1978). În asemenea condiţii, de ceartă şi de insuficientă informare la firul ierbii, cu multe ezitări politice la vârf, şi cu o majoritate de membri în ţările mai puţin alfabetizate teologic, nu sunt şanse, după părerea mea, ca vreodată să se ajungă la soluţia ideală prin bună înţelegere. Ar fi numai o minune să se întâmple altfel.

În oct. 1979, conciliul anual al CG a votat “internships” (faza de stagiar) pentru „păstoriţe” (associate in pastoral care) şi pentru instructoare de Biblie, care să intre în vigoare în America de Nord din 1980. În acelaşi timp, Diviziunea Nord-Americană a votat ca şi absolvenţii nehirotoniţi să poată boteza în comunitatea lor locală.

1979-1982: Josephine Benton devine păstoriţă în comunitatea din Rockville, Maryland.

1980, April 17. La sesiunea CG din Dallas, preşedintele a cerut şi femeilor să se implice în lucrare cu toate forţele şi talentele de care dispun, în vederea încheierii misiunii Bisericii.  În anii care au continuat, Seminarul Teologic a produs şi alte absolvente de teologie, iar unele din ele au făcut pregătire pastorală superioară, uneori sponsorizate de conferinţă. În 1982 s-a organizat Association of Adventist Women (AAW – Asociaţia Femeilor Adventiste) cu scopul de a răspunde apelului lui Neal Wilson. Asociaţia nu avea rolul de a discuta problema hirotonirii. Creşterea numărului de absolvente cu specializări în teologie s-a resimţit şi în câmpul mondial, unde ele şi-au găsit catedră sau alte locuri de muncă în acord cu pregătirea.

În martie 1984, Conferinţa Potomac a permis unor prezbiteri să boteze. Printre aceştia erau şi trei femei cu rol pastoral (Jan Daffem de la biserica Sligo; Frances Wiegand de la biserica Beltsville, şi Marsha Frost din Virginia. La botez au asistat neputincioşi şi unii membri ai CG, care erau membri într-una din aceste comunităţi locale. Ca urmare, Conferinţa Potomac a  primit mustrare pentru că a sfidat autoritatea şi regulamentul CG. În acelaşi an, referatele teologice din 1975 ale BRI (care continuau decizia de la Camp Mohaven) asupra rolului femeilor sunt publicate în 100 de copii, după 9 ani de aşteptare. De unde iarăși vedem că rolul inofrmării, al transparenței și al teologiei pare mai modest, decât rolul administrativ al voturilor și al politicilor de grup.

În august 1984, Conferinţa Potomac este invitată de CG să renunţe la acţiunea care permite păstoriţelor să boteze în calitate de prezbitere. În acelaşi timp, se promite redeschiderea studiului despre hirotonire. (Exasperant: a câta oară?). Se reafirmă decizia din 1975 pentru hirotonirea femeilor ca prezbitere, dar se lasă pe seama fiecărei diviziuni libertatea de a proceda aşa cum crede că este necesar, în ce priveşte alegerea şi hirotonirea femeilor ca prezbitere. Astfel, permisiunea aceasta se extinde la câmpul mondial. Conciliul anual votează convocarea unei comisii asupra rolului femeilor în Biserică, cu reprezentanţi din fiecare diviziune, pentru a studia hirotonirea femeilor. Se votează ca chestiunea să fie rezolvată definitiv (!) la sesiunea CG din 1985.

Între timp, femeile devin slujitoare ale Bisericii chiar şi în lumea a treia. Sora Sally Kiasiong Andriamiarisoa, absolventă de teologie, devine pastor asociat în insulele Mauritius (1984-1986), pe când noi, aici în paradisul comunist (care ne ferea de racilele capitalismului!) nu aveam nici măcar posibilitatea de a ne cruci la o asemenea veste.

În 1985 (26-28 martie) comisia despre rolului femeilor în Biserică, formată din 65 de membri (incluzând şi 15 femei), la Washington DC, a decis împotriva hotărârii anterioare de a se lua o decizie definitivă asupra hirotonirii în acel an. S-a recomndat în continuare mai mult studiu al chestiunii, în special studiul sfaturilor lui Pavel şi al istoriei Bisericii, revizuirea acestor chestiuni de un grup reprezentativ în 1988 şi cu decizii de luat în conciliul anual din 1989. S-a decis de asemenea ca femeilor să li se dea orice rol de conducere, care nu implică hirotonire. Cu privire la bărbaţi s-a decis să nu fie hirotoniţi, decât după o lucrare pastorală adevărată. S-a decis ca să se studieze mai departe chestiunea statutului păstoriţelor din Diviziunea Nord Americană la conciliul anual din 1985. În acelaşi an, în comunitatea din Geneva au fost hirotonite 4 diaconese, după un studiu de 9 luni şi după audierea mai multor teologi şi predicatori (G. Steveny, J. C. Verrechia, V. Haenni, E. Zuber, and F. Hugh). De unde se vede că Europa este altceva. Ca reacţie, preşedintele conferinţei locale cere pastorului senior din Geneva să oprească hirotonirea de femei, crezând că Diviziunea Euro-Africa nu a autorizat hirotonirea de femei pentru nici o funcţie şi că nu va autoriza, până ce Biserica mondială ajunge la un acord.

La sesiunea CG din New Orleans (iulie 1985) se acceptă recomandarea de la conciliul anual, că trebuie mai mult studiu etc… Se decide ca femeile să fie puse în orice rol care nu cere hirotonire, şi se contestă hirotonirea lor ca diaconese. Astfel, pe măsura trecerii timpului, administraţia a tins să se întoarcă la poziţii de dinaintea Ellenei White. Conciliul anual din oct. 1985 a făcut foarte clară discriminarea între femei şi bărbaţi în ce priveşte hirotonirea. Recomandarea Diviziunii Nord-Americane (ca păstoriţele cu pregătire teologică pastorală să aibă permisiunea de a boteza, a cununa în SUA, în aceleaşi condiţii cum s-a făcut din 1979, ca prezbitere locale), a fost respinsă. Conciliul a decis că ele pot lucra ca pastori, dar fără să aştepte hirotonire. Se decide să se publice mai multe veşti misionare despre femei.

În 1986 s-a descoperit că Ellen White aprobase hirotonirea diaconeselor încă din anul 1900, dovedindu-se astfel că studiile repetate şi lărgite şi adâncite până atunci asupra acestui subiect fuseseră fie eludate, fie superficiale.  La comunitatea Universităţii Andrews (PUC), dorinţa unei majorităţi de 56 % de a avea şi prezbitere nu se realizează, deoarece comitetul hotărâse să fie o majoritate de 60 % pentru a decide. Teologi ca Richard Davidson, Patricia Mutch, Russell Staples au vorbit publicului în favoarea hirotonirii. Samuele Bacchiocchi s-a opus hirotonirii femeilor. În acelaşi an, Conferinţa Profesorilor (Adventişti) de Religie de pe Coasta de Vest a decis, cu un vot de 40/0 şi cu o singură abţinere, să susţină hirotonirea păstorițelor. Tot în 1986, Conferinţa California de Sud-Est a votat pentru ca femeile nehirotonite să poată îndeplini aceleaşi acte de cult ca bărbaţii nehirotoniţi (cărora conferinţa le permitea să boteze!). Un sondaj făcut de Roger Dudley în 1986 a relevat că 94 din 131 (83%) dintre profesorii de Biblie adventişti din Nord America susţineau hirotonirea păstorițelor. Păstoriţa de la Loma Linda, cu voia stafului pastoral şi a comunităţii locale, a botezat doi candidaţi, la sfârşitul anului 1986.

În 1987, este tipărită cartea lui Bacchocchi împotriva hirotonirii femeilor (Women in the Church). În schimb, profesorii de religie din Vest reafirmă apelul lor pentru hirotonirea femeilor. În acelaşi timp, comunitatea universitară Andrews (PMC) votează pentru a avea prezbiteriţă, de data aceasta cu o majoritate de 62,5 %. Înainte de vot, membrii comunităţii primiseră un document de 12 pagini conţinând ambele poziţii: argumente pro şi contra. Dwight Nelson, care fusese împotriva hirotonirii femeilor, trece de partea comunităţii. Un alt studiu făcut de Roger Dudley arăta că 46% dintre pastorii Diviziunii favorizau hirotonirea femeilor ca pastori. Observaţia sa era că majoritatea celor pentru sunt sub vârsta de 50 de ani, iar majoritatea celor împotrivă au peste 50 de ani. În acelaşi an (august 1987) Roger Dudley a publicat un sondaj făcut printre profesorii adventişti de Biblie (teologi) din toată lumea, arătând că 69% dintre aceştia susţin hirotonirea pastorală a femeilor care au demonstrat calităţi evanghelistice sau pastorale.

În 1988, la sediul CG s-a întâlnit a doua comisie pentru rolul femeilor în Biserică. Aceasta a recomandat că este necesar mai mult studiu, înainte de a se lua o decizie finală asupra hirotonirii femeilor. Pentru prima dată sunt invitate şi câteva păstoriţe, ca să participe la discuţie. Au fost invitate de asemenea mai multe profesoare care erau împotriva hirotonirii femeilor. Pe de altă parte, Diviziunea Nord-Americană a cerut să se pună capăt odată acestei discriminări. Într-adevăr, politica tradiţională, care permitea femeilor să fie orice şi să facă orice, dar fără hirotonire nu se justifica biblic, nici logic, ci doar la nivel de politică administrativă. Unele conferinţe locale au acceptat apelul Diviziunii, permiţând femeilor, ca şi absolvenţilor nehirotoniţi să boteze sau să cunune în calitate de prezbiter, în biserica locală.

În 1988, în Diviziunea Nord-Americană erau deja 960 de prezbitere, în 3036 de comunităţi, pe lângă 14.495 de prezbiteri. În China se raportează în 1988 că sora Hui Ying Zhou a botezat cel puţin 200 persoane în Wuxi, atrăgând până la 1.000 de oameni la serviciile de sabat. Cu trecerea timpului, în 1989, tendinţa pentru hirotonirea femeilor creşte în America de Nord şi chiar în alte diviziuni.  Ideea devine tot mai populară şi printre preşedinţii de uniune. În acelaşi timp, alte comitete oficiale trag şi înapoi şi înainte. De exemplu, în 1989 delegaţii votează (187 contra 97) în favoarea recomandării celei de-a doua comisii, respingând hirotonirea femeilor, dar permiţând femeilor calificate să boteze şi să cunune. Sondajele făcute printre femei angajate ale Bisericii sau ale instituţiilor arată că, în proporţie de peste 60 % ele sunt pentru hirotonirea femeilor.

La sesiunea CG din 1990 (Indianapolis), delegaţii votează (cu 1173 contra 377) ca femeilor să nu li se acorde acum hirotonirea. Dar cu o majoritate de 776 contra 494 au votat că femeile pot săvârşi botezuri şi cununii în acele diviziuni care autorizează aceasta. În august 1990, reprezentanţi CG au cerut editurilor adventiste să nu publice scrieri pe tema hirotonirii femeilor. Unele cărţi au fost oprite în formă de manuscris, iar autorii au căutat alte edituri. Diverse cărţi adventiste despre slujirea Bisericii, Biblie, femei şi egalitate au fost publicate în această perioadă la diverse edituri.

În 1994, Raymond Holmes, un pensionar care activase ca profesor de teologie, a publicat o carte împotriva hirotonirii femeilor (The Tip of an Iceberg), argumentând că, dacă Scriptura este interpretată în aşa fel încât să permită hirotonirea femeilor, întreaga autoritate biblică şi toate credinţele specifice şi unice adventiste sunt ameninţate! Cartea a fost publicată în nume personal, la o editură neoficială, dar distribuită larg printre adventişti. A fost apreciată de mulţi lideri, în special dintre cei care erau deja înclinaţi în această direcţie şi astfel a căpătat aparenţa că ar fi o opinie „oficială” a Bisericii (ceea ce se întâmplă de fapt cu multe cărţi, chiar din cele publicate la edituri adventiste oficiale).

În 1995, profesoara Nancy Vyhmeister, de la Universitatea Andrews a răspuns cărţii lui Holmes într-un articol din Ministry, arătând părţile ei bune, cât şi defectele de logică şi de exegeză biblică. Cartea lui Holmes este astăzi promovată de Stephen Bohr şi de alte cercuri (ultra)conervatoare. Tot în 1995, s-a publicat o carte adventistă cu 14 autori renumiţi, în favoarea hirotonirii femeilor (The Welcome Table. Setting a Place for Ordained Women; TEAM Press).

În 2005 a fost aleasă Ella Simons (o femeie de culoare) ca unul dintre vicepreşedinţii generali ai Conferinței Generale.

Sesiunile CG din 1995 (Utrecht), 2000 (Toronto), 2005 (St Louis) şi Atlanta (2010) nu au pus capăt disputei, nici din punct de vedere al „cercetării biblice”, nici din perspectivă politică bisericească sau partizană. Sunt mai multe şanse în 2015, după 20 de ani? Cine poate şti?

Posted 9th January 2015 by F G L,

(Niciun subiect teologic nu a consumat atâta energie ca subiectul hirotonirii și al poziției femeii în Biserică. Această uriașă concentrare de forțe pe frontul unde nu se dă adevărata luptă spune mai multe decât ne place să auzim. Istoria ilustrează că dacă dorești să știi care este distanța reală de la pământ la lună, sau care este sensul unor texte biblice, votul majoritar nu face decât să indice opinia majoritară a votanților. Democrația are limitele ei. Și partidul național-socialist german a ajuns cândva la putere prin vot democratic… Iar democrația trebuie respectată oricum).