Nu este deloc o glumă. Probabil v-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu acel păstor duhovnicesc care, sătul de spiritele neliniştite din parohie, îşi ia o distanţă respectabilă, justificându-se cu textul „Paște oile Mele!”. Adică nu caprele.

În spiritualitatea ovină, capra este considerată ca având anumite graţii negative: mănâncă de sus, nu de jos, este mereu cu coada pe sus, sare masa şi casa, nu stă cuminte în turmă, exasperându-şi ciobanul.

Dar adevărul este destul de diferit. Dacă ar fi într-adevăr rele caprele, nimeni nu le-ar mai ţine în turmă. Capra dă mai mult lapte decât oaia şi, chiar dacă are un sânge mai fierbinte, nu are nimic drăcesc. De altfel, turmele din timpurile biblice conţineau oi şi capre. Cele două genuri din subfamilia caprinelor (oaia şi capra) erau practic considerate echivalente. Deşi ebraica biblică are destule cuvinte prin care distinge oaia de capră (oaie = rāḥēl, kébeś, kéśeb, kiśbā;; capră = ᶜēz, śəᶜīrā), termenii cei mai obişnuiţi erau aceia care nu făceau această distincţie. Termenul śê, care este de obicei tradus „miel”, indică orice exemplar din turmă – oaie sau capră: śê-kəbāśīm („miel de oi”) şi śê-ᶜizzīm („miel de capre”). Mai mult, deşi toate au forme de plural distincte, cel mai obişnuit plural care se foloseşte este unul neregulat şi inclusiv: ṣôʾn, care a fost tradus de obicei cu „oi”, deşi cuprinde în realitate şi pe capre.

Capra şi oaia erau echivalente ca jertfă (Lev 5:6), capra fiind chiar menţionată în mod special (Num 15:27), iar mielul de Paști era la fel de bine şi ied (Ex 12:5). Îndemnul pastoral dat lui Petru în Ioan 21 este scris în greacă, unde termenul probata avea acelaşi sens inclusiv la origine. Dar Iisus vorbea cu ucenii în dialectul iudeo-aramaic, în care termenul  ᶜān, corespunde sigur termenului ebraic ṣôʾn (oi şi capre, turmă).

Pilda din Matei 25 este singura în care caprele apar ca simbol negativ. În rest, capra este un echivalent al oii, are aceleaşi „drepturi” şi aceeaşi valoare. Prin urmare, dragul meu ciobănaş, nu scapi de datoria de a alerga după capre, dacă ţi-ai ales profesia asta. Caprele îţi scot sufletul uneori, dar şi ele au suflet. De pierdut sau de salvat. Şi îmi place să cred că cel mai probabil oaia pierdută din parabolă era o capră, pentru că această creatură neliniştită se aventurează mai departe decât ar dori păstorul şi are mai multe şanse de a se pierde.

Mă doare sufletul că misiunea pastorală, care este cea mai nobilă, a căzut în dizgraţia unora şi este tratată ca o profesie comodă, în care idealul este să nu apară probleme în parohie – iarăşi caprele. Dacă e linişte şi pace, ciobănaşul poate fluiera liniştit. Trăim timpuri cum n-au fost niciodată în istoria lumii, enoriaşii (şi în special tinerii) sunt provocaţi din toate părţile de informaţii şi tentaţii tot mai fierbinţi. Unii alunecă în dezamăgiri, depresii, descurajări, plictis mortal şi necredinţă, iar ciobănaşul nu ştie ce se întâmplă.

Până la urmă, se pare că adevărata problemă a unei turme ar putea fi ciobănaşul. Pe bune. El a fost învăţat să pască oile cuminţi, nu caprele fierbinţi. Şi a fost de asemenea învăţat să fie păstorit de cineva, la rândul său. Acum este singur cu turma pe ponoare şi când o capră se abate, ciobănaşul oboseşte doar la gândul că ar trebui să alerge după ea prin spini. Le-a administrat el caprelor câteva toiege, dar lucrul rău nu se schimbă; parcă au devenit mai răzvrătite.

Ce poţi face în acest caz? Unii au auzit de rugăciune şi de dragoste, unii a auzit chiar de sacrificiu, dar este şi câte unul care ştie doar să doinească din caval sau din frunză. Ca atare, se aşează jos înciudat şi cântă pastorala lui Zaharia (11:9):

„Nu vă mai pot paşte! Cea care are să moară, să moară, cea care are să piară să piară, iar cele care mai rămân, să se mănânce unele pe altele!”

Pilda aceasta nu are încheiere, pentru că îi este dat ciobănaşului s-o încheie cum pofteşte.