Perspectiva filozofică pe care o propui este cunoscută. În mediul AZS o aduce Richard Rice (”The Openness of God”). Am mai întâlnit-o și la ortodocși, care o folosesc ca pe o protecție împotriva teologiei augustiniene și calvine a predestinației. În ce mă privește, cu toată deschiderea mea (în cadrul revelației biblice), nu o pot accepta. Afirmații biblice ca aceea din Ier 26:2-3 sunt o mulțime. Acestea se explică cel mai rezonabil ca retorică antropopatică pusă în gura lui Dumnezeu, fără a nega transcendența divină. Dumnezeu vorbește creaturilor inteligente în limbajul lor conceptual, așa cum Se și descoperă antropomorfic.

Orizontul timpului este deschis pentru noi, ca și pentru îngeri. Facem prognoze, iar îngerii (chiar cei rebeli) sunt în stare ghicească viitorul mult mai bine decât noi, deoarece sunt incomparabil mai informați în toate privințele. În calitate de creaturi, toți facem prognoze viitorologice. Cu cât cunoști mai bine psihologia unei persoane și condițiile (de orice fel), la care va fi expusă, ai șanse să „știi” ce va face într-un anumit moment. Dar atâta timp cât ființa studiată este o creatură inteligentă, o persoană, își poate oferi surprize, deoarece poate alege să ia pe neașteptate o decizie diferită de cea prognozată. Până și prognoza vremii ține de probabilitate, deoarece condițiile sunt foarte complexe. Nu putem spune cum va fi timpul probabil peste 20 de ani în cutare punct geografic.

Fără îndoială că Dumnezeu Se pricepe la prognoză mai bine decât noi toți. Dacă admiți că El are informații complete și absolute despre tot (Ps 139:7-12; Mt 10:29-30; 17:27), atunci este clar că pătrunde incomparabil mai bine decât noi viitorul probabil. Dar în același timp, acest calcul filozofic Îl limitează drastic pe Dumnezeu, transformându-l într-o creatură genială, sau o divinitate imanentă, din categoria zeilor imaginați de om. Dacă așa este și atâta poate Dumnezeul Bibliei, cum dovedim că El este, cu adevărat, Dumnezeu?

Eu nu m-aș da pe mâna unui dumnezeu care nu prea știe ce va urma, un dumnezeu care evoluează și mai are nevoie să învețe. Problema aceasta este foarte serioasă, pentru că este pusă sub semnul întrebării calitatea Sa de Creator și Suveran absolut. În același timp, se prăbușeșete și soteriologia, planul de salvare a individului și a lumii. Totul rămâne deschis, nu mai este nimic sigur. Răul ar putea să câștige bătălia, până la urmă, de ce nu? Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la urmările acestei filozofii.

Perspectiva biblică este în realitate mult mai complexă și paradoxală. Dacă nu înțelegem cu adevărat implicațiile conceptului de Dumnezeu Creator, vom avea tendința să simplificăm problema, coborându-L pe Dumnezeu la mitea noastră, în loc de a înțelege că, de fapt, El S-a coborât la mintea noastră, așa cum în Christos S-a coborât în lumea noastră, în natură umană, având conștiință umană. Omul este liber, dar în același timp este complet cunoscut de Dumnezeu, în tot ce privește spațiul și timpul, sau mai corect, spațiu-timpul.

Distincția esențială dintre Creator și creatură este exact aceasta: creatura de orice fel există sau trăiește ca o entitate materială – energie-masă-spațiu-timp. Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator, este stăpân peste univers, peste spațiu-timp. În imanența Sa, El pătrunde spațiu-timpul, Se întâlnește cu universul creat, interacționează cu propria creație, dar în esență, El este transcendent universului, este în primul rând în afara spațiu-timpului, pentru că El este fără început, El a creat spațiu-timpul. În această calitate, în mod necesar, El are cunoștința simultană a prezentului, trecutului și viitorului, pentru că El este etern, adică era dintotdeauna și va fi pentru totdeauna (Yahweh).

Dumnezeul pe care-L descrie Biblia nu este un deus otiosus, sau Ființa deistă impasibilă, care manipulează inclusiv voința umană. Voința noastră este cu adevărat liberă. (Cel puțin în sens ideal, deoarece se poate argumenta și faptul că natura umană pervertită, precum și abuzurile pe care păcatul le aduce asupra psihologiei unei persoane, crează dependențe). Iar atunci când voința nu mai este liberă, Dumnezeu îi dă ocazii de a se elibera, trezind-o prin Duhul care eficientizează Evanghelia. Sau, permițând ispitele, îi dă ocazia de a se întoarce înapoi la sclavia „libertăților” păcătoase, dacă vrea.

Pentru a nu deturna sensul moral și soteriologic al alegerilor noastre, Dumnezeu nu ne face cunoscut, în mod individual, viitorul exact pe care numai El îl știe. Tot ceea ce El face cunoscut sunt profețiile, care în opinia mea au două moduri de adresare:

1. Profeții condiționate, care se referă la viitorul unui individ, sau la comunități, popoare și evenimente (inter-dependente); profeții exprimate în limbaj simplu, cu detalii istorico-geografice realiste și aplicabile la un timp relativ apropiat (Ier 18:6-11; Dan 9:2).

2. Profeții necondiționate, care se referă la viitorul poporului lui Dumnezeu, în dialog cu puterile lumii, până la venirea Împărăției lui Dumnezeu; profeții exprimate în limbaj complex, de obicei  suprarealist, codificat, straniu – descoperiri „acoperite”, unde până și denumirile istorico-geografice sunt tot coduri (Dan 12:4, 9).

Prin urmare, felul în care este descoperit viitorul nu afectează libertatea ființei umane, dacă ne referim strict la liberul arbitru, adică la libertatea de a alege între bine și rău. Libertate absolută nu există, întrucât suntem limitați de condiția noastră umană și culturală, în multe privințe.

Să dau câteva exemple. Un profet iudeu anonim a prezis cu peste 200 de ani mai înainte, că un rege davidic cu numele de Iosia (Yoshi-Yahu) va profana altarul idolatru din Betel, ceea ce s-a și întâmplat (1Îm 13:2; 2Îm 23:15-19). Faptul că Dumnezeu poate determina pe un părinte să aleagă numele Iosia pentru copil, sau să trezească interesul unui tânăr rege pentru reformă religioasă, nu implică vreo forțare a conștiinței sau vreo manipulare a voinței. Profeția aceasta era condiționată, dar toate condițiile sau împlinit. Dar nu tot ce a fost profețit despre Iosia s-a împlinit. În urma reformei religioase, Dumnezeu i-a promis lui Iosia, prin profetesa Hulda, că va muri de moarte bună, bătrân și în pace (ceea ce nu foarte des li se întâmpla regilor): 2Îm 22:14-20; 2Cr 34:22-28. Totuși, Iosia a murit într-un război, în care nu avusese permisiunea lui Dumnezeu să intervină (2Împ 23:29). Aici putem vedea că profeția Huldei descoperea planul lui Dumnezeu pentru Iosia, nu un destin implacabil.  

Profețiile apocaliptice sunt necondiționate, dar ele nu ne afectează alegerea cu nimic, deoarece (a) nu se referă la indivizi, ci la entități colective; (b) sunt descoperite în limbaj acoperit; (c) sunt niște simple schițe ale viitorului, așa încât modalitatea exactă de împlinire rămâne deschisă din perspectivă umană.

Mi se pare extrem de tristă acestă perspectivă biblică în care nu avem acces la „realitatea din spatele textului”, care ar fi în schimb creată de autor. O astfel de perspectivă elimină orice relevanță a Bibliei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu – Adevărul. Biblia conține ici și colo parabole și povești cu tâlc, istorie adaptată la scopuri pedagogice, dar când autorii vorbesc despre experiența lor profetică într-un limbaj precis (Domnul mi-a vorbit, Domnul mi S-a arătat, Domnul S-a descoperit lui X etc.), nu avem decât să-i respingem ca maniaci/înșelători sau să-i credem ca trimiși ai lui Dumnezeu. Mesajul biblic este fie inspirat, fie nu are nicio valoare divină.     

„Ce avem la dispozitie este textul si atat.” Nu avem doar textul; avem și Duhul care a inspirat pe autorii textului. Până și intuiția și imaginația noastră ne ajută să înțelegem textul, atunci când îl acceptăm ca fiind realist. Există și situații de neclaritate, dar cele mai multe probleme de acest gen pot fi depășite printr-un studiu analitic. 

Lester Grabbe, un „școlar” american, fost fundamentalist (membru al unei comunități sabatiste numită Church of God), după studiile superioare și-a pierdut credința în profețiile la care aderase cândva și acum este foarte determinat împotriva istoricității profețiilor lui Daniel:

Conceptul predicției precise și detaliate pune o problemă teologică pe care încă nu am văzut-o discutată în scrierile fundamentaliste: problema liberei alegeri. Ideea determinismului complet este respingătoare pentru majoritatea dintre noi. Posibil s-ar putea argumenta în favoarea unui control divin general al istoriei și / sau al universului, permițând în același timp libertatea individuală, dar o profeție detaliată, precum Daniel 11, ar face imposibilă alegerea liberă. Numai dacă Ptolemeii și Seleucizii ar fi simple marionete în mâna lui Dumnezeu s-ar putea face o astfel de profeție. Opiniile religioase ale unora s-ar putea să nu vadă nicio problemă cu acest lucru, dar majoritatea fundamentaliștilor s-ar confrunta cu un conflict cu propriile lor presupoziții teologice, dacă s-ar gândi la toate implicațiile declarațiilor lor despre profeție.[1]

A ne imagina o precunoaștere completă în mintea lui Dumnezeu, împreună cu alegerea complet liberă a subiecților umani nu este, desigur, o sarcină ușoară. Grabbe are dreptate că teologia conservatoare nu s-a ocupat de aproape cu acest aspect. Dar astfel de probleme apar întotdeauna la limita minții noastre umane, care nu poate înțelege, în același timp, atotputernicia și iubirea lui Dumnezeu, preștiința lui Dumnezeu și libertatea noastră.

Scriitorii Bibliei recunosc atât controlul și preștiința completă a lui Dumnezeu, cât și libertatea de alegere a omului. Ei sugerează sau afirmă, dar nu încearcă să explice. Toată acea descoperire spectaculoasă din Daniel 11-12 îi este făcută lui Daniel de un înger (Dan 10: 20-21; 11:2a), ființă care nu are în sine capacitatea de a cunoaște viitorul, ci doar de a transmite mesajul lui Dumnezeu, asemenea unui profet (Ps 139:16b; Is 44:6-7; Dan 2:27-28).  

De ce preferă Grabbe să interpreteze profeția din daniel 11 ca un determinism absolut? Ea înseamnă doar că Dumnezeu a pre-văzut și cunoștea, cu mult înainte de nașterea acelor Seleucizi și Ptolemei, acțiunile lor, pur și simplu pentru că Dumnezeu este, de asemenea, transcendent, în afara curgerii timpului. El este etern, văzând viitorul la fel de precis ca și prezentul, în toate detaliile spațiului-timp. Acest fapt nu a afectat într-un mod ocult atitudinea diferitelor personaje elenistice implicate în profeția respectivă. Presupunând că au citit prezicerea și au crezut, ar fi putut alege personal să evite o implicare greșită. Oricum, Dumnezeu iubește oamenii mai mult decât cifrele sau propriile Sale preziceri. Dacă o profeție nu este îndeplinită, aceasta ar putea fi condiționată și nu previzibilă. Sunt atâtea profeții pesimiste, care i-ar plăcea lui Dumnezeu să le vadă neîmplinite.

Mă întreb cum ar trebui să arate profeția pentru a fi acceptată de un sceptic. Ce limbaj să aibă, ce să spună și ce să nu spună. Mai degrabă I-aș lăsa lui Dumnezeu libertatea de a fi Dumnezeu și de a vorbi ca „Dumnezeu cu noi”. Știe cineva o soluție mai bună? Adevărata provocare este aceasta: cum se poate exclude pre-viziunea și pre-știința divină și în același timp Dumnezeu să rămână Dumnezeu – cu toate paradoxurile pe care le implică această recunoaștere.

[1] Grabbe, Lester L. “Fundamentalism and Scholarship: The Case for Daniel,” in Scripture: Meaning and Method. Essays presented to Anthony Tyrell Hanson. Edited by Barry P. Thompson, Hull University Press: 1987: 137.