Replică (10.11.09) la articolul lui Gilli Cârstea, Un savant obosit de măsuţa cu nisip,  07.11.09.

Fratele Gilli Cârstea, cunoscut ca teoretician şi organizator al GSM (Grupul de Studiu Minneapolis) în România, a construit un sait atrăgător (ca o nuntă imperială !) şi militant pentru mesajul specific despre care crede că este soluţia tuturor problemelor Bisericii. Acest mesaj derivă, pe de o parte, din gândirea pastorilor Robert Wieland şi Donald Short, care s-au asociat să studieze şi să promoveze mesajul lui Alonzo Jones şi Ellet Waggoner de la 1888. Dar nu este aceasta singura frecvenţă după care se orientează GSM.

Nu am studiat foarte bine acest grup, dar observaţia noastră este că o parte din armamentul greu al grupului (cum ar fi teoria că Dumnezeu nu cauzează moartea) provine din alte surse, posibil de la teologul AZS american Graham Maxwell, sau de la Fred T. Wright, şeful grupului disident „Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat”. O altă parte a arsenalului poate fi contribuţia fratelui Gilli Cârstea. Nu e nimic rău în a gândi independent. Dimpotrivă.

Aproape că uitasem de GSM, deşi, în mod cinstit, subiectul nu merită uitare, indiferent cum s-ar interpreta. Cineva însă mi-a atras atenţia asupra unui articol care mă priveşte, semnat de Gilli Cârstea, sub titlul „Un savant obosit de măsuța cu nisip”. Bineînţeles, este flatant să fii numit savant, dar un savant adevărat sau în devenire nu este prea interesat de oglinzile sociale. Îmi permit să traduc mai jos acest epitet pretenţios folosit de Gilli, aşa cum am simţit eu, iar dacă greşesc, aştept cu plăcere o confirmare, ca să-mi repar afirmaţia.

Pentru Gilli, ca şi pentru Edi Constantinescu (şi probabil pentru încă mulţi alţii), cei care sunt implicaţi profesional în teologie sunt by default succesorii spirituali ai cărturarilor şi fariseilor din Evanghelie. Din această perspectivă, orice figură disidentă se consideră pe sine imaginea lui Iisus Christos – victima. În realitate, poate să fie aşa, sau poate să nu fie. De cele mai multe ori nu este aşa.

Bine ar fi ca poporul să cunoască şi accentele pozitive ale lui Iisus despre statutul de cărturar, care este unul sacru, ca şi acela de profet, înţelept, apostol etc.: După Mt 23:34, şi Iisus trimite lumii cărturari, prin urmare filologia biblică, şi tot ce implică ea, este o preocupare nobilă, pe care Iisus o respectă şi îi descrie statutul creştin în Mt 13:52. Vameşul Matei pare să fie singurul evanghelist care a subliniat acest aspect.

Cred însă că Gilli are şi un motiv mai serios pentru care m-a făcut savant. Fratele Gilli este încântat de sublinierile mele că sanctuarul nu ar trebui înţeles în sens literalist, fizic, ci în sens spiritual, didactic, adică este doar „măsuţa cu nisip”. Deci este încântat că un „savant” a ajuns, în sfârşit, să înţeleagă ceea ce el afirmase mai demult. Simt nevoia să mă explic. Ideea corespondenţei spirituale (figurate) între tip şi antitip nu este o descoperire recentă a mea, nici nu este preluată de la altcineva. Am ajuns la această înţelegere în mod treptat şi independent după 1980, şi cu mulţi ani în urmă s-a cristalizat în mintea mea. Mai Dar în prima fază nu am vorbit despre aceasta şi nu am afirmat-o în scris în mod explicit. Am căutat doar să studiez personal mai mult. Apoi am evitat afirmarea unei structuri fizice bipartite în cer. Abia în ultimul deceniu am făcut afirmaţii tot mai pozitive şi mai publice, după ce am studiat mai temeinic specificul viziunilor.

Este adevărat că mă număr printre cei care au dezavuat aspecte importante ale teologiei din cartea Păcatul Cetăţii. Dacă există dovezi că am respins cartea în numele unei înţelegeri literaliste, tradiţionale, aş vrea să le cunosc, pentru a-mi cere scuzele de rigoare. Dar atât cât mă ajută memoria, eu personal am respins, nu cartea, ci unele din sentimentele şi din teologia cărţii, pe care le-am considerat nefondate, cum ar fi faptul că sanctuarul din Daniel 8:14 ar fi templul fiinţei umane, iar curăţirea intenţionată acolo ar fi o purificare specială a concştiinţei morale, incluzând inconştientul. Sper că nu greşesc, acesta era parte din mesajul cărţii.

Eu nu am negat niciodată şi nu neg realitatea unui sanctuar ceresc, despre care cred că este Palatul lui Dumnezeu, Cetatea lui Dumnezeu, o structură fizică reală ca şi Paradisul, o creaţie specială a lui Dumnezeu, indescriptibilă, care nu a fost descoperită nimănui aşa cum este ea. Acesta este căminul ceresc, Casa Tatălui, Cetatea-Sanctuar. Fiinţa umană este un templu al lui Dumnezeu, acesta este scopul pentru care a fost creată orice fiinţă raţională. Dar aceasta nu înseamnă în mod necesar că sanctuarul de curăţit în Daniel 8:14 este inima noastră, oricât de spirituală şi practică ar fi învăţătura. Desigur, trebuie să lăsăm pe Dumnezeu să ne curăţească inima, dar sunt alte texte care se referă la aceasta. Nu este nevoie să distrugem sensul profeţiei din Daniel 8:14 pentru a mări importanţa unui mesaj spiritual ca acela de la 1888. Fiecare are locul lui. Doctrina de la 1888 este un mesaj care întotdeauna a fost actual, cu atât mai mult este actual în timpul sfârşitului. Fără acceptarea acelui mesaj nu prea suntem creştini. Dar Daniel 8:14 are mesajul ceasului Judecăţii, un timp unic şi decisiv în istoria mântuirii (Ap 14: 7).

Trebuie să mărturisesc că am avut simpatie totală faţă de grupul Wieland-Short etc. şi în principiu, susţin şi astăzi că mesajul de la 1888, al „neprihănirii prin credinţă” trebuie tratat cu respect şi cu tot interesul. Chiar şi unele specialităţi discutabile din teologia Jones-Waggoner merită revizitate, şterse de praf şi puse la locul lor. Am sărbătorit centenarul Minneapolis 1888-1988 scriind o carte (Sindromul Minneapolis), publicată fără mare tragere de inimă în perioada postdecembristă, la insistenţa şi prin grija altora, cu permisiunea mea (sau, într-un anume caz, fără ştire, doar sub toleranţa mea). Când am luat contact cu adevărate cărţi de istorie adventiste, scrise de profesionişti, la care nu avusesem acces în 1988, mi-am dat seama că simpatia mea totală pentru criticile „Grupului 1888” nu era justificată şi că o poziţie mai moderată ar fi necesară. Ar fi trebuit să rescriu cartea înainte ca s-o public.

Dar nevoile mele mai urgente în cercetare m-au împins în alte direcţii: exegeza şi hermeneutica biblică, perfecţionarea studiului limbilor biblice şi diverse obligaţii care ţin de catedră şi de dezvoltare profesională. Astfel m-am ocupat în această perioadă mai mult de Biblie şi de teologia biblică, nu am fost motivat să fac un studiu exhaustiv în scrierile Jones-Waggoner, Wieland-Short, Gilli etc. Un alt prieten mă invita anul trecut să citesc serios scrierile lui Luther şi Calvin, iar anul acesta un altul îmi reproşează că nu m-am specializat în Părinţii Bisericii, fără de care suntem „pe de lături”.

Regretând, pe de o parte, asemenea lui Solomon, că nu-mi ajunge viaţa pentru tot ce merită citit, pot afirma cu certitudine că sunt fericit că m-am dedicat mai degrabă unei cercetări biblice speciale, care mă ajută să citesc Biblia într-un mod mai inteligent decât altădată, şi nu mai am nevoie strictă de a citi pe Luther, pe Waggoner, pe fratele Gilli, sau chiar pe sora White în scopul interpretării corecte a mesajului lui Pavel. De unde au luat toţi aceştia învăţătura? Nu din Scriptură? Spre deosebire de Ellen White, care a fost instruită de Duhul Sfânt, dar care nu a pretins că înţelege tot ce spune Scriptura şi ne-a lăsat cu limbă de moarte îndemnul de a aprofunda Biblia, ceilalţi autori au preluat din Biblie, doar cât au putut, şi nu este un secret că au şi unele aspecte contradictorii între ei, sau chiar faţă de Biblie. Dacă i-aş citi serios, aş face-o în mod critic, subliniind şi erorile lor, nu doar mesajul dominant, şi arătând că nu trebuie să fetişizăm nici o literatură religioasă.

Ceea ce mă miră cu privire la teologia acestui grup, este că a făcut din Jones şi Waggoner „alfa şi omega” cristologiei şi soteriologiei adventiste, iar caracterul de soli speciali ai lui Dumnezeu, al celor doi evanghelişti este asigurat prin afirmaţiile Ellenei White. Întrebarea mea este, cum se face că scrierile EGW sunt folosite ca autoritate, atunci când confirmă pe „cei doi soli”, sau când observă că Biserica nu a primit mesajul 1888, dar sunt privite foarte critic şi inconsecvent, când se referă la sanctuarul ceresc real? Avem cumva o competiţie între doctrina sanctuarului şi doctrina mântuirii prin credinţă? Avem cumva o doctrină despre judecată care se opune Evangheliei? Acestea sunt întrebări foarte serioase care merită discuţie şi mai ales studiu serios, individual şi colectiv, dar niciodată tensiuni şi separatism.

Fratele Gilli scrie: „Fratele Lăiu încearcă să avertizeze frățietatea de riscurile enorme la care ne expunem atunci când nu înțelegem metaforele…” OK, recunosc că sunt riscuri importante, aşa am scris, aşa cred, dar nu am spus şi nu socotesc că este vorba de „riscuri enorme”. Dacă a fi literalist este o enormitate, ar trebui să nu uităm că însăşi EGW a fost destul de literalistă, împreună cu pionierii noştri şi cu majoritatea credincioşilor. Este ca şi cu doctrina inspiraţiei. Majoritatea celor care cred cu adevărat în Biblie sunt dintre fundamentalişti, care cred în inspiraţia verbală. Credinţa este preferabilă necredinţei, chiar cu erori şi imperfecţiuni omeneşti.

În orice caz, trebuie să-i mulţumesc sincer fratelui Gilli pentru aprecieri. Sper să fiu la fel de „convingător și profesionist” când voi expune aspecte mai puţin aşteptate de frăţia sa. De exemplu, Gilli, vorbeşte despre „tragedia milenară a poporului ales, în inabilitatea de a înțelege metaforele simple ale religiei încredințate lui. Au făcut din Sanctuar un obiect de cult, un ritual complicat și împovărător, fără să înțeleagă că el nu era decât o pildă, o parabolă despre realități extrem de profunde, și la care trebuiau să ajungă neapărat. …. Dumnezeu … a trimis mesageri în fiecare generație, arătându-le că practica lor legată de Sanctuar este o scârbă greu de suportat. Nu au vrut să asculte.”

Să sper că n-am înţeles eu bine… Fără îndoială, este un adevăr că Israelul biblic, ca de altfel orice comunitate religioasă, a avut tendinţa de a se mulţumi cu ritualismul, chiar al accentua, şi a respinge în schimb vocea corectoare, profetică. Dar Gilli mă lasă cu impresia că Dumnezeu era supărat pe ei pentru faptul că luaseră în serios activitatea cultuală a Templului şi că înţelegerea lor literală (că jertfa este jertfă, preotul e preot şi boul e bou – realităţi cu înalte corespondenţe actuale !) era „o scârbă greu de suportat”.

Expresia este biblică într-adevăr, împrumutată din Isaia 1, dar acolo este pusă în dreptul altei realităţi: festivism şi ritualism care ignorau gravele încălcări ale Legii, în primul rând, practicarea asasinatului (la modul propriu: Is 1:15, cf. Lc 6:9; In 7:19, 37, 40; 18:28). Dacă însă marea supărare priveşte tocmai observarea serioasă a acestor sărbători şi ritualuri, atunci îmi aminteşte de „argumentul” patristic împotriva sabatului, întemeiat pe Is 1:13 („Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare…., urăsc lunile noi…”), uitând să arate cauza pentru care Dumnezeu ura sărbătorile lor, inclusiv sabatul , deşi erau legitime şi obligatorii. Era vorba despre „nelegiuirea unită cu sărbătoarea” (Is 1:13).

Israel nu are nici o vină că a construit un sanctar şi l-au pus în funcţiune. Rolul pedagogic al sanctuarului era mai cuprinzător decât didactica sacrificiului mesianic la care ne referim noi. În primul rând, însăşi ideea de a jertfi din ce este al tău, de a te bucura împreună cu poporul, de a respecta limite şi trepte etc., era o disciplină în sine, conducătoare la cunoaşterea de Dumnezeu, singura cunoaştere care duce la mântuire. Eu nu am dovezi serioase că evreii istoriei biblice ştiau care este semnificaţia spirituală, prefigurativă a jertfelor. Sper că cel puţin unii profeţi înţelegeau sau întrezăreau. Dar acest tip de credinţă (cunoaştere) nu era absolut necesară pentru iertarea şi mântuirea cuiva. Dacă ar fi fost atât de necesară, cum se explică absenţa totală a unei precizări din partea lui Moise – omul care a fost cel mai aproape de Dumnezeu? Poruncile sărbătorilor au fost explicitate şi repetate periodic, dar cu privire la semnificaţia tipologică a jertfei nu există nici măcar o singură referire explicită.

De asemenea, aş adăuga că în Evanghelie, oridecâteori Iisus aştepta credinţă de la un pacient, aceasta nu era credinţa mesianică aşa cum o înţelegem noi creştinii, ci credinţa în puterea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, care nu depind de gradul de informaţie cristologică. Israel nu trebuie blamat că nu a înţeles sau că nu a vrut „să înţeleagă”, cel puţin nu aceasta era principala problemă. Adevărata problemă este că oamenii se opun la puţinul pe care-l înţeleg, de aceea nu le dă Dumnezeu unora o lumină mai mare – s-ar opune şi aceleia.

Resping total compararea Bisericii mele cu Sanhedrinul, care a dat la moarte pe Ştefan, pe motiv că le distrugea doctrina sanctuarului. Nu este deloc adevărat că formularea lui Ştefan sau a lui Isaia (că „Dumnezeu nu locuiește în case făcute de mâini omenești”) erau revoluţionare. Dumnezeu nu face revoluţie împotriva Lui Însuşi. Dacă Dumnezeu a greşit când a vorbit lui Moise (Ex 25:8 „Să-Mi facă un sanctuar, ca să locuiesc în mijlocul lor”), sau dacă Moise nu L-a înţeles bine pe Dumnezeu, atunci ce garanţie avem că Isaia sau următorii au înţeles mai bine? Moise a ştiut că sanctuarul/palatul lui Dumnezeu este unul nefăcut de mâna omului, şi că aceasta era destinaţia finală, adevăratul cămin al lui Israel (Ex 15:17-18). Aceasta însă nu contrazicea cu nimic ideea că Dumnezeu, într-un anumit sens, locuia în mijlocul lui Israel, cu reşedinţa în Sanctuar. Principala învăţătură era aceea de a-L trata pe Dumnezeu ca adevăratul lor împărat, şi nu neapărat de a descifra simbolistica ritualurilor pe care nimeni nu o explicase.

De asemenea, iudeii nu şi-au „sigilat destinul” prin faptul că n-au vrut să renunţe la un anumit model teologic despre sanctuar, ci prin faptul că, odată cu judecata inchizitorială a lui Ştefan, au decis să condamne ca blasfemator pe orice iudeu care recunoştea că Iisus este Messia. Nu faptul că ţineau la sanctuar şi la ritualul sanctuarului le-a adus pieirea, ci faptul că au respins pe Iisus ca Messia, pretextând că prezenţa lui Dumnezeu printre ei, în templu, este o religie suficientă. În ce priveşte ritualul templului, să nu uităm că nici apostolii nu s-au lepădat atât de repede de templu, şi nici nu aveau de ce. Iisus nu-i avertizase că odată cu jertfa Lui ar trebui să se rupă de templu. Această renunţare la măsuţa cu nisip nu era o urgenţă.

Gilli mă citează cu generozitate. Observ un paragraf întreg reprodus, dar folosit în cu totul alt scop de cum intenţionasem eu. Poate greşesc, poate nu m-am exprimat bine acolo, vă rog să recitiţi, dar eu am sentimentul puternic că mai degrabă am fost greşit înţeles. Gilli înţelege că eu recunosc că am înţeles „aceste lucruri” cu treizeci de ani în urmă, dar am preferat să ţin „teologia adventistă din România la măsuța cu nisip, în toată această lungă perioadă de timp”, din cauza conştiinţei hipersensibile la „percepția colectivă” a doctrinei, adică acolo „unde se află savanții adventiști și marea majoritate a corpului pastoral din țara noastră.”

Să înţeleg că trebuie să mă consider vinovat că n-am luat în serios şi n-am publicat imediat ceea ce-mi trecuse prin cap cu 30 de ani în urmă, în timp ce mergeam, nu prin lanul de porumb, ci pe o stradă foarte seculară din Piatra Neamţ? Mă refeream strict, la ideea că sanctuarul ceresc este, de fapt, Cetatea cerească. Mi se părea grozavă ideea, dar nu aveam suficiente puncte de sprijin ca să mi-o însuşesc. Era a mea, pentru că trecuse prin mintea mea, n-o mai auzisem în altă parte; dar în câteva zile am abandonat-o, după ce am observat în Biblie şi în Spiritul Profetic, că sanctuarul este „în” Ierusalim. Deci, am raţionat eu, nu se confundă.

Nu atât lipsa de îndrăzneală m-a făcut să dau înapoi, ci faptul că nu aveam pregătirea necesară ca să pot interpreta corect viziunile Bibliei şi ale Ellenei White. Nu mă refer la o pregătire formală aici, ci la una efectivă, care stă la îndemâna oricărui amator. Deşi acum îndrăznesc să văd mai departe (îndrăznesc doar pentru că acum pot mai mult), trebuie să fiu realist şi să recunosc că pe vremea aceea nu eram pregătit să accept, şi sunt foarte împăcat cu ideea aceasta: ar fi fost neînţelept să procedez altfel.

Între timp, avansând în pregătirea profesională şi în cercetare, am ajuns din nou, pe altă cale şi mai îmbogăţit în experienţă, la ideea abandonată cândva de mine: sanctuarul lui Dumnezeu este cetatea sfântă. Mai mult, am înţeles şi alte lucruri între timp, dincolo de accepţiunea teologiei noastre istorice, nu neapărat ca idei originale. Identificarea posibilă a sanctuarului cu cetatea apare ca o tentativă sau ca o sugestie şi într-o scriere recentă a fratelui Angel Rodriguez, directorul BRI:

“At the end of the book, we are informed that in the New Jerusalem there is no temple (Rev 21:22); the whole city serves as God’s tabernacle, the place where He dwells with His people (21:3; cf. 7:15)”.

[Angel M. Rodriguez, “The Sanctuary”, in Raoul Dederen, ed., Handbook of SDA Theology, Commentary Reference Series, vol 12, RHPA, Hagerstown, MD, 2000, p. 389]

Identificarea cetăţii-cort din Ap 21:3 cu templul-cort din 7:15 este, într-adevăr, o idee revoluţionară în articolul fr. Rodriguez. Dar ea apare tangenţial, la sfârşitul unui paragraf care încheie o secţiune. Nu este nici concluzie şi nici teză care urmează a fi argumentată. Autorul nu continuă ideea. După interesanta sugestie, trece la alt subiect.

Fratele Gilli se întreabă dacă redacţia Curierului va continua acest serial. Da, va continua. În ce priveşte curiozitatea frăţiei sale, o putem satisface mai devreme. Am recitit acum DA 161 şi îmi amintesc clar că am citit aceste lucruri şi mi le-am însuşit. Referirea la planul divin pentru fiinţa umană (ca şi pentru serafimul ceresc) de a fi un templu al lui Dumnezeu, precum şi ideea că oamenii nu au înţeles acest plan, prin urmare nu au înţeles semnificaţia sanctuarului, este o amplificare a învăţăturii lui Pavel despre faptul că noi suntem templul Duhului Sfânt, precum şi a învăţăturii întregii Biblii că Dumnezeu vrea să „locuiască” în noi. Iisus Se rugase: „Pentru ca Eu să fiu în ei…” (In 17). Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine..” (Gal 2)

Dar, cu tot respectul, observaţia fraţilor de la GSM depăşeşte spusele EGW, pentru că ea nu face nici o referire aici la templul din Daniel şi din Apocalipsă. Mai mult decât ce a scris EGW într-un loc sau altul, este important de ştiut ce a crezut ea însăşi. Inspiraţia divină nu se furişează în text peste capul autorului, ci constă în mesajul transmis în mod conştient prin autor. Dacă fratele Gilli poate dovedi că EGW după scrierea cărţii Desire of Ages, a explicat altfel identitatea sanctuarului ceresc şi profeţia din Daniel 8:14, atunci pot admite că aici EGW a adus o lumină nouă. Exprimarea ei care, la prima vedere, ar sugera că unicul scop al templului ar fi fost ilustrarea proiectului că fiinţa umană este templul lui Dumnezeu, nu poate fi luată în sens exclusivist şi absolut, deoarece ar nega alte lecţii spirituale despre care atât Biblia cât şi EGW mărturisesc că le învăţăm de la sanctuar.

În PP 1890:349 ni se spune că: nici o limbă nu poate descrie cele văzute în sanctuarul pământesc, strălucind de slava Prezenţei lui Dumnezeu, toate acestea fiind “but a dim reflection of the glories of the temple of God in heaven, the great center of the work for man’s redemption.” Dacă PP a fost scrisă cu cîţiva ani înainte de DA şi cineva ar putea obiecta că afirmaţia din DA 161 trebuie să reprezinte mai bine gândirea EGW, deoarece este mai avansată, mai târzie, atunci cum se face că în Prophets and Kings (1917:36) una din ultimele scrieri ale EGW, fost publicată post-mortem, apare afirmaţia că templul pământesc era un simbol al Bisericii lui Dumnezeu?

Of surpassing beauty and unrivaled splendor was the palatial building which Solomon and his associates erected for God and His worship. Garnished with precious stones, surrounded by spacious courts with magnificent approaches, and lined with carved cedar and burnished gold, the temple structure, with its broidered hangings and rich furnishings, was a fit emblem of the living church of God on earth, which through the ages has been building in accordance with the divine pattern, with materials that have been likened to „gold, silver, precious stones,” „polished after the similitude of a palace.” 1 Cor 3:12; Ps 144:12. Of this spiritual temple Christ is „the chief Cornerstone; in whom all the building fitly framed together groweth unto an holy temple in the Lord.” Eph 2:20, 21.

Cunoscând aceste aplicaţii multiple pe care le face EGW, cu scop spiritual, şi nu pentru a modifica doctrina clasică despre sanctuar, nu pot selecta una din aceste aplicaţii pe care s-o aşez deasupra sau în locul celorlalte. În afară de aceasta, nu este legitim să folosim scrierile EGW ca o autoritate finală în domeniul credinţei şi practicii creştine. Este înţelept să le folosim orientativ, ca inspiraţie şi ajutor spiritual, teologic, practic, cu toată seriozitatea şi tot respectul, să ne bucurăm de ele şi să luăm aminte la învăţături în scop practic, dar în nici un caz să construim o doctrină divergentă de Biserică, întemeiaţi pe o afirmaţie selectivă a EGW, cu neglijarea celorlalte.

Referitor la doctrina GSM despre Nuntă, mă tem că problema este asemănătoare. O anumită afirmaţie EGW, eventual mai exploatată teologic, spiritual şi poetic (ceea ce nu e deloc rău), este luată selectiv, exclusiv, neglijând celelalte afirmaţii EGW despre nuntă. Chiar în Biblie, metafora nunţii este folosită în cel puţin două aplicaţii diferite. Există o serie de referinţe biblice în care metafora nunţii este aplicată în relaţia Dumnezeu-Israel sau Christos-Biserică. Această aplicaţie este exploatată homiletic în mai toate bisericile, fiind cea mai populară. Fără a nega această aplicaţie însă, EGW menţionează un alt sens al Nunţii, în mod special subliniat în adventismul millerit şi printre AZS, unde Nunta este o metaforă a momentului în care Christos primeşte împărăţia, cu puţin timp înainte de a se întoarce. Împărăţia este reprezentată în profeţie de Noul Ierusalim, capitala, care este în mod repetat numit Mireasa (Ap 21-22). Aceasta explică de ce în Ap 19, începerea domniei mileniale a lui Iisus (Atotputernicul) este identificată cu Nunta Mielului.

[Revelation 21:9, 10.] Clearly, then, the bride represents the holy city, and the virgins that go out to meet the bridegroom are a symbol of the church. In the Revelation the people of God are said to be the guests at the marriage supper. [Revelation 19:9.] If guests, they cannot be represented also as the bride. Christ, as stated by the prophet Daniel, will receive from the Ancient of days in Heaven, „dominion, and glory, and a kingdom,” he will receive the New Jerusalem, the capital of his kingdom, „prepared as a bride adorned for her husband.” [Daniel 7:14; Revelation 21:2.] Having received the kingdom, he will come in his glory, as King of kings, and Lord of lords, for the redemption of his people, who are to „sit down with Abraham, and Isaac, and Jacob,” at his table in his kingdom, [Matthew 8:11; Luke 22:30.] to partake of the marriage supper of the Lamb.

Din câte ştiu, Gilli vede Nunta ca fiind unirea dintre divin şi uman în persoana lui Iisus şi apoi în persoana urmaşilor Lui. Nu-mi amintesc dacă am citit undeva în Scriptură sau în scrierile EGW o afirmaţie ca aceasta, dar atât timp cât mesajul ei spiritual este biblic, exprimarea lui prin orice figură poetică este legitimă, indiferent cine este autorul. Cu condiţia ca să nu suprapunem poezia noastră peste poezia sau proza Bibliei, şi să negăm celelalte aplicaţii făcute, care au prioritate în teologia biblică.

“Sperăm să nu mai fie nevoie de încă treizeci de ani pentru validarea teologiei simple a lui Ștefan, acea teologie care l-a născut pe apostolul Pavel.” OK, să nu fie (vorba lui Pavel: mé génoito !), dar întreb: Care a fost acea teologie simplă a lui Ştefan, preluată de Pavel ?

Teologia lor nu a constat în distrugerea iconoclastă a templului sau a imaginii lui teologice, ci în negarea unei religii legaliste care aşeza templul pământesc mai presus de orice realitate spirituală, mai presus decât Christos, care era singura slavă a templului, preotul şi jertfa, lumina, tămâia şi pâinea. şi chiar templul însuşi. Teologia lor este exprimată în Epistola către Evrei, unde contrastul apare între sanctuarul mozaic şi cel ceresc, unde Iisus a intrat ca Mare Preot odată pentru totdeauna, nu între un sanctuar ceresc şi o realitate spiritual-morală superioară acestuia. La fel şi Ştefan, nu suflă nimic despre o semnificaţie GSM a templului pământesc, ci ca o culminaţie a mesajului lui pune accentul pe slujirea cerească a lui Iisus, ca şi Pavel: ,,Iată, văd cerul deschis, şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.„ (FA 7:56)

Nu am înţeles următoarea afirmaţie: „Nu ne facem iluzii că revista ar fi dispusă să-și revizuiască poziția. Ea publică seria fratelui Lăiu sub forța constrângătoare a evidenței, care nu mai poate fi ocolită mult timp…”. Dacă publicarea acestor articole s-a făcut „sub forţa constrângătoare a evidenței”, atunci de ce să nu speri, frate, că revista şi-ar putea revizui poziţia, când vei scrie ceva sub aceeaşi forţă constrângătoare: evidenţa.

Gilli are talent de lider, este bine intenţionat spiritual, are un mesaj care merită atenţie şi nu mă îndoiesc că ar putea lucra cu succes la construcţia templului neterminat al Bisericii vii, fără a periclita prin aceasta puritatea templului propriei fiinţe. Ellen White spunea că Ioan 17 ar trebui să fie crezul nostru. De mult aştept „arhiereticul” care să fie obsedat de un asemenea crez şi să ne zguduie pe toţi !

Gilli însă visează un savant care „să răstoarne radical teologia expirată a națiunii lui”. Nu am pretenţia că există teologie perfectă, deşi am convingerea că teologia AZS pe care o servesc este cea mai bună. După experinţa mea de viaţă şi de cercetare biblică, simt că a numi teologia AZS „expirată” şi a aştepta să fie „răsturnată radical”, nu poate fi o exprimare foarte înţeleaptă. Cunosc mulţi care visează asemenea revoluţii, dar dacă îi pun alături, nu pot intra toţi în Ioan 17 nici măcar doi câte doi.

„Dacă doctrina Sanctuarului nu produce Mireasa, soția Mirelui, ea nu este bună de nimic, și cu cât o evacuăm mai repede, cu atât mai bine pentru poporul lui Dumnezeu.” De acord, doctrina sanctuarului are scopul de a pregăti spiritual pe poporul lui Dumnezeu pentru nemurire, indiferent ce metaforă alegi pentru a descrie relaţia. Dar semnificaţia spirituală a „parabolei” sanctuarului a fost deja înţeleasă demult. Este vorba de o înţelegere a Evangheliei Veşnice care cuprinde mesajul despre Judecată (Ap 14), prin urmare despre confruntarea cu Legea, cu Prezenţa divină, ceea ce arată că Evanghelia este mult mai mult decât oferirea iertării prin jertfa lui Iisus. Vestea bună este că putem fi nu doar declaraţi nevinovaţi, ci şi refăcuţi după chipul lui Dumnezeu, iar această renaştere este produsă de Duhul Sfânt, deşi rămânem imperfecţi în noi înşine, fiind perfecţi doar în Iisus, prin harul care ne îndreptăţeşte.

Invitaţia „Totul este gata, veniţi la Nuntă!” nu ţine de un anumit timp escatologic. Totul este gata de la anul 31, iar invitaţia este strigată „la drumuri şi la garduri” până astăzi. Doctrina sanctuarului (sau a judecăţii) însă ne învaţă în plus, că nu este suficient să fii chemat, pentru că, „mulţi chemaţi, puţini aleşi”. La un moment dat, înainte de ceremonia nupţială, Împăratul a început să treacă prin sala de ospăţ, ca să vadă cine sunt cei ce vor participa. Aceasta este judecata investigativă. Cei care au refuzat invitaţia sunt deja afară. Cei care au intrat, dar au refuzat haina aceea de nuntă, incoloră şi uniformizantă, morţi sau vii, sunt scoşi afară.

Nunta din parabola fecioarelor aşteptătoare este de asemenea escatologică. Fecioarele şi mireasa nu se confundă, iar nunta nu este aici acea realitate spirituală aşteptată de Dumnezeu în toate veacurile, care a fost trăită de oameni ca Enoh, Iov, Daniel etc., ci de un eveniment escatologic. Dacă aplicăm parabola la intrarea Domnului la judecata cerească, înaintea Celui Vechi de Zile (Dan 7) unde primeşte împărăţia, atunci sala de judecată s-ar confunda cu sala de nuntă, iar nunta ar fi primirea împărăţiei. Dacă aplicăm parabola la venirea vizibilă a Domnului pe pământ, atunci intrarea la nuntă a fecioarelor înţelepte ar însemna răpirea la cer a celor pregătiţi (1Tes 4:16), iar nunta ar fi sărbătoarea cerească.

În parabola cu cei care aşteaptă pe stăpânul lor să vină de la nuntă, de asemenea, ei nu sunt mireasa ci robii care, fiind găsiţi vrednici la întoarcerea stăpânului, vor fi trataţi ca domni, slujiţi la masă de însuşi Stăpânul lor. Iarăşi Nunta este bucuria Stăpânului, la care participă indirect, prin prietenia Lui. Eu nu găsesc o metaforă excatologică a nunţii care să se aplice în stilul GSM. Dar în principiu nu am nimic împotriva ideii în sine. Dimpotrivă este o metaforă la fel de legitimă, ca şi cea folosită de ciobănaşul mioritic care urma să se însoare cu… „a lumii crăiasă”.

Strigătul de la miezul nopţii nu este pentru pregătirea Miresei. Despre ea se spune în Ap 19 că „s-a pregătit”, altminteri n-ar fi numită Mireasă. Numele ei este Noul Ierusalim (cetăţile sunt personificate poetic ca fiind de genul feminin în cultura biblică ebraică), şi este în opoziţie cu rivala ei, Babilon. Cum s-a pregătit Mireasa Ierusalim? Metafora din Ap 19:7-8, în înţelegerea mea, este preluată din oracolul poetice al lui Isaia (49:16-18), în care Dumnezeu Se adresează Cetăţii Lui preferate, Iersalim:

Te-am încrustat pe palme, iată,
Şi zidurile-ţi stau mereu nainte-Mi.
Mai harnici ziditorii tăi, decât pustiitorii,
Iar cei care te-au spart, se vor retrage.
Priveşte împrejur cu ochii tăi,
Cum toţi s-au strâns şi au venit la tine.
„Pe viaţa Mea” – Iahwé făgăduieşte –
Te vei împodobi cu toţi aceştia,
Cu ei te vei încinge ca Mireasa.

În acest caz, Mireasa Cerească, Cetatea, se împodobeşte cu noii ei rezidenţi, cu aceia care zoresc zidirea ei. Nu în sensul că ei în persoană intră acolo, ci în sensul că, făcându-se la judecată separarea între cei care au zidit şi cei care au dărâmat, numele celor vrednici rămân scrise definitiv în cartea vieţii, care este un registru al cetăţenilor Noului Ierusalim (Ev 12:23; Ap 3:5; Fil 4:3). Prin urmare, pregătirea Miresei înseamnă precizarea definitivă a viitorilor ei cetăţeni, adică a acelora care au îmbrăcat haina de nuntă (de vison) care, după cum ne explică Ioan reprezintă dikaiómata (hotărâri corecte, fapte bune/drepte) ale sfinţilor. Aici se accentuează dreptatea împărtăşită (“i s-a dat să se îmbrace”), în contrast cu acea căutare pseudevanghelică, egoistă a certitudinii iertării (numai îndreptăţire), oricât de catolică ar părea.

„Poftiți la Nuntă!”

P.S. …Şi nu uitaţi de uniformă… Nu ne plac uniformele, pentru că prea ne aliniază ca pe nişte clone, umbresc vizibilitatea personalităţii noastre… Cu siguranţă că domnul, sau fratele acela, care a trebuit să părăsească sala festivă, a fost observat şi de alţii şi întrebat cum de a venit îmbrăcat cu propria soteriologie sau anteriologie. La care omul cu siguranţă, s-a justificat rezonabil. Va fi fost un teolog poate şi bun orator, dar când gazda regală i-a adresat cea mai simplă şi mai naturală întrebare, omul n-a mai găsit nici o explicaţie.

_____________________________________________
NOTE:

[1] Alţii optează pentru imaginea flanelografului, care este şi mai potrivită ilustrativ, pentru că reduce numărul dimensiunilor „umbrei” faţă de realitate. Eu prefer „măsuţa cu nisip”, fiindcă sună mai frumos, este o imagine mai încărcată de nostalgii, de pe vremea când instructoarele aveau nevoie de mai multă fantezie, iar princhindeii erau ceva mai atenţi. Mă fascinau nisipurile, iluzia mişcării, palmierii şi figurinele de placaj vopsit. Dar nu mai ţin minte nici o lecţie. Au fost puţine, de altfel, pentru că Pecereul a interzis curând această instruire religioasă a copiilor.

[1] “God designed that the temple at Jerusalem should be a continual witness to the high destiny open to every soul. But the Jews had not understood the significance of the building they regarded with so much pride. They did not yield themselves as holy temples for the Divine Spirit.” (DA 161)

[1] “No language can describe the glory of the scene presented within the sanctuary–the gold-plated walls reflecting the light from the golden candlestick, the brilliant hues of the richly embroidered curtains with their shining angels, the table, and the altar of incense, glittering with gold; beyond the second veil the sacred ark, with its mystic cherubim, and above it the holy Shekinah, the visible manifestation of Jehovah’s presence; all but a dim reflection of the glories of the temple of God in heaven, the great center of the work for man’s redemption.”

[1] Traducerea îmi aparţine şi o dedic fratelui Gilli.

[1] Confuzia vine de la citirea divergentă a termenului ebraic scris בניך (bnyk), care poate fi citit banáikh =„fiii tăi”, sau bonáikh înseamnă „ziditorii tăi”. Versiunile antice: Targumul, Septuaginta, Vulgata, precum şi unele traduceri moderne (YLT, NRS “Your builders outdo your destroyers”; TOB, NJB, CSB “Your builders hurry”; ESV, FBJ, BFO; în limba română, a se vedea traducerile ortodoxe.

[1] Septuaginta traduce (vezi LXX, LXE): „Curând vei fi zidită / de cei care câdva te-au dărâmat!” Amin, e foarte frumoasă varianta aceasta, dar încă nu pot spune dacă reprezintă forma cea mai veche. LXX a folosit probabil un manuscris ebraic diferit.

[1] Împăratul din pildă i s-a adresat cu apelativul grecesc hetáire!, aşa cum s-a adresat Iisus lui Iuda, sau cum s-a adresat stăpânul din pildă acelui zilier nemulţumit cu plata lui. „Hetaire” nu înseamnă „prietene”, ci tovarăşe! Este vorba de o simplă relaţie socială, de camarazi, colegi, asociaţi la lucru, în călătorie, la şcoală, nu prieteni. Din nefericire acest termen arată calitatea multor religioşi în relaţie cu Dumnezeu).