Dacă de obsesiile radical-umaniste ale pârâtului ex-pastor-savant nu ne mirăm,[1] faptul că se simte deranjat de replicile ex-prietenului Florin Lăiu este ridicol. De la nivelul lui se coboară ca să facă declarații de felul celor care urmează:
Numai un suflet bolnav de religie poate găsi litera Genezei mai frumoasă decât știința originilor.
Nu-mi amintesc să fi comparat eu vreodată litera Genezei cu ştiinţa originilor. Mai întâi, o ştiinţă a originilor nu există. Avem doar filozofii despre origini. Simplificând, avem o filozofie creaţionistă, rezumată în Biblie şi apărată de creaţionişti cu observaţii ştiinţifice şi cu critici ştiinţifice şi filozofice la adresa evoluţionismului; şi o filozofie evoluţionistă, care porneşte de la premise naturaliste şi speculează observaţii ştiinţifice, extrapolând şi pontificând împotriva creaţionismului. Prima este o cenuşăreasă frumoasă, cu puţine şanse social-politice; a doua, o hemiplegică oribilă, dar corectă politic şi prestigioasă. Iar Florin Lăiu este „bolnav de religie,” ca şi cum bolnav de altceva – de exemplu, de antireligie – n-aş putea fi.
Cât despre litera Genezei, ca orice literă, nu este inerantă, dar este imposibil să ajungi la mesajul Genezei dacă ignori litera, sau dacă faci din Geneză o alegorie sau un mit, fără să demonstrezi cu argumente literare că autorii au inteţionat o alegorie sau un mit. Geneza este frumoasă şi dacă ar fi numai mit. Dar când am făcut trimitere la estetică, eu m-am referit la întregul scenariu biblic (creaţie-cădere-judecată-mântuire) care ne oferă o explicaţie satisfăcătoare a originilor şi istoriei, un sens al vieţii individuale şi o speranţă. Ca un adevărat „fariseu,” mă interesează dacă teoria propusă respectă Scripturile şi oferă speranţă, dacă este în continuitate cu legământul veşnic al lui Dumnezeu, sau dacă vesteşte nişte dumnezei noi şi un nou legământ sado-marcionit.
„Florin Laiu nu este primul care sa revendice argumente estetice in favoarea adevarului. Pitagora, Platon si Kepler sunt cazuri clasice de cautare a armoniei universale in matematica si astronomie. In lumea moderna vorbim despre solutii elegante cum ar fi e = mc^2. Einstein insusi marturiseste ca o intuitie estetica l-a condus la celebra ecuatie. In cautarea unei teorii a tuturor lucrurilor, vorbim despre ‘universul elegant’. Stiinta este frumoasa. Problema lui Laiu nu este criteriul estetic in sine ci estetica uratului.”
Nu am probleme cu estetica urâtului. Un subiect dizgraţios poate fi tratat estetic în poezie, muzică, pictură, etc. Dumnezeu Însuşi a creat goange, balauri şi maimuţe care sugerează o estetică horror, precum şi simţul umorului. „Chiar şi pe cel rău l-a făcut pentru ziua nenorocirii” (Pr 16:4). Evoluţionismul, cu atât mai mult în variantă evoluteistă, poate fi estetic ca un umor negru. Dar când am vorbit de estetică, m-am referit mai puţin la graţiile intelectuale ale modelului, şi mai degrabă la nevoile profund spiritual-morale şi teleologice ale fiinţei umane. Am folosit impropriu, figurat, categoria de estetic. După criteriile mele, evoluteismul pe care îl propovăduieşte EC este dezgustător şi odios.[2] De acord, ştiinţa este frumoasă, dar şi credinţa este frumoasă. Altminteri, oamenii de ştiinţă n-ar fi atât de siguri pe unele afirmaţii ale lor, dacă nu ar avea şi ceva credinţă şi bunăvoinţă. Urât este mai degrabă să te snobeşti după ideologiile tenebroase care privesc de sus Cartea lui Dumnezeu.
„Lasand la o parte stiinta moderna, exista frumusete si precizie in cosmologia anticilor. Babilonenii si egiptenii cunosteau diferenta dintre timpul sideral si cel solar. Evreii masurau ziua de la asfintiti la asfintit, si anul in succesiuni de luna noua/luna plina. (Evreii ortodocsi si adventistii nu sunt constienti de ironia situatiei atunci cand consulta ceasul electronic sa vada daca a a pus soarele). Grecii au masurat circumferinta pamantului si distanta pana la luna, cand evreii credeau ca pamantul e plat. Aristarhus din Samos a propus heliocentrismul pe vremea cand a fost scrisa cartea lui Enoh cu cosmologia ei bizara.”
Aici Pastor Aeternus este, evident şi gratuit, elenofil și antisemit. Grecii sunt băieţii deştepţi, evreii sunt încuiaţi de la mama lor, deci atenţie când vă orientaţi după Biblie. Numai că prea puţini greci au fost şcoliţi şi filozofi, de altfel „preocuparea cu înţelepciunea” era un sport pentru super-elitele acestor piraţi, demagogi şi soldăţoi de profesie. Babilonienii şi egiptenii, ca astrologi şi agricultori, iar grecii ca lupi de mare, s-au preocupat de cunoaşterea astrelor; unii pentru a avea control spiritual şi politic prin astrologie şi preziceri, alţii din curiozitate ştiinţifică – ceea ce este admirabil. Evreii au împrumutat doar cunoştinţele practice ale acestora. Cunoşteau în oarecare măsură constelaţiile, dar detestau uzul lor astrologic şi cultic (Iov 38:32; 2Împ 23:5). Cât despre măsurători geo-lunatice şi dumiriri asupra formei pământului, abia astăzi dacă au devenit practice.
Cartea astronomică a lui Enoh (sec. III AC) reflectă cunoştinţe astronomice printre evrei. (Se menţionează un calendar solar interesant de 364 zile, împărţit în patru sezoane de 91 zile. Acest calendar conţinea 52 săptămâni în fiecare an şi 13 săptămâni în fiecare sezon. În acelaşi timp, fiecare sezon conţinea trei luni de 30 de zile plus o zi extra. Toate sărbătorile cădeau astfel mereu în aceeaşi zi a săptămânii. Anul şi sezonul începeau întotdeauna miercuri /ziua a patra, a apariţiei astrelor. Nu se ştie însă cum şi la cât timp era armonizat acest calendar cu anul solar. Probabil, la câteva decenii adăugau încă patru săptămâni). Ioanan ben Zakkai (30-90 AD) ştia să calculeze cursul soarelui şi al lunii, revoluţia planetelor, stăpânea solstiţiile şi calendarul; Elazar ben Chisma şi Ioanan ben Nuri (sec. II AD) calculaseră numărul de picături de apă din ocean (!), aveau cunoştinţe de astronomie şi geometrie, dar considerau aceste ştiinţe ca fiind doar condimente ale înţelepciunii. Rabban Gamliel (c. 100 AD), care folosea tăbliţe lunare şi un rudiment de telescop, spunea că strămoşii săi avuseseră asemenea preocupări. Rabbi Samuel (250 AD) din Orient, cunoştea cerul la fel de bine ca străzile cetăţii lui.
În Talmud se vorbeşte despre tentativa lui Alexandru cel Mare de a se sui la cer, înălţându-se până când pământul a apărut ca un glob (Abodah Zarah iii. 42c). În Evul Mediu, astronomia s-a dezvoltat mai întâi în mediul iudeo-arab. Traducătorii scrierilor arabe în domeniu au fost în principal evrei. Cu secole înainte de Copernic, Rabbi Levi ben Gershon (Gersonides) a combătut modelul lui Ptolemeu, falsificându-l şi încercând o soluţie mai bună. Alţi faimoşi evrei care au contrazis pe Ptolemeu au fost David Nieto (c. 1700) şi William Herschel (†1822).
Spiritul ebraic din vremurile biblice a fost concentrat mai mult pe sapienţial (pragmatic, existenţial, spiritual) decât pe speculativ (filosofic, abstract, aventuros). Ţărmurile le-au lăsat în grija fenicienilor, negoţul în deşert l-au lăsat caravanelor arameo-arabe, iar imperiul pământesc, precum şi pândirea astrelor, au rămas egiptenilor şi babilonienilor. Ei au fost preocupaţi de înţelepciunea unei vieţi fericite în „ţara pe care le-a dat-o Yahwé Dumnezeul lor” şi de legile imperiului Său ceresc, dincolo de astre. Alegerea lor a fost înţeleaptă, deşi nu întotdeauna consecventă. În perioada romană au preluat cunoştinţe ştiinţifice de la babilonieni şi greci.
Atitudinea mistică a iudaismului din perioada greco-romană, ca şi a creştinismului tradiţional, explică această frânare a dezvoltării cunoaşterii; dar nu spune nimic despre autoritatea textului biblic, chiar dacă în perioada biblică era cunoscut doar modelul geocentric, antropocentric, „iudeocentric,” cuminte. Christos însuşi, când a venit, nu a descoperit adevărul despre univers, nici evreilor, nici grecilor. Dacă Acela care L-a trimis pe Christos nu a simţit această nevoie, înseamnă că toate ştiinţele universului sunt un adevăr irelevant pentru omul căzut, care are nevoie de mântuire, nu de satisfacerea curiozităţii ştiinţifice, chiar dacă este o curiozitate legitimă.
Descoperirile lui Philolaos din Crotona (470-385), Aristarchos din Samos (310-230) şi Eratosthenes din Cyrene (276-194) privitoare la forma pământului, heliocentrism şi distanţe astronomice sunt admirabile în sine. Din nefericire, ele nu au avut succes ştiinţific timp de aproape două milenii, pentru faptul că alţi filosofi greci de mai mare prestigiu (Aristotel, Ptolemeu, etc) li s-au opus. Pentru motive asemănătoare, evoluţionismul este astăzi mai convingător decât creaţionismul. Când Deutsche/Arian Physik s-a confruntat cu Jüdische Physik în secolul trecut, ultima a ieşit învingătoare. Va găsi Dumnezeu un nou Einstein care să revoluţioneze totul, dar până atunci (şi după aceea), alegem să credem ce ne-a descoperit Moshé de la Dumnezeu. Savanţii sunt cu treaba lor, dar nu pot înlocui pe Profeţi şi pe Christos. Procentul de premii Nobel luate de savanţii evrei dovedeşte că acestora nu le-a lipsit inteligenţa ştiinţifică. Lipsa de preocupare a Bibliei pentru ştiinţele moderne trebuie explicată altfel.
Faptul că evreii măsurau ziua de la asfinţit la asfinţit nu este o dovadă de retard cultural. (Esenienii, secta iudaică cea mai izolată, începeau ziua de la răsărit şi aveau un calendar regulat, diferit de al celorlalţi evrei, dar nu erau mai „evoluaţi”). Ciclul diurn trebuia să fie marcat cumva. Indiferent că începi cu dimineaţa, seara, la miezul nopţii sau la amiază, sistemul este convenţional. Tradiţia mozaică în Geneza favorizează începerea nychtemerei de la apus. În ce priveşte calendarul, evreii ştiau că anul lunar nu se potriveşte cu cel solar şi nu încercau să creeze calendare perpetue luni-solare, de care nimeni nu avea nevoie. Aceasta nu este o dovadă de înapoiere; ei pur şi simplu nu aveau nevoie de exactitatea de care EC face mare caz. Ce importanţă practică ar fi avut observarea diferenţei dintre ziua siderală şi ziua solară?
„Dar stiinta antica paleste in fata frumusetii universului relativist-quantic, care a facut ca viata unui astronom paraplegic ca Hawking sa fie bogata si implinita fara prea mult din lumea prezenta sau speranta celei viitoare.”
Universul relativist-cuantic este frumos numai dacă este creaţia lui Dumnezeu. Fără Creator, universul în toată complexitatea şi splendoarea lui este un monstruos şi nepăsător Brahma. Faptul că un paraplegic îşi poate justifica existenţa, făcând o pasiune din această cercetare, nu este mai relevant decât că Nick Vujicic, fără mâini şi picioare, a făcut o pasiune pentru conferinţe motivaţionale.
„Miliardele de ani lumina si lumi necunoscute sunt insa pentru Florin doar un accesoriu la un cer monoton unde ingeri cu aripi de gasca si sfinti in camasi de noapte canta 24/7 in fata unui tron de monarh oriental. De ce? Pentru ca in opinia lui universul vechi-testamentar este mai frumos decat cel al lui Hawking.”
Miliardele de ani-lumină şi lumile necunoscute nu au nici o relevanţă dacă nu le putem experimenta cumva, dacă chiar cunoaşterea lor este la nivel rudimentar. Cel mai important în acest univers este Creatorul şi ceea ce Biblia numeşte Sanctuarul lui Dumnezeu, locul în care cineva poate sta în imediata prezenţă vizibilă a lui Dumnezeu. Cine consideră că paradisul (care nu este decât schiţat în Biblie), este monoton, să n-aibă teamă, că nu va avea parte de el. A trăi în universul lui Dumnezeu, a pretinde că te bucuri de el şi a prefera să baţi marginile, în loc să mergi mai întâi acasă, dovedeşte că evolu-teismul nu este esenţialmente diferit de a-teism. Ironiile de prost gust, cu aripi de gâscă şi sfinţi în cămăşi de noapte în faţa unui monarh oriental să le servească Edi cu aplaudacii lui. El nu vrea cămaşă de noapte, vrea gol şi păros. Se va găsi un loc şi pentru el. De ce trebuie să ironizeze el viziunile Apocalipsei sau alte imagini care, indiferent cât de naive ar fi, nu au rolul de a ne învăţa despre cum arată cerul. El ştie bine treaba asta, dar are câţiva straw men preferaţi cu care îşi distrează admiratorii. Nu am spus că universul vechitestamentar este mai frumos decât al lui Hawking. Nu cu universul sunt eu în război, ci cu interpretările lui ateiste sau evoluteiste, care distrug orice sens şi speranţă.
„Darwin a incheiat prima editie a Originii Speciilor cu o fraza poetica: …‘Exista grandoare in aceasta intelegere a vietii, cu multiplele ei puteri insuflate la inceput in una sau cateva forme; si in timp ce planeta a parcurs ciclu dupa ciclu conform legilor neschimbate ale gravitatiei, pornind de la un inceput atat de simplu, nenumarate forme nespus de frumoase si minunate au evoluat si continua sa evolueze.’
După care urmează iarăşi o parodie a ceea ce crede el că aştept: o lume plată şi monotonă, în care magnificele răpitoare nu mai sfâşie. EC dovedeşte o imaginaţie şi o spiritualitate de Ivan Turbincă. Dacă pentru Darwin există grandoare în această înţelegere a vieţii, în care moartea este partea de drept a tuturor vieţuitoarelor, atunci de ce s-a supărat Darwin pe Dumnezeu şi şi-a pierdut credinţa, când a pierdut-o pe fiică-sa? Să fi suportat și el cu plăcere grandoarea pe care ne-o recomandă.
„Pe vremea cand imi torturam mintea sa gandesc ca Florin, trebuia sa lupt permanent cu tentatia estetica a grandorii si frumusetii arborelui darwinian al vietii. Pomul parea placut la privit si de dorit sa deschida cuiva mintea. As intelege o dilema asemenatoare la Florin. Dar el gaseste universul ingust al pastorului semit mai frumos decat miracolele descoperite de stiinta moderna. Cum poate cineva sa aiba asemenea gusturi?”
Dimpotrivă, am chiar prea multă admiraţie pentru miracolele ştiinţei moderne. Dar lumea mea este bibliocentrică, nu în sens cosmologic/astrofizic, ci în sens spiritual. Este teocentrică, cristocentrică, antropocentrică. Accept ca reale, probabile sau posibile toate descoperirile ştiinţifice care sunt în acord cu mesajul profund al Revelaţiei (Scripturii), şi resping ca rătăciri raţionalist-filozofice, toate acele pretinse descoperiri ştiinţifice care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu. Nu sunt un literalist-fundamentalist, ştiu ce înseamnă limitele inspiraţiei, dar dacă Biblia este divin-inspirată, nu poate fi în acelaşi timp înşelătoare. Să-şi păstreze EC arborele lui pădureţ şi grandios, cu poamele morţii şi cu tot cu dracul de balaur cocoțat în el. Nu am nevoie să-mi deschidă nimeni mintea, ca să ajung o epavă evolu-teistă. Eu rămân cu arborele vecin, al vieţii; şi nu văd nici o dilemă aici.
„Pentru a afla raspunsul va invit la o plimbare in anumite zone etnice din Chicago unde urmasii celor doi fii ai lui Abraam isi incruciseaza drumurile imbracati in portul lor traditional. Ceea ce izbeste privirea este uratenia ostentativa a hainelor. Teama de a nu suna incorect politic ma face sa ma abtin de la comentarii aditionale despre atavismele neantherdal-simiene ale lui Esau. Cei doi urmasi ai lui Avram au spalat in mare masura efectele consaguinitatii patriarhale prin viol si sclavia sexuala a prizonierelor de razboi. Destul sa spun ca daca in imaginatia noastra fii lui Avraam apar asa cum i-au reprezentat pictorii renasterii – realitatea apare ca si cum ar fi pictata de un pictor parisian decadent dupa cateva pahare de absint.”
Asemenea descrieri presupun un rasism nedisimulat, EC fiind prin naştere arian pur. Iarăşi ne bagă pe gât oameni de paie, ca şi cum hainele acelea urâte ar fi preferinţa tuturor evreilor. Cât despre „atavismele neanderthal-simiene ale lui Esau,” acum câţiva ani tot EC îmi reproşa că prefer tiparul lui Iacov, în timp ce el se simte mai bine în pielea aventurierului Esau. Şi de ce ar trebui să-i reproşeze lui Esau simianismul, dacă toată trupa lui Homo are origine simiană? În rest, trimiterile la anumite incidente sexuale, reale sau inventate de el, pe temeiul unei cărţi în a cărei istoricitate nu crede, nu au nici o valoare de argument.
„Este estetica Vechiului Testament, care considera vesmintele marelui preot mai frumoase decat cele ale lui pontifex maximus; templul lui Solomon mai frumos decat cel din Atena; pornografia din Ezechiel 23 mai frumoasa decat arta greaca si Plangerile mai frumoase decat Electra. Nu fac aici o referire la inspiratia Vechiului Testament ci la contextul cultural-istoric. Este o lume urata. Aceasta este baza (in)esteticii lui Florin Laiu. Optiunea epistemologica este pe masura.”
Nu are importanţă dacă veşmintele pontifului roman sunt mai frumoase decât ale pontifului evreu, dacă templul lui Solomon este mai frumos decât „cel din Atena” (care dintre ele?), dacă Plângerile Bibliei sunt mai frumoase decât Electra. Singurul lucru care contează aici, nu este forma, ci faptul că unele au o semnificaţie specială, venită prin inspirație, iar celelalte sunt accesorii ale unei culturi păgâne, care este uricioasă prin politeismul ei şi prin lipsa de „prejudecăţi.” La o cercetare atentă însă, chiar şi din perspectiva esteticii literare, obiectele artistice biblice sunt mai frumoase, mai profunde şi mai sensibile decât cele păgâne. Cine are dubii, să citească întâi scenariul tragediei Electra, plin de intrigi şi ucideri în lanţ, şi apoi elegiile din cartea Plângerilor.
Comparaţia dintre Ezechiel 23 şi arta plastică greacă este lipsită de sens. În timp ce anumite produse ale artei greceşti proslăvesc formele trupeşti, incitând pasiunile hetero- şi homo-, asemenea strategiilor publicitare moderne, Ezechiel 23 este o tiradă împotriva politeismului adoptat de cele două regate evreieşti (Samaria şi Ierusalim), folosind personificarea acestor cetăţi-femei şi metafora adulterului devenit viciu, care descrie infidelitatea faţă de Dumnezeu. Autorul îşi dă interesul să descrie faptele celor două „femei” folosind un limbaj care se înscrie în estetica urâtului, de dragul moralizării şi al efectului asupra cititorului. EC preferă ca faptele imorale să fie descrise într-un limbaj atrăgător. Este vorba doar de preferinţe aici. Despre frumuseţea epistemologiei, cu altă ocazie.
NOTE
[1] EC este încă pastor. Paşte berbeci infatuaţi pe cărările verzi ale evoluteismului şi duce oi credule și încrezute la apele odihnei eterne. De ce îl mai ţin eclesiaştii pe rolul angajaţilor este un miracol. De câţiva ani, marele reformator de Chicago se nevoieşte cu emisiuni ostile nu doar confesiunii pe care o „slujeşte”, ci şi creştinismului şi religiei în general. Sub pretextul unei corecte abordări a inspiraţiei Bibliei, EC(k) o teologhiseşte în stil antisemit elenofil, precum vechii gnostici, şerparii şi marcioniţii, pe care Dante i-a aşezat demult la locul lor.
De când a muşcat din fructul bălos al neodarwinismului, i s-au deschis ochii şi a devenit ca unul din zeii evoluţionişti, legănându-se în panteonul savanţilor moderni undeva între Dawkins şi Numbers, cu ochii în abis şi scuturat de febra lui Nietzsche. Pentru opţiunile filozofice ale măreţului evanghelist ar trebui să fie scos din „ghettoul” semitic care îl deranjează, ca să-şi caute demâncare la stucco, sau un post de propagandist la o societate e-teistă. Ori să trăiască din cărţile lui, ca free-lancer. Dar pentru că insistă să evanghelizeze pe tineri cu filozofia lui (deja a luat minţile multor naivi, nu doar tineri), acest personaj luciferic trebuia demult lapidat. Împreună cu cei care-l plătesc.
[2] „Urât” în limba română se opune lui „iubit,” în timp ce frumosul (formosus) priveşte forma, iar esteticul (aisthetikos = sensibil) se referă la percepţie.
EC nu este pastor si nu a fost niciodata, este doar un macelar cu talente care duce pe unul sau pe altul catre abatror Eu cunosc cel puytin 5 oameni care au fost dusi la abator de catre EC: Exemplu : o doamna; a carei fiuy eu l-am luat la munca a vazut intre-o serie de coincidente cu o probabilitate mica de a se intampla -mana lui Dumnezeu, apoi dupa o cura intensiva de EC, a ”marturisit” de fapt toate se intampla pentru ca trebuie sa se intample ceva, daca nu ar fi asta, ar fi alta….; bineanteles ca doamna nu realiza ca pentru ca o probabilitate ,ica sa se intample, ar trebui sa se fi petrecut mii, poate zecu sau sute de mii dse evenimente de acel gen, dar dumneaei nu a inteles niciodata matemetica , dar pe Edy l-a inteles, deoarece un om care spune multe, arevdeestule argumente care sa sentimentalizeze…;