Sugestiile prezentate mai jos sunt pentru mine mai mult decât nişte opinii. Concluziile pe care le expun sub forma unor propuneri (pentru ca oricine doreşte, să le verifice), sunt rezultatul unor decenii de experienţă în doctrina adventistă, şi al multor ani de diverse cercetări profesionale directe sau indirecte, care au contribuit la o înţelegere mai riguroasă şi mai imparţială a subiectelor teologice care formează doctrina Sanctuarului. Le voi enumera aici în formă rezumativă:

1. Taina exprimată cifrat în Daniel 8:14 corespunde cel mai direct şi mai natural profeţiei despre judecata premilenială din Daniel 7, judecată care exprimă două verdicte, ceea ce înseamnă că examinează două cazuri diferite (cornul / fiara şi „sfinţii Celui Preaînalt”).
2. Nu există în Daniel 8:14 nimic care să trimită direct la curăţirea ceremonială din Leviticul 16. Traducerea „va fi curăţit” este o interpretare a „Celor Şaptezeci” (LXX), care au aplicat-o, evident, la curăţirea templului de sub Iuda Macabeul (cf. 1-2 Macabei).
3. Deşi, în experienţa lor istorică, AZS după cunoştinţele pe care le-au avut, s-au orientat după o traducere biblică inexactă în acest text, conexiunea stabilită între Daniel 8:14 şi Leviticul 16 este legitimă. Chiar dacă din punct de vedere exegetic, nu există în text nimic care să ne trimită în mod direct şi special la Ziua Ispăşirii, totuşi Ddin punct de vedere hermeneutic, Da 8:14 trimite la orice pasaj cu aplicaţie escatologică, prin urmare şi la ritualul din Lv 16, înţeles ca un tip al Judecăţii. Toate revelaţiile biblice despre Judecată (exprimate în tipuri, în parabole, în viziuni sau în declaraţii) trebuie să fie în legătură între ele, pentru că au fost inspirate de acelaşi Duh.În acest sens, şi cred că numai aşa, Leviticul 16 este unul din răspunsurile posibile la Daniel 8:14. 
4. Viziunea profetică din Daniel 8, ca şi cea din capitolul 7,  are ca obiect proeminent al Judecăţii pe duşmanii lui Dumnezeu şi nu pe membrii Casei Lui. Dar în ambele cazuri, sentinţa divină este dublă: unii sunt daţi la foc, alţii primesc împărăţia; o parte este îndreptăţită, cealaltă este pedepsită. Chiar dacă în aceste profeţii nu ar fi nici o aluzie la examinarea cazurilor (deşi evident există în cap. 7:9-10 şi cap. 12:1), totuşi, apelul la alte pasaje biblice, care au acelaşi subiect, este legitim din punct de vedere hermeneutic, şi obligatoriu teologic.
5. Întrebarea din Da 8:13 („până când”) evocă tema Judecăţii (ca şi Ap 6:10-11; cf. Ps 94).  Întrebarea „până când?” înseamnă: „când va fi sfârşitul necazurilor descrise?” şi nu implică un punct de pornire precis.
6. Originea cornului nelegiuit este dintr-unul din cele „patru coarne”, nu din unul din „cele patru vânturi”. Aceasta obligă (!) o primă aplicaţie a profeţiei la Antioh IV, aşa cum indică şi Daniel 11, însă cu o aplicativitate redusă. Pe lângă alte detalii, perioada de 2300 zile nu se armonizează cu isprăvile lui Antioh, iar Gabriel spune (v. 17.19) că durata se extinde „până la timpul sfârşitului,” deci se întinde peste era creştină. Aceasta implică un accent pus pe actorii secundari (din punct de vedere cronologic, dar mult mai importanţi profetico-istoric) care au împlinit sau vor împlini această profeţie (cezarii şi pontifii romani păgâni şi creştini, manifestarea finală a lui Antihrist, cf. Ap 13, 2Tes 2 etc).
7. Sanctuarul din Daniel 8 este cel ceresc, deoarece termenii ebraici folosiţi (makon, miqdaş) apar asociaţi, în afară de Daniel 8, numai în Ex 15:17, unde se referă în mod clar şi direct la sanctuarul ceresc, locuinţa lui Dumnezeu. De asemenea, rugăciunea lui Daniel din cap. 9 (îndreptată spre Ierusalim), evocă rugăciunea profetică a lui Solomon la dedicarea Templului, unde a folosit în mod repetat termenul makon
   [şibtó] pentru palatul ceresc al lui Dumnezeu, considerat a fi adevărata Lui reşedinţă (1Rg 8:39+; 2Cr 6:30+).
8. Sanctuarul, templul, cetatea, casa Tatălui, cortul lui Dumnezeu, etc. se referă toate la aceeaşi realitate fizică cerească, din perspective diferite. Nu există un cort sau templu ceresc după modelul fizic al celui pământesc, cu spaţii, perdele, obiecte şi liturgică ceremoniale, deşi folosirea limbajului ceremonial pentru a ne referi la realităţile cereşti. este legitimă. Nu există însă o structură fizică bipartită a sanctuarului ceresc, nici chivot fizic, nici perdele fizice, etc., şi chiar dacă ar exista, nu avem dreptul să facem din asemenea speculaţii literaliste un test al credinţei şi un mesaj universal, de viaţă şi de moarte.
9. Doctrina sanctuarului este o prezentare în limbaj dramatic, ritual-tipologic, a Evangheliei Veşnice care se concentrează asupra importanţei Judecăţii premileniale deja începute în 1844. Ea ilustrează rolul „poruncilor lui Dumnezeu şi al credinţei în Iisus” (Ap 14:6-12). Acest mesaj, care se concentrează asupra Judecăţii Casei lui Dumnezeu (1Pt 4:17-18) este specific adventist şi profund biblic, detaşându-se atât de legalismul doctrinelor meritelor, cât şi de harismul ieftin, antinomian sau cel puţin reticent faţă de autoritatea Poruncii şi de demnitatea spirituală a faptei izvorâte din credinţă şi iubire.
10. Există o strânsă legătură tematică şi de subiect între capitolele 8 şi 9 din Daniel. Capitolul 8 conţine o viziune, urmată de o revelaţie şi o explicaţie parţială; capitolul 9 conţine, după rugăciune, o nouă revelaţie, în care, între altele, acelaşi înger continuă şi completează explicaţia neterminată din capitolul 8.
11. Începutul celor 2300 zile şi al celor 70 de săptămâni este acelaşi, 457 î.e.c., ceea ce face ca perioada să se întindă până la 1844. Conectarea celor două perioade se poate observa numai printr-un studiu profund şi extins al celor două profeţii şi al implicaţiilor lor. Prezenţa aceluiaşi înger, intrarea lui bruscă în subiectul cronologiei (9:24) şi folosirea verbului nehhtak = „tăiat-şi-repartizat”, dovedesc că interpretarea noastră clasică este corectă în această privinţă. Faptul că între sfârşitul perioadelor de 1260/1290–1335 „zile” şi începutul celor „70 de săptămâni” sunt 2300 ani, rezultat care a apărut neintenţionat, pe baza unor calcule independente, este o confirmare că metoda lui Johannes Petri, de a calcula cele 2300 zile odată cu începutul celor 70 săptămâni, este corectă.
12. Nu putem folosi ca argument termenul mar’é din Da 9:23, deoarece el are acolo sensul de revelaţie vorbită şi nu de viziune, referindu-se în acest caz la revelaţia (sau cuvântul) care urmează (cf. Da 10:1). Dacă acest mar’é s-ar referi în mod clar la profeţia anterioară, atunci conexiunea dintre cele două revelaţii ar fi fost prea evidentă, şi profeţia nu avea şanse să rămână „pecetluită până la vremea sfârşitului” (8:26; 12:4.9-10). Mirarea mea este că atâţia comentatori din trecut, inclusiv unii ostili adventismului, nu au recunoscut relaţia dintre cele două perioade profetice (70 săptămâni şi 2300 zile), deşi sunt de acord cu AZS în a afirma că termenul mar’é din Da 9:23 s-ar referi la profeţia din capitolul 8…

Afirmaţiile critice de mai sus sunt o prezentare rezumativă doar. Ele se adresează unor prieteni care cunosc subiectul îndeaproape. Nu vă grăbiţi cu concluziile.

Temeiurile noastre doctrinare trebuie să fie în exclusivitate biblice. Consultarea altor comentatori, şi cu atât mai mult sfaturile sau descoperirile unui profet sunt foarte utile, atâta timp cât dăm prioritate absolută Scripturii şi ne păstrăm spiritul critic. Greşelile omeneşti sunt inerente
, de aceea avem nevoie de Spiritul lui Dumnezeu, de unitate şi comuniune, şi de mai mult decât un dar spiritual care să conlucreze în vederea stabilirii adevărului doctrinar. Nu avem dreptul să ne folosim de Spiritul Profetic în alt mod decât cum a hotărât acelaşi Spirit când a vorbit în primul rând prin autorii biblici şi mai apoi prin Ellen White, William Foy etc.

Exemplul pionierilor, care, cu mai puţine posibilităţi decât noi, au descoperit prin studiul biblic atâtea taine vrednice de credinţă şi, fără a pretinde infailibiltate, au înaintat mereu (modificându-şi convingerile, dacă a fost necesar) este mai important pentru noi astăzi decât preluarea necritică şi conservarea fetişizantă a oricărui cuvânt care a ieşit de sub tiparniţa lor.

Orice credincios are dreptul şi datoria de a cerceta adevărul, deoarece datoriile fundamentale ale omului, precum şi calea mântuirii sunt clare în Scripturi. Aceasta nu înseamnă însă că ne putem lipsi de darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat în Biserică şi că nu ne interesează ce învaţă Biserica, întreaga comunitate de credinţă. O înţelegere mai profundă, mai completă şi mai unitară nu poate fi atinsă prin simple meditaţii, vise şi iluminări, sau prin cercetări diletantissime şi abordări sentimentale ori pragmatice ale subiectelor sacre. Darul cunoştinţei, darul înţelepciunii, darul „deosebirii duhurilor”, darul de a fi învăţător, darul de a cunoaşte limbi utile comunicării şi cercetării biblice (1Cor 12:8.10.28 TLN), precum şi darul de a fi cărturar (adică filolog, scriitor, om de litere – Mt 13:52; 23:34), oricât de mult este acesta asociat popular cu fariseismul, toate acestea nu trebuie abandonate în faţa unor daruri mai mari şi mai spectaculoase (profeţia, minunile, etc.). Toţi cei care au daruri de la acelaşi Duh sunt gata să înveţe unii de la alţii. Chiar şi profeţii adevăraţi au învăţat de la alţii, inclusiv de la neprofeţi; înţelepţii învaţă ŞI unii de la alţii, ba chiar şi de la oameni simpli, şi toţi învaţă de la Dumnezeu. Aroganţa individualistă a unora, care se cred conduşi de Dumnezeu, şi sunt dispuşi să primească învăţătură pe orice cale, cu excepţia slujitorilor Bisericii şi a scrierilor Bisericii, etc., este o infatuare care apare înaindea căderii.

Faptul că Biserica, după 160 de ani de existenţă (şi după mai multe decenii de dezvoltare teologică fără precedent), încă întâmpină oarecare probleme în înţelegerea şi expunerea perfectă a unor doctrine majore, ar trebui să ne trezească şi să ne responsabilizeze pe toţi, începând cu slujitorii Cuvântului. Deja adventismul este împărţit în curente şi facţiuni diverse în ţările cu influenţă. Dacă vom continua cu nepăsarea în ce priveşte studiul personal al Scripturii, nu pot suporta să-mi imaginez ce confuzie va apărea în rândurile noastre când vom fi confruntaţi cu criza aceea despre care am fost avertizaţi. Deja unii părăsesc credinţa, iar alţii se încrâncenează inutil în poziţii care de mult ar fi trebuit abandonate. Dumnezeu să Se îndure de Biserica Lui !

Noi nu suntem în mod exclusiv Biserica lui Dumnezeu, nu suntem tot „Israelul lui Dumnezeu”, ci o parte din el, şi anume partea răspunzătoare de soarta celorlalţi. Dumnezeu ne-a ridicat şi ne-a trimis, ca pe Ilie şi ca pe Ioan Botezătorul, cu un mesaj special de pocăinţă, nu numai la păgâni, ci şi la creştini şi pocăiţi. Nu avem dreptul să întreţinem sentimente şi atitudini sectare, exclusiviste, dar nici să ne diluăm mesajul şi misiunea, confundându-ne cu alţi creştini. Am toată încrederea că un studiu nou, mai critic, al acestei doctrine, o formulare a ei mai precisă şi o transmitere mai diversificată, mai adaptată şi mai contextualizată, ar putea trezi şi pe ceilalţi fraţi ai noştri, care încă nu se împărtăşesc de toate bunurile spirituale pe care ni le-a dat nouă Dumnezeu.

Avem nevoie de mai multă înţelegere şi dragoste, acolo unde apar păreri diferite. Opintirile distructive însă trebuie întâmpinate cu hotărâre. Biserica are un potenţial de toleranţă binecuvântată; avem răbdare cu cei care au îndoieli, care au mintea încurcată şi răvăşită de învăţături ostile doctrinei noatre istorice. Dar acolo unde, la lipsa de înţelepciune şi de cunoştinţă temeinică cineva adaugă mândrie, răutate şi blasfemie, trebuie să ne opunem hotărât. Pornirea de a distruge o doctrină, pe diferite motive, de a înlătura ceva din convingerile noastre comunitare, fără a găsi o soluţie mai bună, este o faptă nechibzuită. De asemenea, obiceiul de a construi o doctrină nouă pe un set de afirmaţii biblice, ignorând alte afirmaţii la fel de inspirate, este inadmisibil ca metodă în cercetarea biblică. 

Am considerat de datoria mea să fac aceste precizări, deoarece unii se grăbesc să ia afirmaţiile mele critice ca şi cum ar încuraja curentul de „emancipare” de adventismul istoric (caracterizat prin doctrina judecăţii de cercetare şi a Sanctuarului şi prin încrederea în Spiritul Profeţiei care a vorbit prin Ellen White).