Vai, vai, ce fruct să fie acesta,
cu miezul mai mare decât coaja?

(Mihai Ursachi, Fructul oprit).

Generalități

Scriptura este un cuvânt latin, care înseamnă „scriere”, în timp ce biblia este un plural neutru grecesc, care înseamnă „cărți” (de la biblíon = carte, document, sul de papirus). Dar astăzi, în toate limbile, cuvântul Biblia este înțeles ca un singular feminin, cu sensul de Sfânta Scriptură.

Biblia este formată din două colecții de cărți: 1. scripturile ebraice, care existau cu mult timp înaintea erei creștine; 2. scripturile creștine grecești, care au fost scrise în a doua jumătate a primului secol creștin. După epoca apostolică, aceste două colecții au fost numite convențional, de către creștini, pe criterii teologice: Vechiul Testament și Noul Testament.[2]

Vechiul Testament, care este colecția cea mai mare a Bibliei (și este numit adesea „Biblia”), nu este vechi, în sensul de învechit, perimat, ci în sensul de anterior, primordial: Primul Testament. Pentru Iisus și pentru primii creștini, colecția de scripturi ebraice era singura Biblie și avea autoritate absolută.

Această colecție fusese demult împărțită în două secțiuni: Legea lui Moise și Profeții;[3] iar în primul secol, deja circula noua divizare în trei secțiuni, care a rămas standard în iudaism: Legea, Profeții și Scripturile (Lc 24:44).[4] Creștinii le-au aranjat în altă ordine, dar sunt aceleași cărți. Mulţi creştini au enumerat ca parte din Vechiul Testament şi unele scrieri evreieşti necanonice, moştenite de la evreii alexandrini, care erau mai puțin stricți.[5] Pe acestea însă iudaismul oficial nu le-a recunoscut niciodată ca scripturi sfinte, în ciuda conținutului lor specific iudaic.

Numărul cărţilor VT a fost uneori fluctuant în istoria veche, deoarece divizarea editorială pe cărţi s-a făcut pe criterii practice sau convenționale. O carte prea mare (Regii) a fost împărțită în două (Samuel și Împărați), apoi în patru (1-2 Samuel, 1-2 Împărați). Cartea Rut pare să fi fost inițial ultima parte din Judecători. Cronicile au fost o singură carte. Psaltirea este formată din cinci colecții / cărți. Pentateuhul pare să fi fost inițial o singură carte, divizată mai târziu în cinci, din motive practice.

Noul Testament este colecția sfintelor scripturi iudeo-creștine, care cuprinde cele patru evanghelii (Matei, Marcu, Luca și Ioan), Faptele Apostolilor, epistolele lui Pavel sau pauline adresate convertiților din păgânism (locale / provinciale: Romani, 1-2Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1-2 Tesaloniceni; pastorale: 1-2 Timotei, Tit, Filimon), Epistola către Evrei (adresată iudeilor creștinați), epistolele „catolice” (oficiale, din partea unor reprezentanți generali ai Bisericii:  Iacov, Petru, Ioan şi Iuda) și Apocalipsa lui Ioan, care este o epistolă „catolică”, conținând relatarea unei serii de viziuni profetice despre viitorul Bisericii.

Autorii Bibliei, atât ai „Vechiului”, cât și ai Noului Testament, au fost în majoritatea lor covârșitoare, evrei. Ca autori neevrei ai unor mici secțiuni sunt menționați în VT, Balaam (Nu 22:5; 23:7), Agur și Lemuel (Pr 30:1; 31:1; ), Nabucodonosor (Daniel 4), iar în NT, Luca, de la care avem Evanghelia și Faptele Apostolilor. Caracterul iudaic al Bibliei, al originii și esenței creștinismului nu poate fi exagerat. Iisus spunea: „Voi (neevreii) vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la iudei.” (Ioan 4:22). Există deci o relație strânsă între iudaism, cunoașterea de Dumnezeu, Christos și mântuire. Creștinismul antiiudaic înseamnă anticunoaștere și antihrist.

Cât privește canonizarea Bibliei, despre care adesea se ridică întrebări, percepția populară își imaginează că, la un moment dat, Sinagoga și apoi Biserica au hotărât să selecteze cărțile convenabile, dintr-o mulțime de cărți diverse, și că le-au aprobat pe acelea care răspundeau unor criterii teologice. Acest scenariu este pur imaginar şi neadevărat. În realitate, cărţile sfinte sunt acelea care au fost cunoscute de-a lungul generaţiilor, ca având origine acceptată (de la Moise, Profeţi, Apostoli etc.), iar inviolabilitatea textului nu a fost asigurată de un manuscris autograf, ci de multiplicarea cât mai largă a scrierilor, încă de la apariția lor. Așa-zisa canonizare a apărut ca o nevoie de a reconfirma textele tradiționale, în fața unor provocări istorice.

Cine putea scrie o astfel de carte

Nu este loc să punem în discuție și să rezolvăm toate disputele legate de caracterul Sfintelor Scripturi. Relația ei cu supranaturalul este afirmată, dar și disputată. Cea mai frecventă obiecție împotriva autorității divine a Bibliei este afirmația că „tot niște oameni au scris-o”, prin urmare ar avea un caracter omenesc, în care adevărul și ficțiunea s-ar împleti, în scopul unor interese diverse.

1.      Scrisă de preoți?

Se afirmă adesea că Biblia ar fi produsul religiei instituționalizate. În mare măsură, afirmația este adevărată. Mari autori biblici, ca Moise, Samuel, Ieremia, Ezechiel, Hagai, Zaharia, Ezra, probabil și Natan, Ahia, Șemaia, Maleahi, au fost preoți, sau cel puțin leviți; iar majoritatea autorilor Noului Testament au fost în același timp, lideri ai Bisericii (apostoli și presbiteri/pastori).

Ne-am aștepta astfel ca Biblia să favorizeze clerul. Dar în timp ce apără drepturile legitime ale reprezentanților religioși, Biblia este foarte critică la adresa acestora, când este vorba de abuzuri, de încălcarea principiilor morale și religioase. O mare parte din textele Bibliei condamnă păcatele clericilor,[6] Biblia nu reflectă în nici un caz interesele de grup ale clerului israelit sau creștin.

2. Scrisă de aristocrați și de lideri politici?

Se mai afirmă că Biblia ar fi scris de bogați și stăpâni, pentru a apăra interesele lor. Dar oricine a citit Biblia știe că ea are multe blesteme și fulgere împotriva exploatatorilor de tot felul, împotriva liderilor care abuzează, împotriva magistraților corupți, împotriva regilor despotici și necredincioși lui Dumnezeu.[7] O astfel de Scriptură nu putea fi scrisă de conducători politici interesați, nici de oamenii lor de încredere, chiar dacă unii dintre autori au fost lideri civili (e. g. Iosua, David, Solomon, Neemia); dar cei vinovați de abuzuri civile sau religioase nu au scăpat de condeiul imparțial al autorului inspirat.

3.      Scrisă de cărturari sau înțelepți?

Unii cred că Biblia ar fi produsul unor scribi anonimi, foarte deștepți. Cu ce scop? Faimă? Bani? Sau doar pentru a promova cultura, a încuraja gândirea, a dezvolta imaginația, a moraliza? Este adevărat că unii dintre autorii sacri au fost înțelepți și cărturari: Moise, Solomon, Daniel, Ezra, Pavel, Luca.

Totuși, filozofii și cărturarii lumii promovează fie o spiritualitate seculară, fie o una mistică, în timp ce autorii învățați ai Bibliei insistă asupra unei spiritualități morale profunde și religioase, cu respect față de adevăr, și oroare faţă de literatura de entertainment. Ei condamnă pe cărturarii care înșiră mituri, legende și povești tendențioase sau de divertisment; și adesea, cei mai mari critici ai înțelepților sunt înțelepții.[8]

4.      Scrisă de o elită evreiască malefică?

Oricât s-ar părea de straniu, există oameni care gândesc astfel. Că Biblia a fost scrisă de autori evrei, nu ne îndoim. Dar ideea că o cabală iudaică ar fi conspirat pentru a confecționa Biblia (mozaismul și creștinismul), cu scopul de a controla lumea, este produsul unei imaginații tendențioase.

Nu apare nicăieri în Biblie ideea că Israel ar fi avut sau va avea vreodată puterea de a controla lumea. Lumea a fost controlată de supraputeri ostile evreilor: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Imperiul lui Alexandru și al diadohilor, Imperiul Roman păgân și apoi creștinat (continuat de lumea creștină). Secularismul modern de asemenea este o realitate complexă, în care au și evreii locul lor, dar nu controlul suprem. Evreii au avut influențe economice sau culturale majore, încă din antichitate, unii dintre ei au avut și influență politică. Dar oricât am întinde imaginația, Biblia nu poate fi produsul naționalismului sau materialismului atribuite evreilor. Cum s-ar explica faptul că Biblia este atât de critică la adresa evreilor?[9]

Deși este un „produs evreiesc”, Biblia are o perspectivă supranațională, adesea critică la adresa evreilor, vizând în primul rând elita. Dar nici neevreii nu sunt preferaţii Bibliei.[10] Dumnezeul biblic este universal, chiar în Vechiul Testament. Iar Noul Testament subliniază și mai mult acest caracter universal al adevărului mântuitor.

5.      Scrisă de persoane harismatice?

S-ar putea crede că Biblia este produsul unor personalități paranormale, cum au fost, de exemplu, profeţii și taumaturgii,  care ar fi urmărit control psihologic, faimă sau câștig. Este adevărat că toți autorii Bibliei sunt harismatici, iar cei mai mulți sunt numiți „profeți” într-un sens special, care implică revelații și comunicări supranaturale.[11] Unii dintre profeții biblici par să fi fost în serviciul regal (e.g. Gad, Natan, Isaia),[12] iar alții, profeți de curte, slujeau interese omenești.[13]

Totuși, cum se explică faptul că Biblia este foarte virulentă împotriva profeților falși și a tuturor celor ce se folosesc de paranormal, pentru a-și ajunge propriile scopuri, slujind „divinități” străine,[14] sau confundând harisma cu propriile vise şi năbădăi.[15] Ostilitatea autorilor Bibliei față de harismele contrafăcute pune sub semnul întrebării presupunerea că Biblia ar fi reflectarea unor preocupări paranormale interesate.

6.      Scrisă sub controlul extratereștrilor?

Aceasta ar fi cea mai fabuloasă sugestie. Dacă Biblia a fost dictată sau influențată de extratereștri, cu scopul de a controla lumea noastră, ar trebui să ne bucurăm de un asemenea control. Cel puțin, simțim că nu suntem singuri, la cheremul sistemelor politice, care sunt vizibil interesate.

Există astăzi un adevărat cult universal, cu speranțe și temeri legate de alte lumi din univers, ca să nu mai vorbim de „ozenolatrie”. Cunoștințele istorice și științifice ale lumii conțin multe găuri și taine, iar unii cred că le pot rezolva, raportându-le la spațiul extraterestru. Această viziune nu este departe de adevăr, deoarece autorii și eroii Bibliei au fost adesea martori ai unor teofanii sau epifanii, care astăzi ar putea fi numite întâlniri de diferite grade.[16]

La scrierea Bibliei au contribuit, direct și indirect, entități supraomenești. Totuşi Biblia face discriminare între aceste superinteligențe. Nu toți extratereştri sunt ambasadori ai autorității legitime din univers. Unii dintre ei, numiți domnitori cereşti și cosmocrátori ai întunericului,[17] sunt ființe malefice, care de mii de ani se ocupă de lumea noastră şi de noi. Opoziția dintre cele două categorii de inteligențe astrale din lumea noastră, adaugă la credibilitatea Bibliei. Identitatea Bibliei este marcată în mod clar de relația cu lumea nevăzută, mult diferită de imaginația ozenocultiştilor şi a savanților.

7.   Cartea lui Dumnezeu

Biblia este o realitate textuală, care nu poate fi ignorată. Dacă ea nu se dovedește a fi un simplu produs al spiritului uman (în ciuda aspectelor omenești evidente), atunci oare nu ar fi mai credibile afirmațiile ei repetate, privitoare la controlul Spiritului lui Dumnezeu asupra autorilor ei? Dacă au fost preoți, regi, bogați, săraci, evrei, neevrei, învățați faimoși sau oameni simpli, cu capacități paranormale sau normale, nu aceasta contează, deoarece Biblia nu poate fi produsul unei clase sau al unui grup de interese omenești.

Biblia a fost scrisă de oameni diverși, dar aceștia sunt numiți „oameni ai lui Dumnezeu”, adică persoane într-o relație specială cu Divinitatea, oameni prin care Dumnezeu a comunicat și prin care a manifestat puteri supraomenești și supranaturale. Interesul lor a fost promovarea intereselor lui Dumnezeu.

Biblia este imperativă în afirmarea principiilor etice universale, care cuprind dragostea de Dumnezeu (religia) și dragostea de semeni (morala).[18] Ea are un caracter istoric, dar scopul pedagogic al istoriei sacre depășește meşteşugul lui Herodot. Ea nu ne descoperă tot adevărul pe care am dori să-l cunoaştem în anumite domenii (științe naturale, matematici, istorie, filozofie, etc.), dar ne comunică adevărul de care avem nevoie, pentru a fi salvați prin credință.

Biblia are adesea un caracter paradoxal, deoarece unele afirmații ale ei de principiu par contradictorii, deși nu sunt decât complementare. De asemenea, tot ce privește înțelegerea naturii lui Dumnezeu, a adevărului și a relației lui Dumnezeu cu lumea, are caracter paradoxal, de taină care ni se descoperă cu mare economie, în mod condiționat și treptat. Biblia nu ne-a fost dată pentru a ne face mai deștepți sau teologi, chiar dacă ea ne face într-adevăr, ci pentru a găsi calea înapoi spre Dumnezeu și mântuire.

Chiar și caracterul uman al Bibliei este admirabil. Frumusețea literară, strategiile retorice și structurale ale scriitorilor, meșteșugul poetic, caracterul deschis, popular, parfumul culturii antice, micile imperfecțiuni tehnice,[19] și chiar tăcerea autorilor. Ea este sursă istorică și filozofică foarte prețioasă. Sută la sută umană, dar sută la sută divină.

Spre deosebire de toate filosofiile, științele și religiile lumii, Biblia ne oferă un sens al vieții, o speranță și o filozofie de viață. Psihologia pe care o respiră textul biblic, autoritatea cu care Biblia ne vorbește, sunt unice. Dincolo de minunile din interiorul Bibliei, cele produse de ea nu sunt mai puține. Are puterea de a recupera vieți pierdute și a avut o influență uriașă asupra culturii și civilizației. În ciuda păcatelor omenești, care s-au dezvoltat chiar și prin intermediul religiei organizate, în toate cele trei religii care reflectă mai mult sau mai puțin adevărul biblic (iudaismul, creștinismul și islamul), principiile Bibliei afirmă un ideal universal care depășește orice imaginație omenească.

„Degeaba știi să citești, dacă nu ai citit niciodată Biblia.” Și nu lăsa pe altcineva să testeze terapeutica spirituală a Bibliei în locul tău. S-ar putea să pierzi câte ceva, dacă o citești, dar dacă nu o citești, este foarte probabil să pierzi totul.

NOTE

[1] Versuri ale unui poet român modern, citate din memorie. Nu-mi amintesc autorul.

[2] Deoarece în limba greacă diatheke înseamnă atât „legământ” (contract), cât și „testament”, cele două mari colecții au primit această denumire, care separă drastic moștenirea iudaică, de cea creștină, pe temeiul opoziției pauline dintre noul legământ și vechiul legământ (2Cor 3:6; Evrei 8:8, 13). Confuzia aceasta este nefericită, deoarece scripturile ebraice (Vechiul Testament / VT) reflectă toată seria de legăminte dintre Dumnezeu și poporul Lui, inclusiv noul legământ (Ir 31:31), iar NT arată că toate legămintele, inclusiv cel nou, au fost dedicate inițial lui Israel (Rom 9:4). Nu există un legământ special pentru evrei și un altul pentru neevrei.

[3] Vezi Is 8:20 („mărturia” de aici se referă la revelațiile date prin profeți, ca și în Ap 12:17; 19:10; 22:9); Mt 5:17; 7:12; 11:13; 22:40; Lc 16:29, 31; 24:27; In 1:45; FA 24:14; 26:22; 28:23; Rom 3:21.

[4] A treia secțiune este numită aici Psalmi, deoarece începe cu Psaltirea și continuă cu celelalte scrieri poetice, didactice, literare, precum și unele istorice (Iov, Proverbe, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângeri, Eclesiastul, Estera, Daniel, Ezra-Neemia, Cronicile). Secțiunea Profeții cuprinde Profeții anteriori (Iosua, Judecători, Samuel-Împărați) și Profeții posteriori (Isaia, Ieremia, Ezechiel și Cei Doisprezece: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi). Prima secțiune, numită Legea lui Moise (Tora sau Pentateuhul), cuprinde primele cinci cărți ale Bibliei, moștenite de la Moise.

[5] Aşa numitele apocrife sau deuterocanonice (de canonizare secundară) sunt scrieri cu caracter divers (istorice, didactice/sapiențiale, pseudonime, legendare, cu caracter legalist și naționalist), care au apărut târziu, fiind scrise într-o epocă în care iudeii nu au mai avut profeți. Aceste cărți nici măcar nu pretind că sunt inspirate.

[6] Exodul 32; Lv 4:3, 27-28; 5:7,11; 10:1-11; 21:17, 21; 22:4,15; Dt 18:1; Ju 17:7-13; 18:1-6, 19-20, 24, 27, 30; 1Sa 1:3; 2:12-17, 22-25, 27-36; 3:1-14; 1Sa 4:4, 10-11, 17-22; 1Îm 13:2-5, 33; 2Îm 16:18; 23:5, 8-9; 2Cr 23:17; 29:34; 30:3, 15; 2Cr 34:4-5; 36:14-16; Ezra 8:15; 9:1-4; 10:2, 5, 18 etc.; Ne 9:34; 13:4-9, 28-29; Is 28:7-8; Ir 1:1, 18; 2:8, 26; 4:9; 5:31; 6:13; 8:1-2, 10; 13:13; 20:1-6; 23:11, 33-34; 26:7-11; 32:32; 34:18-20; Pl 4:13; Ez 7:26; 22:26; 44:10-14; Os 4:6, 9; 5:1; 6:9; 10:5; Ioel 1:13; Am 7:10-17; Mi 3:11; Țf 1:4; 3:4; Za 7:5-7; Ml 1:6—2:9; 3:3; Mt 16:21; 20:18; 21:15, 23, 45-46; 23:3-7, 13-35; 26:3, 14-16, 47, 57-59, 65-66; 27:1, 3, 12, 20, 41; In 19:6, 15, 21; FA 4:1-3; 5:17-18; 9:14; 22:5; 23:2-3; 24:1-2; 25:2-3, 15; Mt 23:7-12; Mc 9:38-42; Lc 9:51-56; FA 15:37-40; 20:28-30; Gal 2:11-14; 1Tim 3:1-15; 5:17, 20, 22; 2Tim 4:10; Tit 1:7-16; 1Pt 5:1-3; 3In 1:9-10; Ap 2:1-5, 12-16, 18, 20; 3:1-3, 14-17.

[7] 1Sa 8:3-5, 11-22; 12:13-14, 25; 15:11, 17, 22-23, 26; 2Sa 11:2—12:14; 1Îm 11:1-14, 29, 31-39; 12:20, 26-33; 2Îm 21:1-24; 23:12-15; 2Cr 33:9-13; 35:20-27; Ps 62:10; Pr 22:16; 29:4; Is 3:4-6, 12, 14-15; 5:8-10, 12-15, 17, 23-24; 7:13; 9:14-15; 10:1-4; 32:5-6; Ir 37:15-16; 38:8-16; Ez 11:1-2, 6; Da 9:6, 8, 12; Os 5:10; 7:5; 8:4; 9:15;  Am 2:3; 5:9-12; Mi 3:1,9, 11; 7:3; Țf 3:3; Iac 2:1-10; 1Cor 1:26.

[8] 1Tim 4:7-8; Tit 1:4; 2Pt 1:16; 2:1; 1Cor 1:19-29; Gn 41:8; Iov 5:13; 37:24; Pr 21:30; 26:12; Ec 1:17-18; 8:17; Is 5:21; 19:11-12; 29:14; 44:25; 47:10; Ir 8:8-12; 9:23-24; Ez 28:2-7, 12, 17;  Da 2:27; 5:8; Mt 23:34; Rom 16:19, 27; 1Cor 2:6; 3:20; 2Cor 11:19.

[9] Ex 32:9-14; 33:5-6; 34:9; Dt 9:6-8; 2Îm 17:20-23; 23:27; Is 1:9-10; Rom 11:5; Tit 1:10-16; Ap 2:9; 3:9.

[10] Ir 9:25; Rom 1:16; 2:9-10; 3:1-4; 9:1-5; 11:19-22; Ob 1:15-16; Is 8:9-10.

[11] Ne 9:30; Os 9:7; Za 7:12; Mt 22:43; FA 4:25; Ef 3:5; 2Tim 3:16-17; Ev 3:7; 1Pt 1:12.

[12] 2Sa 24:11; 1Cr 21:9; 25:5; 29:25; 35:15; 2Cr 32:20.

[13] 1Îm 22:6-13; Ne 6:12; Mi 3:11; 2Pt 2:15.

[14] Lv 19:26, 31; 20:27; Dt 18:10-12; 2Îm 21:6; 23:24; 2Cr 33:6; Is 8:19-20: 19:3; 44:25; FA 13:6.

[15] Ir 14:14; 23:25-36; 28:15; 29:31; Pl 2:14; Ez 12:24; 13:6-10; 21:29; 22:28; Za 13:2-5; Mt 7:15; 24:11, 24; Lc 6:26; 1Cor 14:37; FA 13:6-11; 1In 4:1-6; Ap 13:13-15; 16:13-16; 19:20.

[16] Gn 3:24; 15:12-21; 32:24-31; Ex 3:2-14; 13:21-22; Ios 5:13-15; Ju 6:11-12, 21-23; 13:16-21; 2Îm 2:11; 6:17; Is 6:1-4; Ez 1:4—2:2, 8; 3:2; 8:2; 10:1-22; 11:23-24; Ez 40:1-3; Da 9:21-23; 10:4-11, 13-18, 20-21; 12:5-7; Za 1:8-11; Mt 2:9-10; 3:16-17; 17:3, 5-6; 28:2-5; Lc 1:11-13, 22, 26, 28; FA 5:19; 10:3-4; Ap 1:10-20; 4:9-10; 22:8-9.

[17] FA 19:13-16; 2Cor 4:4; Col 2:15, 18; Ef 6:12-13; In 12:31; 14:30; 16:11; Ap 12:7-9; 16:13-14.

[18] Lv 19:18; Dt 6:5; Mi 6:8; Mt 22:37-40; Iac 2:8-13; Ex 20:2-17; Dt 5:6-22; Ec 12:13-14; Rom 2:11-16.

[19] Biblia a fost scrisă într-un limbaj omenesc, cu limite culturale specifice și având unele imperfecțiuni minore, datorate copiștilor și traducătorilor. Cele mai mari greșeli biblice sunt însă din partea cititorilor.