Parabola dovleacului

Sensul cuvintelor se pierde cu trecerea timpului. Extins frecvent în aplicaţie figurată, sensul figurat devine propriu, iar vechiul sens moare. Exempli gratia, latinii spuneau dovleacului testa. Latina provincială însă a aplicat, mai întâi în glumă, apoi tot mai serios cuvântul testa, părţii superioare a corpului omenesc, care seamănă cu dovleacul la formă şi, adesea, la conţinut. Aşa se face că românii au moştenit de la tărtaca râmlenilor vorba t’éstă >ţeastă, iar francezii, tot de acolo, numesc capul teste > tête, deşi amândouă popoarele aveau cuvinte uzuale, atât pentru cap, cât şi pentru dovleac. Încurcala limbilor de la Vavilon nu a încetat, după cum se vede.

Dar nu de scârba metamorfozei dovlecilor am intervenit eu în discuţie, ci pentru că unele cuvinte cu greutate etică tind să rămână fără conţinut real. Între acestea avem jenantul termen decenţă. Spunem astăzi, de exemplu, că dorim să avem şi noi un „trai decent”. Dar când vorbim aşa, nu ne gândim la ce se cuvine din partea noastră, – adică bună-cuviinţă, – ci ne gândim la ce ni se cuvine, la ce ne convine. Se întâmplă chiar să fim mai sensibili / sensibile la erori de étiquette, adică de „eticuţă”, decât la greşeli majore de etică.

Lingvistică pentru (a)uzul delfinelor

Termenul decenţă este un neologism francez, cu sensul de respect al bunelor moravuri, bună-cuviinţă, pudoare. La rândul lor, verii francezi l-au moştenit din latină, unde decentia însemna convenienţă, uz, bună-cuviinţă, de la verbul deceo (a se cuveni, a se cădea, a fi potrivit). Cu alte cuvinte, ne întâlnim aici cu ceea ce este mai mult decât o estetică morală, pe care o întâlnim în toate cazurile în care spunem: e frumos, sau nu-i frumos să faci asta…; se cade, sau nu se cade; se cuvine, sau nu se cuvine. Un om bun, un om moral, cel puţin în sensul negativ (că nu face rău), este numit cumsecade.

Frumuseţea aceasta, însă, fie că-i zicem decenţă, fie bună-cuviinţă, nu are în mintea omului aceeaşi greutate ca alte principii sau comandamente morale. De exemplu, nu spunem niciodată că este indecent să asasinezi sau să acuzi pe nedrept. Acestea sunt crime absolute, condamnate de o etică universală, înscrisă adânc în conştiinţa tuturor oamenilor. În schimb, când ne referim la maniere, la comportament, termenul decenţă este uzual, cu aplicaţie mai restrânsă sau mai largă. Cineva poate să fie decent sau indecent în gesturi, vorbire, obiceiuri, îmbrăcăminte şi altele de felul acesta.

Pentru noua generaţie, nu de calculatoare, virtutea aceasta este prea puţin atractivă, pentru că se vede în ţesătura acestei virtuţi o urzeală întinsă de generaţiile anterioare. Cuvântul decenţă are aroma de colivă a unei valori tradiţionale; este opinia babalâcilor care şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul şi au ajuns, în fine, la „neprihănirea prin îmbătrânire”. A devenit chiar indecent să sfătuieşti pe cineva la decenţă, iar dacă este vorba de sfatul unui bărbos (care mai este şi chior!) adresându-se unor domnişoare bine crescute, aceasta ar fi culmea obrăzniciei.

Este în Biblie?

Prima obiecţie – a subconştientului domniilor voastre, fiindcă dialog real nu există! – este că lucrurile acestea nu au nici o relevanţă morală, sau cel puţin că ele ţin numai de morala socială, convenţională şi nu sunt „de drept divin”. Dar obiecţia nu este întemeiată, fiindcă Biblia recomandă şi chiar impune decenţa ca imperativ divin. Pavel, înainte de a înroşi butucul cu sângele său, ne-a lăsat, ca şi Petru, uzul unor termeni care circulau în lumea greco-romană: euskhēmosynē (decenţă, pudoare, respect), kósmios (ordonat, frumos, respectabil, simţit), aidōs (reverenţă, modestie feminină), sofrosynē („cuminţenie”, purtare rezervată, modestă şi autocontrolată, cu minte sănătoasă). Principalele citate biblice în care se găsesc aceşti termeni sunt:

„Părţile considerate mai puţin onorabile ale corpului sunt tocmai acelea pe care le acoperim mai onorabil, şi ce avem indecent este tratat cu cea mai mare decenţă” (FBJ).1 Corinteni 12:23.

[1]
„Vreau, de asemenea, ca femeile, să se îmbrace într-o manieră decentă, cu pudoare şi modestie” (LSG). 1 Timotei 2:9. [2]

Nu încerc să fac aici o demonstraţie de forţă, turnând pe o pagină tot ce spune Biblia cu privire la asemenea lucruri. Bag seama că, oricum, argumentul autorităţii nu mai ţine apă în faţa noii generaţii, aşa că nu voi insista. Am preferat să mă concentrez asupra noţiunii de decenţă, ca un simplu exerciţiu de conştiinţă şi de logică. Fiind un termen care nu impune măsuri precise, ci te obligă să gândeşti şi să acţionezi din principiu, este cazul să vedem care este esenţa principiului şi ce anume stă la temelia decenţei.
Răspunsul rapid, aproximativ corect, dar incomplet ar fi: „cei şapte ani de acasă.”

Chestie de cultură

Într-adevăr, un instinct al ruşinii, al decenţei, nu există. Acestea se învaţă şi se dezvaţă. Ieri am văzut la metrou (pentru a mia oară!) un băiat şi o fată care se gustau reciproc, simţindu-se atât de liberi şi nestingheriţi de prezenţa altora, ca şi cum ar fi fost în cadrul cel mai intim. Nu vreau să-i condamn, nu vreau să le veştejesc romanţa. Bine că nu erau doi băieți – sau două fete! Până la urmă, în condiţii pe care nu le discutăm aici, oricine are dreptul la dragoste. Şi ce a lăsat Creatorul mai frumos „sub soare”, vorba înţeleptului, sau chiar sub lună, decât dragostea? Dacă i-aş fi privit cumva, prin gaura cheii, aş fi găsit motive să-i admir. Şi dacă aş fi fost jenat, totuşi, aş fi fost jenat mai degrabă de gestul meu. Însă ei erau acolo, rezemaţi în văzul tuturor, în plin preludiu la… unison. Aş fi curios să ştiu ce gândeau ceilalţi călători. Cei mai mulţi priveau în altă parte, simţind, probabil, că este indecent să-i deranjeze cu priviri insistente…

Dacă trebuie să vorbim de educaţie, de unde ştie Mamiţica ce este decent? Ce drept are ea să legifereze raportul dintre respectabil şi penibil, dintre vizibil şi invizibil, pe pielea altuia? O fi învăţat şi ea de la Mamiţa, poate, şi tot aşa, mergând înapoi, ajungem la baba Eva.

Dar de ce să mergem înapoi, când toată lumea merge înainte, şi avem acum criterii mai plăcute decât gusturi şi valori neinteresante, recomandate de babaci ? Ei şi-au trăit viaţa lor, noi o trăim pe-a noastră. Ce, parcă eu nu ştiu că şi Mamiţei îi plăcea, pe vremea ei, să se poarte mai degajată decât îi comanda a’ bătrână? Şi babei Eva i-a plăcut, în tinereţe, să se expună, să rişte, să treacă peste limitele alea fără noimă. Mamiţa nu înţelege că expunerile în sine sunt inocente şi că bărbaţii care au imaginație sunt stricaţi la minte, că se gândesc la prostii. Biata Bat-Şeba, cu ce era ea vinovată că îşi exhiba frumuseţea în propria ei grădină, sub terasa palatului? Păcătosul era cel care-şi făcuse acolo palatul prea aproape şi care într-o după amiază era prea odihnit.

Necazul cel mare pentru logica decenţei vestimentare feminine este că principiul decenţei pare a fi a-moral. În aplicaţie – singurul mod care face principiul viabil – , totul derivă din opiniile şi gusturile altora, adică din cultura în care te-ai născut. Iar acest „născut” trimite întotdeauna la generaţia anterioară. Cu alte cuvinte, dacă vrei să ştii exact ce anume şi cum anume este decent, nu trebuie să întrebi nici gusturile tale, nici părerile prietenilor, nici măcar Biblia.

Da, nici măcar Biblia, pentru că ea îţi dă numai principiul aplicat în contexte culturale străvechi; nicăieri Biblia nu-ţi dă modele şi măsuri precise, valabile în România anilor 2000 plus. De aceea trebuie să ceri părerea celor care au stabilit limitele decenţei. Aplicaţia este convenţională, iar autoritatea este aici întotdeauna de partea generaţiei anterioare. Dumnezeu a stabilit doar imperativul decenţei. Forma şi limitele decenţei sunt stabilite prin tradiţie locală, şi nu se pot face salturi uriaşe fără să-ţi rupi gâtul. Sunt limite convenţionale. Nu absolute, dar obligatorii. În ultimele generaţii ele au devenit tot mai largi, ca să le poţi accepta şi domnia ta şi să n-ai scuză.

Dat fiind că noţiunea de decenţă se referă la limite stabilite de generaţii, şi pentru că ea este prezentată în Scriptură ca o virtute creştină, esenţială în închinare şi în toată purtarea, Dumnezeu îţi porunceşte ca, în anumite privinţe, să faci aşa cum au stabilit alţii. Conştiinţa nu are o autonomie absolută. Ea este formată de părinţi, de societate şi apoi de cultură – în care Biblia se presupune că ocupă locul întâi la creştini. Dacă ai fi crescut în pădure, cu vulpile şi mistreţii, conştiinţa ta autonomă n-ar fi avut nici o idee de decenţă, fiindcă tot ce ţine de buna cuviinţă, modestie, pudoare, sunt nişte farafastâcuri de care numai fiinţele umane au habar. Din fericire – sau din nefericire, nu contează, – naturaleţea de care ai vrea să te bucuri, trebuie să fie mereu stânjenită de simţul vigilent al decenţei, adică al raportării la privirile străine.
Din nefericire, din aceleaşi motive pentru care unii băieţi încep să fumeze, sau să-şi agaţe tot felul de draci în urechi şi în limbă, fetiţele devin mai îngrijorate de ceea ce vor zice colegele sau colegii, decât de părerea părinţilor, sau de opinia publică în general. Lumea lor, aceea care contează, se reduce la subcultura unei vârste în care snobismul şi primitivismul riscă să devină virtuţile supreme.

De ce cred că a imita cultura tânără este snobism, în timp ce adoptarea părerilor părinteşti în anumite domenii este o virtute reală? Nu numai de dragul Poruncii a Cincea, care are primul loc pe scara comandamentelor de etică socială, ci pentru că snobismul cultivă un pui de orgoliu stupid al „deşteptării”, al „progresului” cultural, care umblă după aprecierile altora, ori se teme de neacceptarea şi ironiile lor. El adoptă mimetismul cultural ca mod de viaţă, ne având un criteriu mai înalt decât că „aşa se poartă”. Prostia tot mai îndrăzneaţă a stelelor de cartier sau de gazetă, care dă tonul, devine etalon pentru fetiţa noastră deşteaptă… Principiul decenţei, însă, implică motivaţii cu totul diferite. Acolo este vorba de oarecare smerenie, sau – dacă este respingător acest cuvânt – , de o modestie a inimii, o ruşinare sănătoasă şi înseninată.

Ruşinea se învaţă

Virtutea decenţei feminine, această respectuoasă ruşine care dictează până şi forma şi măsurile unei rochii, este reprezentată în reguli care, nu numai că vin din generaţia anterioară, dar sunt făcute tocmai pentru a proteja (de) privirile masculine. Nu ştiu foarte precis care este aici sexul mai slab, dar cu siguranţă că indecenţa sfidătoare sau strategică nu este tărie morală. Nici inocenţa infantilă de a-ţi purta corpul cât mai degajat de orice acoperire responsabilă nu indică o inteligenţă superioară. Faptul că decenţa vestimentară are în primul rând rostul de a crea o atmosferă de respect, şi nu de beţie erotică, este definitoriu. Eşti îmbrăcată decent sau indecent, în primul rând faţă de privirile bărbaţilor, indiferent de vârsta sau starea lor civilă. Ochii Domnului n-ar fi deranjaţi niciodată, dacă n-ar fi la mijloc ochii domnilor şi domnişorilor. Dacă nu poţi înţelege chestia asta, domniţă, este pentru că nu eşti bărbat şi n-ai nici o vină. Ai motive chiar să te mândreşti că nu eşti ca mine. Principiul decenţei, însă, nu cere în primul rând să înţelegi totul, ci să te conformezi. Aceasta se învaţă de la generaţiile anterioare, de la Mamiţica şi Mamiţa, dacă ele ştiu lecţia cea dreaptă.

Când erai o fetiţă şi nu-ţi făceai probleme că umblai complet dezbrăcată, Mamiţica te-a învăţat că este ruşine să apari aşa adorabilă şi triumfătoare în public. Ea ţi-a repetat de mai multe ori, într-un caz sau în altul, ba chiar exemplul ei te-a învăţat că există un sentiment care se numeşte ruşine. Altfel n-ai fi ştiut. „Nu face asta, că e ruşine!” „Ia pe tine rochiţica, repede, că vine ’nea cutare şi e ruşine să te vadă aşa!” Cu timpul, în special odată cu vârsta primelor roze, motivaţia devine mai serioasă şi, cu toate că în locuri speciale, – în care în mod convenţional, decenţa are alte limite (de exemplu, la plajă) – te poţi purta ceva mai aproape de copilărie; dar nu poţi face acelaşi lucru pe stradă, cu atât mai puţin în locul şi timpul de închinare. Cred că şi domnia ta, duducă, simţi că am dreptate, fiindcă am văzut că, atunci când te aşezi, cauţi zadarnic să-ţi acoperi cu geanta mândreţea de genunchi. Dacă tot ai intenţionat să-i expui, lasă-i, rogu-te, la vedere!

Of !

Poate vei zice că, în generaţia lui Pavel, decenţa arăta prea înfofolită şi îmbrobodită şi, dacă astăzi nimeni nu mai cere respectarea acelor limite, înseamnă că decenţa nu mai este actuală. E adevărat, s-au schimbat limitele culturale şi forma decenţei, dar nu s-a schimbat principiul. Şi, poate că eşti de acord, există şi o limită maximă a permisiunii, pe care tu însăţi n-ai trece-o. Repet, limitele nu sunt acelea stabilite acum 3000 de ani, sau chiar acum 100 de ani, nu sunt cele din Iran, nici cele din anumite ţări africane, mai naturale. Vârsta şi locul pot muta hotarele concrete, dar adevăratele limite, singurele care au sens în acest caz, sunt acelea care depind de psihologia masculină. Or aici, diferenţa poate fi doar de centimetri.

Lipsa de gust în îmbrăcăminte este un semn rău, dar nu este neapărat indecenţă. Culori rău potrivite sau o croială „balcâză şi lălâie” sunt dizgraţioase, dar nu neapărat indecente. Sau ca să fiu mai clar, aceea este un alt gen de indecenţă. Când însă anumite părţi strategice sunt tot mai dezgolite, sau când îmbrăcămintea acoperă şi în acelaşi timp descoperă (asemenea simbolurilor Apocalipsei!), „virtutea” aceasta se cheamă indecenţă sau, cum ar zice unul mai puţin cioplit, curată neruşinare. Am zis curată, fiindcă am descoperit că, în cele mai multe cazuri este vorba de inconştienţă parfumată şi nu de provocare intenţionată.

Este, oare, decent ca o doamnă de şaizeci de ani să apară în public cu sânii pe jumătate dezgoliţi şi cu o fustiţă rămasă de pe când era pionieră? Toţi bărbaţii (i-am luat în calcul numai pe cei normali!) vor fi de acord că este un spectacol penibil. Şi aceasta, probabil, fiindcă este vorba de o vârstă respectabilă. Dacă doamna chiar a intenţionat o provocare, riscă să trezească reacţia inversă, de dezgust.

Dar dacă este o domnişoară de, să zicem, 18 ani, foarte agreabilă, îmbrăcată pe măsura doamnei sus proscrise? Ei, bine, indiferent de intenţia bietei fete, reacţia masculină va fi undeva între spaimă şi extaz, un amestec de atracţie puternică şi derută, dar în nici un caz nu va provoca respect – singurul condiment care dă gust uman şi chiar divin dragostei. Fetele vor să fie frumoase, şi, cele mai multe chiar sunt, în ciuda grijilor pe care şi le fac în mod inutil. Dar dacă idealul lor de frumuseţe şi dragoste nu aşează pe primul loc respectul de sine şi de semeni, frumuseţea lor este un pericol social, iar dragostea – o emoţie de libelulă.

Puţină condescendenţă, duduie!

Dumnezeu a dat femeii o demnitate infinit mai mare decât unei pisicuţe sau unei gazele. Ea nu are nevoie să-şi expună pielea, fiindcă şi aşa, pentru privirile păcătoase, chiar cojoacele Dochiei sunt transparente. Cu atât mai mult o mai-puţin-decât-decentă vestimentaţie feminină va deturna Porunca a Zecea, chiar pentru privirile unui sfânt, de la imperativul negativ, la cel pozitiv. Frumuseţea naturală inspiră atracţie oricărui bărbat normal, dorit sau nedorit. Această atracţie însă, oricât ar fi ea de plăcută şi nevinovată, nu este o virtute. Şi sticleţii sunt atraşi la fel de femelele speciei lor. E frumos, dar nu e nici o virtute în asta. În cazul omului, jocul speciei nu este suficient ca să-şi merite numele de dragoste. Omul este chipul lui Dumnezeu şi numai el e capabil de adevărată dragoste. Şi animalele iubesc în felul lor, unele chiar sufleteşte, dar dragostea adevărată începe acolo unde deasupra flutură flamura respectului. Numai omul este capabil de respect. Animalul ştie doar de instinct, de atracţie sau teamă. Iar un instinct al decenţei, nici măcar la om nu există.

Unele domniţe vor spune că bărbaţii care au fantezii nepermise când văd, întâmplător, nişte genunchi de damă, sunt obsedaţi, sunt anormali. Pardon!!! Bărbaţii sunt de altă părere. Chiar şi dreptul Iov, care era însurat şi de zece ori tată, simţea că nu face bine să-şi oprească privirile asupra vreunei domnişoare, chiar dacă, pe vremea aceea fetele erau incomparabil mai acoperite… (Iov 31:1). Bărbatul, domnişoară drăguţă, nu este un triceratops cu cravată, dar nici nesimţit ca o riglă. Este, pur şi simplu, o altă creatură. Dacă vrei să fii respectată de soartă, atunci respectă-l, oricine ar fi şi oriunde rişti să-l întâlneşti.

În ce mă priveşte, eu m-am obişnuit într-atât cu spectacolul acesta, încât tind să nu-l mai bag în seamă. Vă scuz pe toate, imaginându-mi că sunteţi nişte fetiţe de 8 ani. Şi poate chiar aşa sunteţi. Dar pentru că există printre voi şi termeni de comparaţie, nu puţine doamne şi domniţe îmbrăcate d e c e n t, care îmi inspiră ŞI respect, nu doar admiraţie şi mortificări sufleteşti, nu pot să nu observ diferenţa. Iar de diferenţa aceasta nu mai răspund eu.

Dacă ai citit aceste învăţături şi crezi că decenţa nu contează, să ştii că scrisoarea asta va fi citită şi de băieţii buni. Iar pentru ei, asemenea fleacuri contează.
Recomandare: vizionaţi predica lui Al Martin la subiect.
______________________________________
[1] Ultima propoziţie este tradusă în alte versiuni occidentale astfel: „cu cât sunt mai puţin decente, cu atât le tratăm mai decent” (TOB); „cele pe care este indecent să le numim sunt tratate cu grijă specială” (BFC); „şi membrele noastre care nu sunt decente sunt cele mai frumos îmbrăcate” (DRB); „astfel, noi ferim cu grijă de ochii altora acele părţi care nu trebuie văzute” (NLT).
[2] După alte versiuni, „să aibă o ţinută decentă; şi găteala lor modestă şi rezervată…” (FBJ); „să se îmbrace după o modă decentă, cu modestie şi ‘simplicitate’…” (BFC); „să poarte îmbrăcăminte decentă şi potrivită şi să nu atragă atenţia asupra lor prin felul în care…” (NLT); „să poarte îmbrăcăminte potrivită şi să se împodobească liniştit şi modest” (NJB).