Maryam[1], Fecioara din Nazaret, a devenită Maica Domnului și, după câteva secole, „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu” (θεότοκος), aproape divinizată, mântuitoare, mai presus de heruvimi etc. Toate acestea pentru că ea a dat naștere lui Mesia. După aceeași logică, nația lui Israel ar fi înălțată aproape de pragul dumnezeirii, pentru că acest popor a dat naştere Mântuitorului lumii. Între Maryam şi poporul ei există o legătură indivizibilă, după cuvintele lui Iisus adresate femeii semi-păgâne din Samaria: Mântuirea vine de la iudei – sau, în dulcea limbă a Cantacuzinilor, „…spăseniia den jidovi iaste” (Ioan 4:22).

Dacă pentru minunata naştere a lui Iisus ar trebui să venerăm pe Maria, cu acelaşi gând ar trebui să venerăm neamul care a născut pe Christos. Sau, mai degrabă, atât Doamna Israel, cât şi Doamna Maryam sunt numai instrumente ale harului divin. Nu degeaba, textul grecesc al Bunăvestirii o descrie pe Maryam ca κεχαριτωμένη (căreia i s-a făcut o favoare / i s-a arătat har). Și într-adevăr, a fi un ascendent (părinte, strămoș) al lui Christos nu pare a fi un merit, ci o favoare. Lui Matei i-a plăcut să sugereze și să menţioneze chiar într-un mod jenant, în genealogia lui Iisus (Matei 1), prihanele unora dintre strămoşii Domnului: incestul patriarhului Iuda cu nora canaanită Tamar; Rahhab, prostituata canaanită; moabita Rut; adulterul comis de regele David cu „femeia lui Uria”, implicit și uciderea lui Uria; idolatrul şi dezmăţatul rege Solomon, o serie de regi încrezuţi ca Roboam, Abia, Ioram, Ozia; sau cu totul apostați, ca Ahaz, Manase, Amon, Ieconia, Zedechia). Nu spun nimic aceste accente ale lui Matei?

Mulţi dintre strănoșii lui Iisus s-au pocăit de faptele lor, dar unii din ei niciodată. Dacă toţi aceştia au putut fi strămoşii lui Christos, iar Maryam este descendenta lor naturală, atunci oricare dintre noi putea fi un strămoş al lui Christos.

Când citești Evanghelia, nu poţi să nu observi că Iisus punea mult mai mult preţ pe rudenia de spirit, decât pe cea trupească. Într-o zi, când El predica înconjurat de mulţime, cineva L-a anunţat public: „Învăţătorule, Te caută mama şi fraţii Tăi !”. Răspunsul Lui, imediat şi implacabil, cu adresă precisă către cei care-L căutau, a fost: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?” Şi arătând spre discipolii Lui, a continuat: „Iată mama mea şi fraţii mei ! Oricine face voia Tatălui Meu ceresc, acela îmi este frate şi soră şi mamă!” (Mt 12:47-50; Mc 3:31-35; Lc 8:19-21).

Replica lui Iisus era justificată, deoarece Evanghelia ne spune că, în timp ce adversarii lui Iisus tocmai Îl învinuiau de pactul cu diavolul, căzând ei înşişi în păcatul luciferic, de moarte, al insultării Spiritului, mama şi fraţii Lui Îl căutau „ca să pună mâna pe El, fiindcă ziceau: ‘Şi-a ieşit din minţi!’ ” (Mc 3:21-35). Cu alte cuvinte, şi ei riscau să ajungă la păcatul de neiertat.  Evanghelia foloseşte orice ocazie de a scoate în evidenţă tensiunea religioasă dntre Iisus şi familie. Ai Lui doreau să Se bucure de o recunoaştere generală a mesianităţii lui Iisus, motiv pentru care aveau grijă să-I recomande un comportament adecvat (Ioan 2:3-4; 7:3-8).

Când Iisus S-a botezat, nici unul din aceşti fraţi, nici chiar propria Lui mamă, nu L-au urmat. La botezul lui Ioan au venit corupţii şi prostituatele să se pocăiască (Mt 21:32), au venit chiar şi unii cucernici ipocriţi, al căror botez a fost amânat până la o adevărată pocăinţă (Mt 3:7-12). Dar fraţii lui Iisus nu au venit. Iosif probabil murise deja, fiindcă din copilăria lui Iisus nu mai este menţionat în evanghelii. Însă Doamna Maryam, o femeie evlavioasă, la cei aproximativ 50 de ani cât poate să fi avut la data aceea, nu a venit la botez. Evanghelia ar fi menţionat-o – de ce nu?

Iisus Şi-a făcut discipoli în primul rând dintre botezaţii lui Ioan. Şi de regulă nu a refuzat pe nimeni care voia să-I fie ucenic. Dar fraţii lui Iisus (Iacov, Simeon, Iosif, Iuda, cf. Mt 13:15; Mc 6:3) nu s-au alăturat Celor Doisprezece, în ciuda coincidenţelor de nume, nici surorile (Mt 13:56), nici mama Lui n-au fost bucuroase de la început de compania galileencelor care Îl ascultau (Lc 23:49.55). Îţi poţi imagina să ştii că fratele sau fiul tău este Domnul Cerului, că a ieşit în lume spunând şi făcând lucruri uimitoare, iar tu să stai cuminte la vatră?

Mama Maria se pare că s-a alăturat celorlalte Marii în ultimele zile ale lucrării Lui, şi după ce o aflăm martoră a cruzimilor de pe Calvar, o aflăm în Camera de Sus, printre martorii Celui Înviat. De asemenea este menţionată cu ocazia Pogorârii Duhului Sfânt, împreună cu rudele lui Iisus, dar întotdeauna în tăcere discretă. Ea nu are un rol proeminent în evanghelii, decât în textele narative ale naşterii şi copilăriei lui Iisus. Lângă apostoli este aproape invizibilă, iar când în sfârşit li se alătură, nu este mai proeminentă decât celelalte femei. În ce priveşte prioritatea de a-L vedea pe Cel Înviat, Domnul a dat-o altei Marii: Magdalenei – o fostă prostituată și demoniacă (Mr 16:9). Apoi s-a arătat celorlalte femei, apoi lui Ioan şi lui Petru, apoi pe rând şi celorlalţi, între care fratelui Său mai mare, Iacov (Lc 24:22; 1Cor 15:7; FA 1:14; Gal 1:19; 2:9). Iisus a iubit-o în mod sigur pe mama Sa, dar pe toâi cei iubiți i-a răsplătit pe măsura iubirii lor.

Iisus a dat Doamnei Maryam ca şi celorlalţi discipoli, cel mai mare dar, Spiritul Sfânt, în ziua de Şavuot (Cincizecime, Pentekoste, Rusalii). Gestul acesta arată că ea avea nevoie de Spiritul lui Dumnezeu ca şi ceilalţi sfinţi. Ea nu era acolo ca intermediară pentru ei, ci toţi Se rugau lui Dumnezeu „în numele lui Iisus.”

După episodul acesta, Scriptura ne descrie cele mai semnificative fapte ale apostolilor şi epistolele în care se întâlnesc o mulţime de nume de bărbaţi şi femei care au slujit lui Dumnezeu în generaţia aceea. Dar numele Mariei noastre nu este menţionat nici printre închinători, nici printre cei care primesc închinare. Comparând vârsta ei cu a lui Iisus, ea trebuie să fi trăit până spre anii 50-60 ai erei creştine. Apostolul Ioan, luându-şi în serios rolul de fiu (In 19:26-27, ceea ce arată că „fraţii lui Iisus” nu erau fiii ei), i-a sprijinit bătrâneţea şi, fără îndoială, Maryam a fost sursa unor informaţii foarte importante din evanghelii. Cu toate acestea, Ioan însuşi nu menţionează nimic în evanghelie care să ne facă s-o considerăm mai mult decât ceea ce era ea. În epistole şi în Apocalipsa lui nu se găseşte nici o referire la mama lui Iisus. Foarte probabil că la data aceea ea nici nu mai era în viaţă. Singura figură feminină proeminentă în scrierile târzii ale lui Petru şi ale lui Ioan este Ekklesía lui Dumnezeu (din Roma, din Asia, cf. 1Pt 1:1; 5:13), numită de Ioan εκλεκτή κυρία (Aleasa Doamnă, 2 Ioan 1:1).

Această tăcere nevinovată a Scripturii, în ce priveşte beatificarea, sanctificarea și „deificarea” Mariei este semnificativă. Dar în secolele în care creştinismul a devenit popular şi apoi dominant politic, când gloatele păgâne şi elitele lor oportuniste au îmbrăţişat noua credinţă, fără a se dezbăra de apetitul politeist, de nevoia de zei-patroni şi de o Mare Mamă (întrucât divinităţile masculine sunt mai severe); modesta galileeancă a fost batjocorită de teologi inconştienţi cu titluri şi calităţi la care nici îngerii, nici apostolii nu visaseră, deşi ea fusese fericită în rolul de soră creștină, de creatură care aşteaptă învierea drepţilor.

În secolul IV a apărut secta coliridienelor, în Arabia, Syria, Asia Mică, Tracia şi Sciţia.  Venerând pe Maica Domnului printr-un cult în care i se ofereau nişte turte sau plăcinte (kollyrides),[2] mişcarea marianistă a câştigat destul de repede minţile femeilor, în ciuda condamnării ei din partea unor părinţi ca Epifanius (care se împotrivea şi cultului icoanelor). În realitate, cultul Maicii Domnului este o erezie care a mers în paralel cu creştinismul, la început condamnată, apoi tolerată şi în final acceptată la sinodul din Efes (cetatea zeiţei Diana!) în anul 432. Justificat de teologii Bisericii cu o exegeză biblică iluzionistă şi impusă apoi de statele „creştine” ca ortodoxie, sub amenințări și pedepse feroce, marianismul nu are totuşi nimic comun cu creştinismul, în afară de pretext.

Pe nedrept a fost condamnat patriarhul Nestorios al Constantinopolei fiindcă respingea cultul eretic al Maicii, precum şi titlul popular, efesean, de Θεότοκος (Născătoare de Dumnezeu). Logica adversarilor lui era aceasta: Dacă Christos nu este doar Om, ci şi Dumnezeu, şi dacă în El cele două naturi sunt tainic unite, înseamnă că Maria nu este doar mama unui Christos, ci „Maica lui Dumnezeu”, fiindcă Christos este Dumnezeu. Un singur lucru ignorau aceştia, că Christos nu era Dumnezeu datorită naşterii Lui terestre, ci El era Dumnezeu dintotdeauna, înainte de a Se naşte ca om. Christos ca om este Fiul Mariei, dar ca Dumnezeu nu are început, nici sfârşit. Ca Dumnezeu El este Creatorul Mariei, El i-a dat fiinţă. Dacă susţinem în mod serios că Dumnezeu este Unul în esenţă (ουσία), că prin urmare, în ce priveşte natura divină Cei Trei sunt Una, atunci prin acest raţionament o facem pe mama lui Iisus, creatoarea esenţei divine, a dumnezeirii. În teologie, adesea retorica și poetica iau locul logicii Quia absurdum est.

Divinitatea s-a unit în chip tainic cu natura umană, identificându-Se pentru totdeauna cu aceasta. Dar unirea nu înseamnă confuzie între Creator şi creatură, ci o „îmbrățișare” eternă. Numai Iisus este şi una şi alta într-o singură Persoană. Maria a rămas la fel de umană prin această naştere, ca şi înainte de ea. Nestorios, pentru a evita absurdul situaţiei, a crezut că este necesară o mai clară distincţie între cele două naturi ale lui Christos, pe care le-a explicat ca fiind în atingere (synafia), dar nu în combinaţie, apropiindu-se de un model de Christos în două persoane.

Chiar dacă patriarhul, din prea multă grijă faţă de conservarea unui creştinism pur şi practic, a greşit cumva în formularea teoretică a christologiei (formulare care, oricum, este nedefinitivă, imperfectă), în ansamblu el era mai ortodox decât adversarii lui, iar schisma care s-a creat în sec. V, ducând la naşterea Bisericii Orientale Nestoriene, a mai păstrat pentru un timp, pe această cale, caracterul iudaic al creştinismului primar: fără sfinţi, fără icoane, fără credinţă în fantome, fără cultul morţilor, fără cultul îngerilor, fără cultul Maicii Domnului.[3] În bisericile acestea mai ortodoxe, nestoriene, Maria a rămas cuminte, la locul ei, ca în Bisericile Reformei: Mama lui Christos (Χριστότoκος), şi nu „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu”.

Dar ca să ilustrăm universalitatea prostiei umane, care se manifestă şi în mediul religios, uneori cu precădere, iată că şi evreimea a simţit nevoia de un model feminin, şi Sinagoga şi-a confecţionat mituri cu care a îmbălsămat memoria primei femei cu numele Maryam/Miryam, sora lui Moise. Legislatorul este auster ca şi Dumnezeul său unic, în legalismul fariseic. Poate tocmai de aceea se simte nevoia de o mamă, sau cel puţin de o soră năzdrăvană, cu o imagine impresionantă şi atrăgătoare. Citând surse tradiţionale, talmudice, Enciclopedia Iudaică online,[4] arată că sora lui Moise (Maria), după episodul îmbolnăvirii de lepră din Nu 12:10 nu numai că s-a vindecat, dar chiar a întinerit. Nu se admite că Maria a păcătuit, vorbind împotriva lui Moise – tot aşa cum unii teologi creştini se trudesc de secole, în mod penibil, s-o facă pe Maica Domnului „fără păcat” şi „pururea fecioară”. Sora Maria, zic tannaimii, n-ar fi intenţionat să bârfească pe Moise (vezi Nu 12:1-2); ea voia ca fratele să-şi ducă viaţa cu soţia lui şi să crească copii, nimic mai mult (Deut. R. vi. 6). Resentimentele Mariei împotriva cumnatei, clar afirmate în Biblie, nu sunt recunoscute de mitomanii tradiţiei iudaice. Faptul că Dumnezeu a lovit-o cu lepră, încât a trebuit să fie izolată de tabără, n-ar trebui înţeles ca o pedeapsă, chipurile, ci că Dumnezeu a onorat-o, făcând El Însuşi oficiul de preot pentru ea (Zeb. 102a). Israeliţii au aşteptat-o şapte zile (Num. xii. 15; Sotah 9b), pur şi simplu pentru că şi ea cândva aşteptase pe Moise lângă Nil (Ex. ii. 4). Par a fi interpretări moderne, pro-feministe.

Mai mult, Maria este privită ca Mântuitoarea lui Israel (Ex. R. xxvi. 1). Tot timpul cât a trăit ea, – de fapt, de dragul ei –, Dumnezeu a făcut ca Israel în pustie să fie însoţit de un izvor călător, de un râu care ieşea din stâncă şi adăpa tot poporul (Ta’an. 9a). Asemenea lui Moise şi lui Aron, Maria a murit sărutată de Dumnezeu (M. Q. 28a), fiindcă îngerul morţii nu putea s-o ia, iar viermii nu i-au atins trupul (B. B. 17a).

Fără îndoială, că acestea sunt unele din „miturile evreieşti” pe care Pavel le dezavuează în pastoralele lui (Tit 1:14; 1Tim 1:4). Dar cele de mai sus sunt destul de slabe, pe lângă miturile pagano-creştine apărute în era patristică şi preferate de creştinismul tradiţionalist. Reluând cuvintele lui Iisus către Samariteancă, ne putem adresa astăzi oricărei biserici care crede că stă lângă fântâna patriarhală a sfintei tradiţii:

Orice diferă de aceste aşteptări ale lui Iisus este o blasfemie, o insultă la adresa lui Dumnezeu. Iar vinovaţi nu sunt atât de mult credincioşii, care au fost învăţaţi că Scriptura nu este pentru ei, ci mai ales păstorii lor duhovniceşti, care au legat aceste lucruri în aşa fel încât nici ei să nu le mai poată desface. Astfel, în loc să nădăjduiască în Iisus Christos, în mila lui Dumnezeu şi ajutorul Sfântului Duh, poporul nădăjduieşte în „Dumnezeu şi Maica Domnului”, învăţând, în acelaşi timp, să urască pe „jidovi”, pe „sectanţi” şi tot ce mişcă diferit de ceea ce învață „sfânta biserică”. Deschideţi însă Evanghelia şi citiţi-o cu atenţie. Iisus era evreu de-a binelea, iar ca teolog, El era (şi a rămas) un protestant tipic. Drept pentru care ierarhii și teologii timpului i-au destinat o cruce.

Dar, până la urmă, cum zice Pavel, dacă primul rod din plămădeală este închinat Domnului, atunci întreaga plămădeală este sfântă (Rom 11:16). Dacă Iisus este (şi a rămas) evreu, atunci permiteţi-mi blasfemia, în consecvenţă cu logica patristică, să numesc evreimea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu.” Dacă nu sună bine, nici în dreptul Doamnei Maryam nu sună bine.

Oricum s-ar interpreta, Israel este Maica Domnului. În sens fizic, întregul Israel; în sens spiritual, doar cei credincioşi şi ascultători. Fiindcă „nu toţi cei care se trag din Israel sunt Israel” (Rom 9:6). La fel, nu toţi cei care se trag de la Christos şi de la apostoli sunt creştini. Judecata lui Dumnezeu îi va lămuri şi pe unii şi pe alţii. Aceasta ne spune mult cu privire la identitatea Mamei din Apocalipsă. Este o Biserică într-adevăr Catolică (universală), dar nu Romano-Catolică, nici Bizantino-Catolică. Ea îşi are centrul în Noul Ierusalim ceresc, în Templul de sus, în preoţia lui Iisus, cerească, unică şi netransmisibilă. Este un Israel vechi şi nou în acelaşi timp, duhovnicesc, în continuitate de spirit şi de învăţătură, care cântă „cântarea lui Moise şi a Mielului” (Ap 15:3), şi care păzeşte „poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (Ap 14:12).

---

NOTE

[1] Maryam este forma arhaică a numelui, care s-a păstrat în unele pronunţii dialectale ebraice (cf. LXX: Μαριαμ), în timp ce Textul Masoretic ne-a transmis varianta Miryam מִרְיָם, devenită clasică. Semnificaţia acestui nume trebuie căutată în perioada arhaică. După cum substantivul arhaic madyan/midyan corespunde variantei clasice madon (dispută), este cel mai probabil că maryam/miryam corespunde variantei clasice marom (înălţime). Ca dovadă, termenul există în ugarită în forma maryamu (înălţime), şi nu sunt motive să-i căutăm o etimologie egipteană, cum au propus unii.

[2] A se observa practica păgână milenară din Orient, descrisă în Ier 7:18; 44:15-27, de a oferi turte Reginei Cerului (Așera).

[3] „Aceste biserici nestoriene se menţinură mai mult timp în floare, iară dela sec. al 15-lea ajun seseră curând la mare decadenţă din cauza invaziilor mongolilor. Numai resturi mici din ele există şi azi. În opoziţie cu ortodocşii ele ţin de predilecţie la datini din biserica veche şi chiar din Legea veche, interzic icoanele şi profesează psyhopannyhitismul, adică doctrina că sufletul dela moartea trupului până la învierea acestuia rămâne tot timpul în o stare de somn. Această doctrină erà agreată de învăţători mai vechi ai bisericii siriene.” (Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, cartea I, vol. 2, în traducerea lui Atanasie Mironescu, Cernica: Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926; p. 135).

[4] Vezi http://www.jewishencyclopedia.com/ articolul Miriam.