Dragă N
Întrebările acestea trebuia să ţi le pun eu, fiindcă după mărturisirea ta, ai fost membru al BOR, venit dintr-un ateism pur, convertit la maturitate. Progres real. Presupuneam că ţi-ai asumat „ortodoxia”, după ce ai înţeles bine doctrinele Bisericii. Am să mă gândesc şi la circumstanţe atenuante. Dacă facem un sondaj numai printre intelectualii creştinismului popular românesc, punând asemenea întrebări, mă tem că rezultatele majore vor fi ridicări din umeri, poate cu excepţia teologilor şi a clerului (despre care presupun că au cercetat sau au învăţat temeiurile dogmatice ale credinţei pe care o profesează).
Trebuie să-ţi spun că nu am făcut cercetări speciale în privinţa aceasta. Probabil se găsesc informaţii la discreţie, în cărţi de istorie a Bisericii Vechi, pe internet, etc. Eu am studiat în tinereţe volumele lui Euseviu Popovici (eram fochist pe atunci!), şi am rămas până astăzi cu o impresie bună despre calitatea informaţiei de acolo. Păcat că nu se mai reeditează. EP a încercat să fie cât mai obiectiv şi mai documentat. Se crede că rugăciunile la morţi şi-ar avea debutul într-un obicei apărut în răsărit (la Smyrna), în secolul al II-lea, când credincioşii au început să se adune la mormântul faimosului episcop Policarp, considerat discipol al lui Ioan şi maestru al lui Irineu.
Informaţia pe care am reţinut-o se reduce la atât. Ştim că la Roma, creştinii se adunau într-o vreme în catacombe, care erau de fapt cimitire subterane. Nu am dovezi sigure că acele întâlniri de la mormântul lui Policarp, ocazionale sau periodice, ar fi avut o legătură precisă cu cultul morţilor. După opinia mea, un cult universal al morţilor, în Biserică, nu putea exista înainte de dezvoltarea dogmatică şi generalizarea credinţei în nemurirea naturală a sufletului, în starea spirituală, conştientă a sufletului (persoanei) în moarte. Or, doctrina aceasta încă nu era acceptată de toţi şi peste tot, chiar în secolele marilor compromisuri (IV-VI).
Nu ştiu pe ce texte biblice s-ar întemeia cultul morţilor. Poate că s-au căutat justificări post factum, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte culte oculte adoptate de Biserică în strălucita perioadă paganizantă, începând cu Constantin cel Mare („noul David”, şi „al treisprezecelea apostol”). Un text biblic invocat astăzi este episodul menţionat fugitiv în 2Împăraţi (4Regi) 13:20-21:
„Elisei a murit, şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi. Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete, şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Atingându-se de oasele lui Elisei, omul acela a înviat şi s-a sculat în picioare.”
Cazul nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru morţi, ci ar fi un presupus precedent pentru cultul moaştelor. Trebuie însă observat că, deşi Biblia vorbeşte foarte frecvent despre moartea oamenilor sfinţi şi nesfinţi, atât înhumarea cât şi semnificaţia faptului sunt descrise lapidar, simplu. Elisei a murit şi a fost îngropat. Aşa se întâmplă, de la vlădică, până la opincă. Niciunul dintre sfinţi, profeţi etc. nu se duce la moarte în rai, toţi merg la groapă. Până şi vrăjitoarea spiritistă din Endor ştia că Samuel se dusese în pământ. A, stai că mi-am adus aminte…. Teologia tradiţionalistă învaţă că abia de la moartea lui Iisus au fost eliberaţi din Hades sfinţii din vechime. Dar în acest caz, cum se face că singurii sfinţi care au fost luaţi la cer în mod direct, nu prin moarte
[Enoh şi Ilie], sunt din Vechiul Testament ?.
Bineînţeles că răsplata dată de Dumnezeu are legătură cu sfinţenia şi vrednicia caracterului. Nu întâmplător unii au fost înălţaţi la cer fără moarte, din mijlocul generaţiei lor. Vreau să spun că erau oameni drepţi, care „umblau cu Dumnezeu”. Dar nu vreau să spun că răsplata aceasta îi ridică mai presus de alţi sfinţi care au murit. Iisus a murit, şi cei mai mulţi au murit şi mor, indiferent de cauza morţii. Aceasta nu-i aşează pe o treaptă inferioară. Elisei, spune Scriptura, a primit „o îndoită măsură din duhul” lui Ilie, şi a făcut mult mai multe minuni decât Ilie, totuşi nu s-a înălţat mai repede la cer decât maestrul său profet, ci a murit, şi încă lovit de o boală (2Împ / 4Rg 13:14a). Prin el, Dumnezeu luminase şi educase un popor întreg, continuând misiunea lui Ilie, ca să se întoarcă la Dumnezeul adevărat, părăsind cultele materialist-mistice şi superstiţiile populare.
Existau însă nu puţini care respingeau pe profeţi. În urma lui Elisei, tinerii cântau batjocoritor: „Hai urcă şi tu la cer, chelbosule!” Când s-a îmbolnăvit Elisei, aceştia au putut spune: „Vedeţi cine este acest om? Zice că a vindecat pe alţii, iar el este lovit de Dumnezeu cu boală!” După ce a murit, batjocoritorii au putut continua: „A înviat pe alţii, dar pe sine nu se poate învia!”
Sper că observi frumuseţea tainică a acestui episod, care devine tipologic. Nu ştiu dacă altcineva a observat valoarea prefigurativă a personalităţii lui Elisei, dar înţelegerea mea este că Elisei este un tip al lui Christos. Observă corespondenţa: A fost precedat de Ilie, care este în multe privinţe, tipul lui Ioan Botezătorul; numele lui ebraic Elişa‘ (Dumnezeu mântuieşte) este echivalent cu numele lui Iisus (Ioşu’a = Iahwé mântuieşte). A făcut multe minuni, chiar şi învieri. Era din nord, „galileean” etc. Şi în fine, a murit în suferinţă, ca orice păcătos.
Minunea făcută de oasele lui Elisei este răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea batjocoritoare a contemporanilor. Nu este nici o urmă de cult acolo. Totul se petrece în grabă, intervine panica generată de invadatori, mortul s-a atins de oasele lui Elisei din întâmplare, miracolul nu se datorează credinţei nimănui, fiindcă niciunul din cei prezenţi nu se aşteptaseră la aşa-ceva. Ceea ce este însă mai interesant, şi pentru mine este normal, minunea nu este exploatată altfel decât menţionată ca o notă de subsol într-o cronică naţională. Nu s-a fixat locul acela ca loc sacru, de pelerinaj, nu s-a construit acolo un mic templu, nu au fost transportate oasele profetului prin toată ţara, nu s-au închinat la ele, etc. Este derutant că moaştele unui profet evreu au înviat un mort, în timp ce moaştele sfinţilor creştini (suspectez că există câteva tone!) nu fac decât să miroasă… frumos.
Dacă aş fi fost în locul acelor oameni care au înmormântat pe cel care avea să învieze, îmi aduceam şi eu morţii să se atingă de Elisei. Aş fi cumpărat toate grotele mortuare din zonă, ca să mă asigur că am monopol asupra moaştelor profetului şi că nimeni nu ia o aşchie din oasele lui, pentru concurenţă. Ar fi fost o mare afacere, şi ca evreu m-aş fi priceput de minune. Dar n-a fost nimic de acest gen. La drept vorbind, dacă puterea de viaţă ar fi fost în (meritu)oasele bunului profet, întrebarea este de ce n-a înviat el însuşi? Sau, mai degrabă, de ce s-a îmbolnăvit şi a murit? Şi de ce a trebuit îngropat, aşa cum se face cu orice cadavru al oricărei fiinţe de carne? Nu se spune că oasele îi erau parfumate, diferite de ale altora. Când Iisus vorbeşte despre religia fariseilor, le reproşează tocmai preocuparea pentru mormintele profeţilor, în timp ce ei suceau învăţăturile lor (Mt 23:29-32; Lc 11:47-48), iar oasele morţilor, fără distincţie, Iisus le numeşte ca orice evreu: „oase spurcate”:
„Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de toată spurcăciunea.” ( Mt 23:27, cf. Lv 22:4)
Profetul Hagai arată că prin atingerea de un mort (fără distincţie), nu te contaminezi de sfinţenia sau de păcătoşia lui, ci devii necurat. Se cerea un ritual de curăţire pentru aceasta, iar preoţii nu aveau voie să se atingă de morţi, pentrucă ei trebuiau să slujească. Dacă cineva s-ar fi atins de un mort şi apoi s-ar fi atins de lucrurile sfinte, prin aceasta spurca lucrurile sfinte şi făcea un păcat de moarte (Hag 2:13; cf. Lv 21:1-4.10-11; Nu 19:13.16-20; Ez 44:25-27). Religiile păgâne, inclusiv cele greco-romane, nu aveau asemenea „tabu-uri” şi „prejudecăţi”. Dumnezeul lu Israel este Dumnezeul cel Viu, dar cei care preferau fantasmele, au avut întotdeauna în centru religiei cultul morţilor. Chiar şi divinităţile lor, în multe cazuri erau suflete ale morţilor / strămoşilor cărora li se închinau.
Uite că m-am luat cu poveştile despre morţi şi uitasem răspunsul precis la întrebarea ta, despre rugăciunile adresate acestora. Da, există în Biblie un precedent de rugăciune adresată unui mort, unui mare sfânt. În Luca 16 (Povestea despre săracul Lazăr şi bogatul Looser ), ni se spune că bogatul, religios din fire, se ruga Părintelui Avraam. Părintele însă i-a răspuns foarte clar, că nu i se poate răspunde la rugăciune, deoarece singura şansă de împăcare cu Dumnezeu este în timpul vieţii, şi anume prin a urma Sfânta Scriptură. Avraam îi mai spune că, dacă cineva nu ascultă de Biblie, nu va asculta nici dacă ar învia cineva şi ar veni să-i povestească ce a văzut acolo. Apropo, un Lazăr chiar a fost înviat, şi desigur că a fost copleşt de întrebările vizitatorilor, după aceea. Nu ni se raportează nici un fel de relatare gen NDE (Near Death Experience).
În ce priveşte legitimitatea rugăciunii bogatului, pentru mine este o chestiune clară. Dacă există suflet omenesc nemuritor, adică dacă în moarte supravieţuieşte şi devine superioară conştiinţa umană / sinele / individualitatea (aşa cum cred cei mai mulţi, practic toate religiile şi multe filosofii), atunci ar fi logic să se permită asemenea rugăciuni. Ortodocşii nu se roagă sfinţilor adorându-i ca pe Dumnezeu (deşi nu-mi este clar ce înseamnă în practică distincţia dintre vereraţie şi adorare, fiindcă uneori veneraţia pare mai profundă şi mai intensă decât adorarea!). Ei se roagă sfinţilor, socotindu-i mijlocitori.
Trecând peste faptul că mijlocirea lui Iisus este suficientă şi că, în sens mântuitor, este unică (FA 4:12; 1Tim 2:5-6), există un sens în care noi oamenii ne putem ruga lui Dumnezeu unii pentru alţii, mijlocind pentru salvarea altora, sau cerând pentru binele lor ce credem că este necesar (1 Tim 2:1-4). Rugăciunea de mijlocire este foarte plăcută lui Dumnezeu, mult mai plăcută decât rugăciunile egoiste. Este frumos când preotul se roagă pentru alţii pe nume, vii şi morţi, pentru toţi cei binecredincioşi. „Eretici” ca mine nu au nici o şansă la mijlocirea aceasta, dar în mod cinstit, eu mă rog pentru binele BOR şi pentru părăginita noastră românime.
La capitolul acesta, mă tem că am mai multe de reproşat protestanţilor, care sunt inconsecvenţi. Ei cred că drepţii merg în rai după moarte, şi că ajung fericirea eternă, dar aici se încheie legătura cu lumea drepţilor. Nu tu rugăciuni, nu tu consultări spiritualiste (cu importante excepţii!). Doar credinţa că el sau ea ne privesc de undeva şi ne zâmbesc. Uneori ne mai bântuie casa, sau le mai vedem fantomele (Brrr!). Dar dacă aceştia sunt cu adevărat nemuritori şi conştienţi, ca sfinţi ce sunt – deoarece, sfinţi inconştienţi numai pe pereţi şi în Biserici poţi afla ! –, atunci de ce, pocăiţii aceştia nu apelează la mijlocirea celor „plecaţi acasă la Domnul” ? Sau, credem noi, că sfinţii în stare imaterială, pură, sunt mai egoişti şi mai absenţi decât pe când erau vii ? Aşa vom fi oare şi noi când vom fi „mântuiţi”?
Protestanţii trebuie să se decidă în acest caz. Nu este posibil să crezi în nemurirea naturală a sufelului, în starea conştientă şi glorificată a morţilor în rai, şi în acelaşi timp să condamni rugăciunile adresate morţilor, sfinţilor, şi eficienţa mijlocirii lor. Problema majorităţii creştinilor însă este dacă aceşti „sfinţi” sau „fericiţi”, sau măcar simpli mântuiţi, au nemurirea în sine de la Facere, sau de la naştere (momentul exact?), sau de la sfânta cuminecătură… În povestea cu săracul Lazăr, bine exploatată moralist şi teologic de Iisus ca parabolă, bogatul apelează la mijlocirea Părintelui Avraam, în al cărui „sân” – locul de fericire – sunt aduşi toţi drepţii. Creştinii, mai tâziu, au adăugat şi legitimitatea neevreului de a intra în Sânul lui Avraam (dezmoştenindu-l între timp, pe jidan !). Dar Isaia, marele evanghelist al Vechiului Testament spunea limpede, într-o rugăciune creştinească exemplară, adresată direct lui Dumnezeu :
Totuşi, Tu eşti Părintele nostru!
Avraam nu ne cunoaşte,
şi Iacov nu ştie cine suntem;
Dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru,
Tu, din veac Te numeşti ’Mântuitorul nostru.” (Is 63:16)
Avraam nu ne cunoaşte,
şi Iacov nu ştie cine suntem;
Dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru,
Tu, din veac Te numeşti ’Mântuitorul nostru.” (Is 63:16)
Prin urmare, părintele Avraam nu era şi nu este conştient, deoarece este mort. Afară de faptul că Avraam s-ar fi aflat printre cei deja înviaţi de Iisus, cu ocazia morţii şi învierii Sale (cf. Mt 27:52-53), În orice caz, după povestea cu bogatul „Luzăr”, toată grija lui Avraam în pildă este să ne trimită la Scriptură, nu să ne încurajeze să-i utilizăm serviciile de mediator. De ce însă nu ne rugăm sfinţilor Enoh şi Ilie ? sau sfântului Moise, care (pe o cale mai ocolită, printr-o moarte şi înviere obscură) a ajuns demult în cer, de unde a venit şi a încurajat pe Mântuitorul (Dt 34:6; Iuda 9; Mt 17:3; Mc 9:4; Lc 9:30-31)? Nici un creştin însă nu se roagă sfântului Moise, ca să-l ajute. Creştinul clasic are oarecare reticenţă, dacă nu chiar oroare faţă de Moise ! Despre Enoh, care a petrecut 300 de ani de sfinţenie pe pământ, în acest rup omenesc, înainte de a fi răpit la cer fără moarte, şi pe care ortodocşii etiopieni îl cinstesc, ce să mai zic ? Nu am cunoştinţă dacă apare în calendar, rătăcit şi el pe acolo printre multele (cuvi)oase.
Nici pocăiţii nu au multă treabă cu aceste personalităţi vechitestamentare. Ca unul care fac parte dintre aceşti pocăiţi, trebuie să precizez însă, că nici mie nu mi-a trecut prin cap să apelez la serviciile lui Moise, Ilie, sau Enoh, sau la serviciile celor 24 de seniori ai Apocalipsei, sau, de ce nu, la serviciile unui „pui de înger”, vorba lui Arghezi. Am fost descurajat de faptul că nu apare nici un precedent în Vechiul sau în Noul Testament, care să încurajeze aceste relaţii de mijlocire cerească. Absolut niciunul. Şi bănuiesc de ce. Sfinţii care sunt deja acolo, poate mai mulţi decât credem, nu sunt dumnezei şi nu pot fi atotştiutori, nu pot auzi rugăciunile noastre. Nici Maica Domnului, dacă ar fi deja acolo, nu ar putea fi atotştiutoare. Ar avea nevoie şi ea de un pui de înger, care să-i aducă vestea de pe pământ.
Dificultăţile acestea s-ar putea depăşi, până la urmă, pe căi miraculoase sau chiar tehnice: ni-i putem imagina pe sfinţi online, în faţa unor ecrane, iar aici pe pământ, îngerul are, în loc de carneţel, un aparat asemănător, care transmite şi rugăciunea mea păcătoasă. Dar esenţialul este că Iisus nu ne-a învăţat deloc cum să intrăm în contact cu îngerii sau cu sfinţii din cer, ci cu totul altceva. Contactele „spirituale” cu altcineva decât cu Dumnezeu sunt mai mult decât riscante, fiindcă există deja o mulţime de spirite, îngeri sfinţi şi înalt prea sfinţi, expulzaţi din rai pentru motive binecunoscute. Dacă nu ascultăm de porunca şi învăţătura Domnului, aceştia pot interveni, dându-se drept cine vrei sau nu vrei, de la tata-mare, la Napoleon, şi de la Maica Domnului până la Sfântul Sisoe. În acest domeniu, nu ştiu care şarlatanie este mai periculoasă: aceea foarte omenească, sau a demonilor, care nu sunt mai puţin inteligenţi şi creativi, şi care nu stau deloc la treaba lor în iad, unde i-a trimis „pietatea” populară. Şi aceasta pentrucă, pur şi simplu, iadul încă nu există, iar treaba lor nu este cu sufletele morţilor, ci cu ale celor vii.
Anyway, fiecare îşi urmează propria conştiinţă, fiecare cultură are farmecul şi blestemul ei. Nu condamn pe nimeni, dar am convingerea că creştinătatea se joacă cu focul. Încă nu a fost aruncat nimeni în gheena iadului, dar Scriptura promite că există şi acolo loc asigurat pentru toţi păcătoşii, inclusiv pentru idolatri, vrăjitori şi pentru toţi amatorii de minciuni evlavioase – care sunt cele mai eficiente (Ap 21:8.15).
Aşadar, Dragă N, dacă tot ai scăpat de farmecele păcatelor strămoşeşti ale bisericilor neamurilor, fii mulţumit cu oferta cea mai mare a lui Dumnezeu, care S-a dăruit pe Sine în persoana distinctă a lui Iisus Christos, singurul om adevărat care este şi Dumnezeu, Singurul nemuritor, care S-a oferit să răspundă rugăciunilor noastre directe, fără nevoie de lobby-ul sau de meritele sfinţilor:
Pavel: „…fiindcă, după cum este un singur Dumnezeu, tot aşa este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Christos.” 1Tim 2:5
Petru „În nimeni altul nu este mântuire, fiindcă nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Fapte 4:12
Iisus: „Până acum nu aţi cerut nimic în Numele Meu. Cereţi şi veţi căpăta, pentruca bucuria voastră să fie deplină. V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi pe faţă despre Tatăl. În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu. Şi nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi, fiindcă Tatăl însuşi vă iubeşte, pentrucă M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit dela Dumnezeu.” Ioan 16:24-27
În acest caz, chiar mijlocirea lui Iisus nu trebuie înţeleasă ca o pilă bună, sau ca o relaţie pe lângă un Dumnezeu greu de înduplecat, ci ca o garanţie, că religia rugăciunii noastre directe adresate lui Dumnezeu este eficientă şi că Dumnezeu onorează astfel de încredere, şi nu presupusa cinstire şi mijlocire a sfinţilor. Dacă-i iubim pe sfinţi (mai selectiv şi mai critic, fraţilor!), foarte bine facem. Exemplul lor, memoria lor, învăţătura lor, conduce, mai mult sau mai puţin, la bine şi nu la rău, uneori chiar conduce la Dumnezeu. Sfinţii, vii sau morţi, indiferent de confesiune, sunt un deliciu pentru sufletele alese (Ps 16:3). Dar unul singur este Sfântul lui Dumnezeu, Christos, ceea ce ştiau şi apostolii, până şi dracii ştiau (In 6:69; Mc 1:24; Lc 4:34 – există deci şi demoni care au dreaptă credinţă, care nu mântuieşte). Numai Dumnezeu (în Treime) este cu adevărat sfânt (Ap 15:4). Nici Comunitatea Vechiului, nici cea a Noului Testament nu au obişnuit să canonizeze sfinţi. Pe de o parte există un singur sfânt: Dumnezeu (Ap 15:4), iar dintre oameni singurul care este şi Dumnezeu şi sfânt este Iisus, care are singurele merite din univers, suficiente pentru mântuirea oricui se pocăieşte.
În rest, toţi credincioşii de rând sunt numiţi sfinţi în Scriptură (FA 9:32; Rom 15:26; 1Cor 6:2; 2Cor 1:1; 13:13; Ef 1:1, 15; Fil 1:1; 4:22; Col 1:2, 4; Fim 1:5; Ap 13:7) inclusiv cei din Vechiul Testament sau din perioadele obscure ale istoriei (Ps 34:9; Dan. 7:18, 22, 25). De aceea suntem sfătuiţi să ne rugăm „pentru toţi sfinţii”, şi nu sfinţilor (Ef 6:18).
Nu mai este nevoie să arăt concluziile practice ale pledoariei mele în favoarea mijlocirii unice a singurului Sfânt Iisus, şi împotriva tuturor implicaţiilor cultului morţilor. Parafrazând pe Iisus, subiectul se poate rezuma în cuvintele: „Morţii, cu morţii!” (Mt 8:22; Lc 9:60).
atunci de ce, pocăiţii aceştia nu apelează la mijlocirea celor „plecaţi acasă la Domnul” ? Sau, credem noi, că sfinţii în stare imaterială, pură, sunt mai egoişti şi mai absenţi decât pe când erau vii ?
Cei care au adormit in Domnul, pana la momentul învierii, sunt mângâiați. Pentru ei nu mai sunt grijuri, casne, munci, pt. că, fiind la Domnul, ei pot percepe lucrarea Domnului pana la capat.
Pentru cei nemantuiti ramane valabilă expresia „în locuința morților, în chinuri” și da, ei se ingrijorează pt cei ramași in viață
Și chiar dacă nu sunt încă în Iad, nu sunt inconștienți, așa cum a decis doctrina adventistă.
Un credincios care adoarme în Domnul, merge la Domnul Isus, conform 2Cor5.8
Cand Isus a spus pilda din Luca 16, nu o putea prezenta altfel.
Nu sustin rugaciunea pentru cei morti, dar nu puteți combate această eroare printr-o alta, cea a inconștienței celor morți.