Am avut proasta inspirație să vizionez pe youtube monologul unui fost credincios, devenit de mulți ani sictirolog militant împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. O prezență revoltătoare și tristă în același timp. Fenomenul are probabil mai multe rădăcini, una din ele fiind aceea că omul a citit mai mult despre Biblie decât Biblia. A devorat cu pasiune literatura speculativă, raționalist-umanistă a marelui întuneric modern, cu care domnia sa încearcă să lumineze cărțile Bibliei. Un amalgam de epoci și concepte reordonate după propria filozofie, false deconstrucții și reconstrucții, în care imaginația, resentimentul, inteligența şi clişeele liberale de gândire îl pregătesc pentru a face figură de învățător universal. Încearcă să suplinească în mod consecvent lipsa diavolului, pe care-l consideră o făcătură mitologică.

Cea mai recentă lecție pe care ne-o predă acest fiu al zorilor și al sforilor este despre cartea lui Iona, care ar fi o ficțiune scrisă de un evreu anonim din „era axială”, târziu în (sau după) epoca persană. Sunt obișnuit cu acest scenariu cusut cu ață albă, în care mai toate cărțile biblice, în special cele mai importante, sunt „anonime”. Nu se știe de ce acești evrei țineau să rămână anonimi, în condiția în care scrierile lor au rămas capodopere ale literaturii universale. Se temeau de interpol! Sau din exces de modestie! Și nu explică de ce o serie de scrieri, care chipurile s-ar contrazice între ele (e.g. Rut vs Ezra) au fost acceptate împreună în canonul ebraic, în timp ce scrierile care reprezintă cel mai bine iudaismul elenistic etnocentric (Iudit, Macabei, Sirah, etc.) n-au fost acceptate.  

Imp(r)udența și zelul misionar îl inspiră pe preopinentul meu să se amestece și în aspectul diacronic al ebraicei cărţilor Bibliei, unde chiar nu se pricepe – fapt pardonabil, dacă mă gândesc că nu puţini dintre profesioniştii în lingvistica biblică se mai și contrazic. Nu mai intru în toate detaliile, unde musiu se dovedește anacronic sau confuz (vorbeşte despre karaiți  – o sectă iudaică medievală – pe vremea lui Iona; „peștele” lui Iona devine leviatan…) și alte minuni, mult mai mari decât aceea că Iona a fost înghițit de un pește, sau că un rug de ricin a crescut peste noapte.

Istoricitatea lui Iona și a cărții

Istoricitatea lui Iona este atestată de profetul cronicar (probabil chiar Iona), autor al secțiunii din 2Împărați 14, care atestă o predicție politică a „robului lui profetului Yoná ben-Amittai din Gat-ha-Ḥéfer”, rostită şi împlinită pe vremea lui Ieroboam II (793-753), regele lui Israel (2Împ 14:23, 25). Aceasta înseamnă că Iona a activat cu o generaţie înainte de Isaia. Numele său Yoná (Porumbel / Porumbiță) este autentic ebraic și unic în istoria biblică,[1] ceea ce nu prea se întâmplă în ficțiuni, cu excepția nuvelelor și romanelor, care sunt genuri necunoscute în antichitate. Faptul că apare cu numele tatălui său (Amittai, „omul adevărului / al bunei credințe”) este o dovadă în plus a autenticității și istoricității. Localitatea menționată este reală, deși neimportantă (Gat-Héfer, Ios 19:13). A fost identificată tentativ cu Mašḥad, 5 km nord-est de Nazaret, la situl geologic Tell Gat Chefer. De aici și până la Iafo (Tel Aviv Jaffa) sunt vreo 65 km spre sud-vest, iar până la Ninive, aproape 1000 km spre nord-est (actualul Mosul în nordul Irakului).

La Mosul se află și o locație arabă veche, marcată de o moscheie, cu numele An Nabi Yunus („al profetului Iona”). Din surse biblice (direct sau indirect), musulmanii au preluat pe profetul Iona, pe care-l numesc Yunus (derivat probabil din versiunea greacă: Ionas) ibn-Matta, sau Dhul-Nun („Al lui Pește”). Moscheia lui Nabi Yunus a înlocuit o biserică asiriană, care pretindea că este pe mormântul lui Iona. În orice caz, există multe morminte ale lui Iona în Orient, întrucât și musulmanii au nevoie de turism religios, asemenea evreilor și creștinilor. (Dar acestea atestă doar credința oamenilor în istoricitatea cărții, nu faptul în sine. Arheologia în Biblie poate fi mai sigură decât arheologia cu privire la Biblie).      

Tarșiș, menționat în carte și în alte locuri biblice este punctul occidental cel mai îndepărtat al comerțului fenician pe Mediterană, un loc pe care grecii îl numeau Tartessos, la vărsarea râului Guadalquivir, în Spania. Corăbiile feniciene de cursă lungă se numeau „corăbii de Tarșiș”, indiferent până unde circulau.

„Curcubetele” menționat în carte este arbustul de ricin (ebr. qiqayon).

Nu găsim în analele asiriene nimic despre vizita unui profet evreu ciudat, care a produs o trezire religioasă în Ninive. Totuși, este extrem de interesant, că în prima parte a domniei lui Adad-Nirari III (805-782 î.H.), acesta era un minor, sub influența mamei sale, Şammuramat (de unde legenda Semiramidei) și că sub domnia acestuia, Asiria a făcut o reformă religioasă, când politeismul a fost redus la un soi de monolatrie. Nu știm exact ce s-a întâmplat. Cum orice minune se spune că durează trei zile, nici pocăința niniviților n-a durat mult se pare, deoarece după câteva generații, le-a venit sfârșitul drastic (612 î. H.). Urmașii, în special dacă sunt prinți, nu învață de la părinți (Ex 20:5; Dan 5:22; vezi cartea lui Naum).

Presupuse probleme

Cartea afirmă că Ninive, noua capitală a Asiriei, avea peste 120.000 de locuitori. Dacă erau numărați doar capii de familie, sau doar cei apți de serviciu militar, potrivit uzanței, numărul trebuie să fi fost mult mai mare: sute de mii, cât una din reședințele de județ din România. Expresia „cale de trei zile” se referă la timpul de zi-lumină cât a luat cutreierarea străzilor întregii cetăți, nu trei zile continue zi și noapte. De altfel textul ebraic folosește altă expresie în Iona, însemnând mai degrabă „umblare” (de o zi, de trei zile: Iona 3:3-4) decât „cale de trei zile” (Gen. 30:36; Ex. 3:18; 5:3; 8:23; Num. 10:33; 33:8; Jos. 2:22).

Dar cum să fie un om înghițit de un pește și încă să supraviețuiască? Cum să cadă sorțul chiar pe profetul fugar? Cum să vină furtuna exact când nu era de așteptat? Cum să trăiești 72 ore consecutive în buftul unui chit și încă să te mai și rogi în versuri și să socotești timpul?

Asemenea întrebări implică ideea că, dacă există un Dumnezeu, El nu ar putea sau nu ar avea dreptul să se amestece în lumea creată (? prin evoluție) și să-i „încalce” cumva legile. Credinciosul sănătos și sincer al Bibliei (care crede în Creația miraculoasă de o săptămână, în comunicarea dintre Dumnezeu și oameni, în minunile făcute de Dumnezeu la Exodul din Egipt și la Conchista Canaanului, în învierile și marile minuni făcute prin profeți, în nașterea din Fecioară, în minunile lui Iisus care au culminat cu Învierea și Înălțarea, și în alte minuni întâmplate de atunci încoace) nu are nicio problemă în a admite că Dumnezeu poate face tot ce vrea.

Nu știu sigur dacă Dumnezeu a adus furtuna și chitul, dacă Dumnezeu a îndreptat sorțul spre Iona. Putea să facă foarte bine și Satan asemenea lucruri, ca să-l distrugă pe Iona înainte de a se pocăi. Dar cu siguranță că Dumnezeu a păstrat viața lui Iona în interiorul acelui submarin umplut cu acid clorhidric și sos de pește crud. Acela care a creat condiții vitale în cuptorul de foc al Babilonului, care a închis gurile leilor în jurul lui Daniel și care a conservat hainele și încălțările evreilor timp de 40 de ani prin pustiu, care a înviat morți și a făcut măgărița lui Balaam să vorbească, a fost în stare să facă atâtea minuni și cu Iona. „Problema” imposibilității este în acest caz problema scepticilor incurabili, care nu vor crede, „nici dacă ar învia cineva din morți”.  Aceasta este psihologia lui Caiafa, care în calitate de saducheu „știa” că nu există înviere. Prin urmare, dacă Iisus L-a înviat pe Lazăr din Betania, trebuiau executați amândoi, pentru că au avut tupeul de a călca legea Dumnezeului saducheilor.

Dar de ce un „pește”? Este adevărat că termenul ebraic folosit în Iona înseamnă „pește” (dag gadol = pește mare; dag / dagá = pește). Ebraica biblică este săracă în denumirea vietăților marine, deoarece evreii nu erau un popor al mării. Nu este de mirare că expresia „pește mare” a fost tradusă în greacă, înainte de Christos, cu termenul kétos („chit”), de unde vine și termenul cetaceu, prin intermediu latin. Diverse specii de balenă pătrundeau demult în Mediterană, ar anumite studii arată că exista chiar o industrie de pescuit balene. Nu este necesar să credem că Dumnezeu ar fi creat un monstru special ca să-l înghită pe Iona, deși acest fapt ar fi fost posibil. Textul afirmă că Dumnezeu „a rânduit” (wayăman), nu „a creat” un „pește”. Procopius din Cezarea scrie în Istoria secretă, că pe vremea aceea în apele  Bosforului „intra chitul”. Plinius de asemenea menționează în Mediterană orca (balena ucigașă, peștele negru), o specie de delfin, de 6-8 metri lungime. Despre cașalot (balena spermanțet) se știe că poate înghiți un om sau animale mari și nu este complet străin de Mediterană.  

Dicționarul ugaritic al lui Olmo Lete etc. (p. 79), definește termenul nevocalizat anḥr ca „animal marin (delfin, orca?; Akk. nãḥiru,
….: ‘balenă’, de la rădăcina */n-ḥ-r/ ‘a sforăi, a zvârli afară’ …: ‘cașalot’; …. : ‘rechin’); …..”

Supărarea lui Iona

În încheiere, indiferent de lecția misionară și de alte lecții spirituale pe care le poate extrage cititorul din cartea lui Iona, motivul fugii lui Iona și al supărării lui este exprimat de el însuși în cap. 4:2. El se temea că Dumnezeu îi va ierta pe locuitorii Ninivei, deoarece el dorea distrugerea lor mai mult decât propria lui viață. Era neclintit de partea dreptății lui Dumnezeu, așa cum o percepea el. În loc de a-l blama, ar fi bine să-l înțelegem mai întâi.

Atitudinea lui Iona nu era un capriciu, era o dorință profundă și consecventă, ca Dumnezeu să-Și manifeste dreptatea. Era decis să fugă pentru multă vreme sau pentru totdeauna de Dumnezeu, dacă Acesta nu face dreptate. Faptul că putea dormi pe furtună, în cala corăbiei, nu era doar efectul oboselii, ci mai degrabă o expresie a firii lui hotărâte şi a conştiinţei care era împăcată cu gândul: mai bine moarte decât nedreptate. Aici sunt multe de discutat, dar cea mai amuzantă concluzie ar fi aceea că un anonim evreu a compus o ficțiune foarte sofisticată, pentru a convinge pe evrei că trebuie să-și iubească dușmanii de patrie! Compasiunea față de străinii păcătoși și ostili nu a fost niciodată tema ficțiunilor literare din antichitate sau din timpurile noastre.

Dumnezeu se comportă cu Iona ca un părinte față de adolescentul rebel: „Ioná (Porumbiță), bine faci tu că te mânii?” „Da, bine fac până la moarte!” (Iona 4:9). Poftim răspuns lui Dumnezeu. Dar Yahwé, în loc să trimită un alt monstru să-l înghită, sau să-l dea pământului să-l înghită, continuă să-i explice cu blândețe „…și mie să nu-mi fie milă?” (Iona 4:10-11).

Cartea nu ne explică totul despre caracterul iertător al lui Dumnezeu, dar rostul ei pedagogic este clar. Misiunea avertizării lumii nu poate fi evitată (Mat 28:18-20); Dumnezeu ar dori ca nimeni să nu piară (Ioan 3:15-16; 2Pt 3:9). Adesea, misionarul cel mai recalcitrant se poate dovedi cel mai eficient. Probabil că tocmai amenințarea hotărâtă a lui Iona (din dorința de a se întâmpla așa!), i-a determinat pe locuitorii cetății să ia în serios strigarea străinului care făcuse un drum atât de lung și risca atât de mult tulburând ordinea publică din capitală.

În loc de a insista asupra vinei lui Iona, ar trebui să observăm aici cum arată providența și harul lui Dumnezeu.

---

[1] Nume de păsări sau de alte animale erau obișnuite în perioada arhaică și clasică la evrei sau în cultura înconjurătoare (Oreb „Corbul”, Țippor „Pasăre”, Qore’ „Potârniche”, Rachel „Mioară”, Leia „Antilopă”, Zeeb „Lup”, etc.).