Domnului C. Stancu:

Introducere

Observ că sunteți preocupat de înțelegerea Bibliei. Este bine că vă prezentați deschis obiecțiile și aveți astfel șansa de a vă confrunta cu alte opinii. (V-am văzut și la discuția cu cei din triunghiul Chicago – Atlanta – St. Helena).

Eu cred că dacă ajung la concluzii radical diferite de toți ceilalți cercetători, fie sunt un geniu teribil, care se naște odată la câteva secole, fie am greșit pe undeva, ceea ce este mai plauzibil. Este suficientă o singură eroare în premisă, după care tot eșafodajul rațional, oricât de corect, de luxuriant și de fascinant, duce la concluzie greșită.

În cercetarea biblică, asemenea oricărei alte cercetări, este loc și de originalitate, dar nu începem cu originalitatea. Mai întâi învățăm să citim literele, după aceea învățăm să citim limbajul și ideile, în cheia autorului, iar acest demers ia mult timp. Altfel spus, avem ce învăța întotdeauna de la cei care au cercetat Biblia înaintea noastră. Altminteri, riscăm să greșim inutil și să ocolim mult până să ajungem iar la drumul bătătorit, care de regulă este mai sigur. Scurtăturile sunt atractive, dar drumul necunoscut este adesea mai lung și mai riscant.

Observ că una din tezele Dvs este aceea că aruncarea din cer a diavolului încă nu ar fi avut loc și că s-ar produce la sunetul trâmbiței a șaptea. Totuși, în textul trâmbiței a șaptea (Ap 11:14-19) nu se menționează nimic despre Satan. Aruncarea lui Satan din cer pe pământ sau în adânc este o metaforă care poate indica diverse faze ale îndepărtării lui (și a acoliților lui) din Paradisul lui Dumnezeu și în final din întregul univers.

Când a fost diavolul aruncat pe pământ?

Indiferent ce se crede cu privire la timpul exact când Satan s-a răzvrătit și a căzut din grația lui Dumnezeu, Biblia ne învață că îngerii rebeli își părăsiseră deja locuința cerească și fuseseră „încarcerați” înainte de momentul vorbirii (Iuda 1:6; 2Pt 2:4). Petru ne spune că pe vremea lui Noe, spiritele rele erau deja răzvrătite, apoi „încarcerate”; și că Iisus, înviind, a proclamat victoria Lui asupra lor (1Pt 3:18-20, 22; cf. Ef 2:15). Nu sunt toate acestea la timpul trecut?

Revolta s-a petrecut cândva într-un „început” nedatat (1In 3:8), dar care este o indicație generală despre originile lumii noastre, indiferent de momentul în care a avut loc rebeliunea și expulzarea rebelilor. Dar Iisus, în perspectiva „înălțării” Sale (cu referire la Jertfa lui Iisus, vezi Ioan 12:32-33), declară: „ACUM stăpânitorul (arhontele, căpetenia) lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). Acest ACUM se repetă în Apocalipsa 12:10, în momentul în care toți îngerii cerului proclamă că „a venit MÂNTUIREA” și că marele învinuitor al oamenilor „a fost aruncat jos”. Nu sunt toate acestea la timpul trecut? Când a venit mântuirea, dacă nu la Golgota?

Apostolul Pavel spunea că forțele spirituale ale răului erau deja în lume și ne confruntăm cu ele. El spunea că sunt „în locuri cerești” (Ef 6:12), ceea ce ar sugera acces la cer (Ef 1:20; 3:10), dar expresia se poate înțelege și în sens limitat (cu referire la văzduh/atmosferă, cf. Ef 2:2), dacă nu cumva în sens spiritual (cf. Ef 1:3; 2:6 ?).    

Cele „trei vremi și jumătate” menționate în diverse variante, de șapte ori în Daniel și Apocalipsa, sunt  menționate în Ap 12:14, după aruncarea din cer a lui Satan. Această perioadă de „1260 zile” („3 ani și 6 luni”, „42 de „luni”) este subliniată în Daniel 7:25 ca fiind timpul în care cornul fiarei romane creștine a hărțuit pe „sfinții Celui de Sus”. Este timpul în care Femeia cerească se refugiază în pustiu. Este acest refugiu al Femeii pentru 1260 zile un moment viitor? Apocalipsa 12 ne arată că Femeia deja Îl născuse pe Acel Fiu, care a fost răpit la cer, și care urmează să-i pască pe păgâni cu toiag de fier (Ap 12:5; 19:15 cf. Ps 2:9).

După această perioadă de refugiu a Femeii cerești, urmează o serie de evenimente descrise în Ap 12:15-16, care descriu atacurile forțelor răului împotriva Femeii și modul în care Dumnezeu a ajutat Femeia, făcând ca pământul să-i înghită pe dușmanii ei, iar în final, înfuriat la culme, balaurul lansează ultimul atac împotriva „rămășiței Seminței ei” ( = ultimii ei urmași), cf. v. 17, o ultimă confruntare care este descrisă mai pe larg în cap. 13.

Femeia aceasta este un simbol spiritual al adevăratei comunități de credință care cuprinde și pe Israel și creștinismul: este „Biserica celor… scriși în ceruri” (Evrei 12:23). Ea este Sionul / Ierusalimul ceresc, mama noastră (Gal 4:26; cf. Is 54:10-15) și în același timp, mama lui Iisus. Israelul este „născătoarea” lui Christos. Timpul așteptării nașterii din Ap 12:1-3 și pânda balaurului ca să-L înghită pe Prințul de coroană reprezintă era pre-creștină.

Ce reiese din această succesiune de scene apocaliptice? Că toate aceste acțiuni (de durată!) au loc DUPĂ CE balaurul este aruncat pe pământ. Iar în Ap 19:20 — Ap 20:3 se arată cum întreita alianță a infernului, formată din Balaur, Fiară și Pseudoprofet, este înfrântă: Fiara și Pseudoprofetul vor fi aruncați în iazul de foc, iar Balaurul va fi deocamdată legat și aruncat în temnița adâncului pentru o mie de ani, pentru ca în final să fie și el aruncat în iazul de foc (= care este moartea a doua).

Avem, așadar, trei momente majore ale căderii / aruncării lui Satan.

• Momentul A (răzvrătirea și părăsirea locurilor cerești, cândva la început),
• Momentul M (aruncarea lui Satan pe pământ, la moartea lui Iisus),

Momentul Z (aruncarea lui Satan de pe pământ „în abis”, apoi dezlegat și aruncat în foc). Între momentele A și B, Satan încă avea acces la cer ca învinuitor (Iov 1:6; 2:1; 1Rg 22:19-23; Zah 3:1-10) și ca reprezentant al acestei lumi, pe care o luase prizonieră odată cu înfrângerea lui Adam. De aceea, Iisus a recunoscut că Satan este stăpânitorul lumii acesteia (In 16:11; Lc 4:6), iar Pavel spunea că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2Cor 4:4).    

Femeia din Mica 5:3

Este evident că în Mica 5:2 se prevedea nașterea lui Mesia, din străvechea dinastie a lui David, care urma să domnească în final. Deja în Mica 4:10, Ierusalimul este descris „în durerile nașterii”, în perspectiva exilului babilonian prevăzut. Exprimarea ebraică este eliptică și uneori trebuie făcute precizări, pentru a înlesni înțelegerea:   

„De aceea [Domnul] îi va da / lăsa [pe israeliți, în mâinile străinilor]
până când aceea [= Ierusalimul], care stă să nască, va fi născut,
iar rămășița fraților Lui [ai lui Mesia]
se va întoarce la copiii lui Israel.
El [=Mesia] Se va ridica și va păstori cu puterea lui Yahwé…”

Cu toate aceste precizări, textul ridică întrebări: De ce se spune „de aceea”? Din ce cauză anume îi va da? (O altă traducere posibilă ar fi ca adverbul lakhén „de aceea” să fie tradus „într-adevăr”, întrucât dicționarele indică ambele posibilități; Comentariul lui Benson susține că ar trebui tradus „cu toate acestea”, pentru că așa ar cere contextul). Care este această rămășiță a fraților Lui? Sunt, oare, cei care aveau să meargă în exil, și apoi să se întoarcă? Totuși, cei rămași în țară („poporul țării”) în timpul exilului își pierduseră caracterul evreiesc; nu mai erau recunoscuți ca israeliți de către cei repatriați.

O altă posibilitate ar fi ca „rămășița fraților Lui”, cf. Mat 12:50, să se refere la neevreii care aveau să primească Evanghelia și să se adauge la poporul lui Israel (cf. Ps 87:3-7; Is 44:5). În direcția asta merg și alte comentarii. Nu pretind o înțelegere completă a acestei profeții, dar în orice caz, împlinirea ei trebuie înțeleasă în perspectiva profetului evreu, nu cu referire la vreo rămășiță a Bisericii sau despre A Doua Venire.    

„După cum și Eu am primit de la Tatăl Meu”

Făgăduința din Ap 2:26-27 se referă la cei mântuiți, care vor primi autoritatea de judecători împreună cu Christos (1Cor 6:2-3; cf. Ap 20:4), ca și în Daniel 7, unde Fiul Omului (Christos) când I se dă împărăția (Dan 7:13-14), o primește pentru sfinții Lui (Dan 7:18, 22, 27). Altfel spus, Fiul Omului nu este un simbol al sfinților, ci reprezentantul lor.

La fel și Copilul ceresc, căruia I s-a dat să pască națiile păgâne cu toiag de fier, nu este un simplu simbol al biruitorilor din Ap 2:27, ci așa cum este scris acolo, sunt părtașii Lui: „după cum și Eu am primit putere de la Tatăl Meu”. Prin urmare, în Apocalipsa 12 este un prim născut, dar implicit sunt și alții, deoarece în v. 17 apare „rămășița (= ceilalți care au mai rămas din Sămânța/urmașii Femeii)”.    

Isaia 9:6

Folosirea timpului trecut în profeție nu este o dovadă că se vorbește despre un eveniment trecut. Perfectivul ebraic se folosește adesea pentru a sublinia certitudinea profeției. Citiți vă rog Is 21:9; 53:1-10 etc. De fapt, în textul ebraic, toate verbele din Is 9:6 sunt la timpul trecut, dacă le luăm strict gramatical. „și domnia a fost pe umărul Lui”; „și a fost numit…”; doar ultimul verb („va face”) din v. 7 este la imperfectiv (prezent/viitor).

Pe de altă parte, este adevărat că un Copil (Emanuel), se născuse deja (Is 7:14-17) și Isaia a văzut în el o prefigurare a lui Mesia (vezi și Is 8:8, 10).   

„Râvna Domnului Oștirilor” se referă simplu la zelul / pasiunea lui Dumnezeu de a urmări împlinirea acestei profeții mesianice. Dar asta nu contrazice faptul că Pruncul profețit este Mesia, care urma să vină, și că această profeție s-a împlinit în Iisus din Nazaret. Iisus nu este un cadou oarecare, ci în Iisus, Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuși (In 14:9; 2Cor 5:19). De aceea, lăudăm și cadoul odată cu Dătătorul, cu atât mai mult cu cât cadoul Însuși poartă același nume cu Dăruitorul și este un cadou care S-a dăruit pe Sine de bună voie (In 12:40-41 cf. Is 6:1-12).

Este adevărat că Apocalipsa vorbește despre viitor, în ce privește perspectiva ei majoră. Dar diferite profeții sau scene profetice din ea fac referiri clare la trecut, de exemplu se referă frecvent la evenimentul morții și învierii lui Iisus (Ap 1:5; 5: 9). În cazul celor șapte scrisori (cap. 2-3) sunt o mulțime de lucruri întâmplate deja, care nu aveau să se întâmple în curând.   

Cu privire la ideea că „anumite pasaje din Biblie nu sunt insuflate de Dumnezeu, ci au fost adăugate în timp de oameni”, rămâne să mai discutăm. Nu putem merge pe simple supoziții. Afirmația Bibliei are prioritate și orice credincios trebuie să se ferească de a submina autoritatea Bibliei, deoarece dacă ea greșește într-o învățătură, atunci nu mai putem fi siguri nici de celelalte.

Ultimele întrebări

„1. În ce a constat păcatul pe care orice om îl moștenește și care aduce moartea? Eu nu cred că moștenim tendița spre furt, minciună, curvie etc.. Eu cred că aceste lucruri copilul le învață pe perioada când are dezvoltată doar latura emoțională. Eu cred că moștenim cu totul altceva.”

Asta nu pare să fie o chestiune teologică, pentru că fiecare știe că moștenim destule lucruri cu care nu ne putem mândri. Nu cred că „moștenirile” astea sunt atât de precise. Dar orice om este înclinat să-și asculte mai degrabă instinctele și reflexele decât dreptatea și nu este capabil de un autocontrol absolut. 

2. „Care a fost cel mai grav act care s-a întâmplat în Eden, Geneza cap. 3? Act care a determinat evoluția istoriei universale inversată cu 180°, și a trecerii unui interval atât de mare în care omenirea a chinuit mai mult decât supraomenesc.”

Actul cel mai grav a fost acela că protopărinții au manifestat neîncredere în cuvântul lui Dumnezeu, care Își dovedise toată dragostea față de ei, și au avut încredere mai degrabă într-o voce străină (un miracol, un șarpe vorbea). Îndrăzneala de a călca o poruncă însoțită de amenințarea pedepsei capitale este iarăși o atitudine vinovată și fără scuze. A fost cea mai urâtă formă de trădare și ingratitudine.