octombrie 2021
D L Ma Mi J V S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
44
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Dispute/În dialog cu „În Dialog”

În dialog cu „În Dialog”

Dragă „In Dialog”, mulțumesc pentru aprecieri și pentru că îmi urmărești articolele. Mulți mă îndeamnă să nu-mi pierd vremea cu astfel de dialoguri, dar deocamdată mă încăpățânez să continui. Altminteri cum ne-am fi întâlnit în spațiul real?

După cum vezi, Academia Oswald Glait este deschisă pentru oricine și ești binevenit să comentezi cum dorești. Sunt însă puțin încurcat, deoarece mi s-a părut că îți asumi concomitent două identități diferite: 1. „Eu ca un observator ateu” și 2. „eu  argumentez din punct de vedere al bisericii rasaritene de rit bizantin”. Sau poate una este reală și cealaltă este asumată de dragul dialogului? Oricum, ai dreptul la identitatea ta, oricare ar fi ea.

Hermas și canonicitatea

De acord că Păstorul lui Hermas este o lucrare patristică dintre cele mai vechi și autentică, deși nu este canonică (a fost considerată de unii ca meritând un loc în canon, ca și Didaché și 1Clement, dar nu a rezistat probei apostolicității). Am dorit să caut după referința pe care mi-ai dat-o, dar programul meu de calculator, BibleWorks 10, care conține și asemenea scrieri, redă cartea lui Hermas, în greacă și engleză, cu un alt sistem de divizare în capitole și versete (12 capitole pentru secțiunea „Mandate” și 10 capitole pentru secțiunea „Similitude”). Aș putea găsi numai dacă îmi redai copy-paste o propoziție din ea, sau două cuvinte alăturate.

Cât privește canonicitatea cărții lui Herma, cât și celelalte pe care le menționezi, sper că știi, nu protestanții au stabilit, ci vechea Biserică Ortodoxă. Iar această stabilire, nu a fost pe criterii politice, preferențiale, teologice sau spirituale, ci pe criteriul simplu al afirmării apostolicității (confirmate de tradiție) și al difuzării largi în timp și spațiu: Provine de la apostoli (Matei, Ioan, Pavel, Petru, Iacov) sau de la asociații lor apropiați, cu autoritate harismatică (evangheliști și profeți: Marcu, Luca, Iuda)? De când este cunoscută și pe ce arie geografică este cunoscută?  Acestea sunt criteriile. Nu s-au dezbătut in sinod în primul rând conținutul (cine poate stabili, pe criteriul acesta, în mod sigur, dacă o carte este inspirată sau nu?). Conținutul este cu autoritate pentru că provine de la persoane cu autoritate și nu invers. Există în lume atâtea cărți bune, în orice domeniu, inclusiv religios, dar fără autoritate biblică. Celebritatea unei cărți în spațiul creștin nu îi dă autoritate divină. Cele mai mici și mai puțin cunoscute cărți canonice (Obadia, Filimon, 2-3 Ioan) au mai multă autoritate în domeniul religios (credință și viață creștină) decât cele mai elaborate și mai faimoase tratate de teologie, scrieri patristice, mistice, poetice. Le folosim pe toate acestea din urmă, dar știm că acestea sunt omenești. Când este vorba de canonul biblic, acolo gândurile omenești sunt supuse gândului lui Dumnezeu, iar cuvântul scris devine astfel „cuvântul lui Dumnezeu”.

Pseudo-Enoch şi apocrifele

Cartea lui Enoh este canonizată de creștinii etiopieni. Poate și de alții la fel, dar în marea Biserică creștină nu a fost acceptată nici măcar printre apocrife. Nu am fost acolo, ca să știu de ce, dar cartea aceasta, chiar dacă este importantă pentru studii teologice, ca să știm ce gândeau anumite grupuri de evrei din epoca greco-romană, ea este o pseudepigrafă (poartă nume fals). Pretinde că exprimă experiențele spirituale și vedeniile patriarhului Enoh, autorul exprimându-se la persoana I ca fiind Enoh. Realitatea este că, până în jurul anilor 200 î. Hr., nici un muritor nu știa ceva despre existența unei asemenea cărți. Ea a fost scrisă în aramaică, semn că este târzie. Limba aramaică (siriană veche) este soră cu ebraica (și canaanita), araba, etiopiana, asiro-babiloniana, ugarita, eblaita, și toate acestea provin dintr-o limbă comună semitică, numită protosemitică (PS). După Scriptură, limbile s-au format mai întâi prin confuzia și dispersarea de la Babel, la aproape un mileniu după Enoh, iar mai târziu, limbile au continuat să se modifice, unele dispărând, altele apărând prin noi amestecuri și schimbări, până în zilele noastre. Enoh a trăit înainte de Potop, iar din acele timpuri nu a supraviețuit nimic scris. În al doilea rând, cartea lui Enoh se dovedește a nu fi unitară, ci o colecție de scrieri înrudite, din epoci diferite, unele fiind din era creștină. Iar conținutul, deși fascinant (ceva între SF, Biblie și mituri evreiești) și moralizant, este totuși slab și superficial din punct de vedere spiritual, fără gust și sectar. Singurul lucru bun, după mine, este că pune problema originii răului și subliniază existența unui conflict cosmic, importanța lumii îngerilor, inclusiv a celor căzuți.

Biserica a numit adesea chiar și apocrifele anaginoskomena (cărți bune de citit), dar nu mai mult de atât. Catolicii au pus mai mult accent pe autoritatea apocrifelor (deuterocanonicelor) și pe de altă parte au slăbit autoritatea Bibliei. Dar având în vedere că acestea sunt cărți aparținând perioadei VT, ce drept avem noi, în calitate de creștini să hotărâm care este canonul VT? Evreii au stabilit (pe criterii asemănătoare cu cele creștine pentru NT), iar noi moștenim ce știm că am primit de la Iisus și apostoli, înainte de NT: colecțiile numite Legea (Pentateucul), Profeții (scrierile istorice de la Iosua la 2 Împărați și Profeții de la Isaia la Maleahi) și Scripturile (Hagiografele, restul scrierilor, începând cu Psaltirea).

Un pic de iad

Sorry, Romani 11:32 nu vorbeşte despre iad. Şi eu cred că iadul este temporar, dar pe alte criterii (Mal 4:1,3; Mat. 10:28; Ap. 20:9, 14; 21:8). Sensul lui Romani 11:32 este în context şi Pavel se mai referă la această temă (vezi Gal. 3:22).

Întrebări care poate nu au (nevoie de) răspuns

„Mai mult, oameni celebri au pus o intrebare grea : Dumnezeu stie dinainte ce va face creatia Sa. Prestiinta. Stiind ce vor face unii oamenii ce sens avea sa-i aduca la viata?”

Aceasta este o întrebare la care, orice explicație am da este insuficientă, deoarece suprinde o situație paradoxală și poate suprarațională. Iar întrebarea s-ar putea să fie chiar nebună/absurdă, în ciuda faptului că toţi ne-o punem. Faptul că ne punem întrebări nebune nu înseamnă că suntem nebuni, ci că suntem limitaţi şi uneori nu ne dăm seama.

Pe la 13 ani, m-am trezit să pun întrebarea, care mi se părea foarte deşteaptă: Cine l-a făcut pe Dumnezeu? Nu am primit de la nimeni răspuns, dar nici nu m-a chinuit întrebarea prea mult. Mai târziu, pe la 16 ani, am înțeles singur, fără să mă învețe cineva, că întrebarea mea era fără sens, pentru că nu permitea lui Dumnezeu să fie Dumnezeu. La filozofie învățam că universul este etern, fără început, că nu l-a făcut nimeni, a fost dintotdeauna. Cum așa ceva nu puteam admite, tocmai pentru faptul că universul nu poate fi conceput fără un Creator, atunci am raționat că singurul fără început și transcendent, supraordonat creației (materiei și spațiu-timpului), care chiar prin definiție și prin numele preferat există prin Sine Însuși (Yahwé, Eu sunt cel ce sunt, Exod. 3), este Dumnezeu. Deci dacă Dumnezeu înseamnă Creatorul timpului, al tuturor începuturilor, este o nerozie, o contradicție în sine, să întreb „cine L-a făcut pe Cel nefăcut?”

Suspectez că și întrebarea faimoșilor gânditori pe care ai menționat-o, privitoare la aparenta contradicție dintre preștiința, acțiunile și providența lui Dumnezeu, este de aceeași natură. Singura deosebire este că aici nu sunt destul de bun ca să explic de ce este și această întrebare la fel de nebună. Înțeleg parțial, este mai mult decât o intuiție, sunt perfect satisfăcut pentru mintea mea, dar când să explic altuia, îmi lipsește harul pedagogic. Poate pentru că nu am o pregătire superioară în domeniul filozofiei, în special al logicii. Am să încerc, totuși.

Înainte de toate, Dumnezeu a considerat că perfecțiunea creației Sale depinde de posibilitatea apariției răului (nu de existența lui, ci de posibilitatea ca el să apară). Dacă ființele raționale ar fi fost create fără posibilitatea psihologică de a zice „nu” lui Dumnezeu, adică, dacă ar fi fost programate instinctual să iubească pe Dumnezeu și să-L asculte, ca niște animale frumoase, mistice și fericite, fără întrebări suplimentare, atunci ele nu ar fi fost „după chipul lui Dumnezeu”, nu ar fi fost perfecte. Dragostea și supunerea lor nu ar fi însemnat nicio virtute, iar creșterea lor în bine ar fi fost imposibilă. Posibilitatea apariției răului putea fi evitată într-un singur mod: Dumnezeu să creeze pe îngeri și oameni fără voință proprie, ci doar programați. Voința proprie este o minune a creației lui Dumnezeu, mai mare decât inteligența și de care depinde adevărata inteligență. Inteligență au și animalele, unele sunt dotate chiar cu posibilități pe care omul nu le are. Dar voință liberă nu au; se supun programului genetic și dresajului, reflexelor condiționate și necondiționate. Un cățel flămând nu va renunța la bucata de carne gustoasă care i se dă, decât dacă este puternic motivat prin dresaj să renunțe pe moment, sau să primească numai de la stăpân, sau dacă este extrem de bolnav, foarte afectat. Un om poate să renunțe doar pentru că alege să facă asta, pentru că, de exemplu, vrea să postească.

O altă față a acestei probleme este că orice discuţie despre relaţia dintre preştiinţa şi providenţa (pronia) divină se împotmoleşte în paradox. Relaţia dintre transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu este dificil de cuprins de mintea omenească. Nu pretind că eu am această cuprindere sau pătrundere, însă pentru mine este suficient să înțeleg (să mă conving) că nu se poate înțelege. Ca să-ți dai seama de amploarea problemei, caută să răspunzi la următoarea întrebare: Dacă Dumnezeu știe viitorul, şi dacă zici că Dumnezeu, în virtutea acestei cunoștințe, ar fi trebuit să ia măsuri, avortând planul creării celor răi, ucigând pe viitorii criminali chiar înainte de a fi concepuți, suprimând din față pe viitorii atei, atunci eu întreb, este corectă o asemenea atitudine? Mai mult, dacă sfinții sunt buni doar pentru faptul că nu sunt provocați de un mediu rău și ostil, sunt ei destul de sfinți?

Biblia ne învață că nimeni nu poate pune lui Dumnezeu întrebarea „ce faci?” / de ce faci așa? (Iov 9:12; Is 45:9; Dan. 4:35), subliniind astfel că înţelepciunea lui Dumnezeu depăşeşte infinit priceperea noastră şi că adesea obiecţiile noastre la adresa lui Dumnezeu seamănă cu ale unor copii de 3-4 ani care vor să ştie absolut totul şi să le dea părinţii socoteală de orice – iar dacă li s-a explicat cât să priceapă, ei reiau întrebarea de la capăt.

Nu putem raţiona corect relaţia dintre preştiinţa şi providenţa lui Dumnezeu într-o manieră atât de simplistă cum pretinde întrebarea. Mai întâi, însăși noțiunea de preștiință trebuie lămurită până la capăt, după care s-ar putea să nu mai punem deloc următoarea întrebare. Să lămurim, mai întâi ce înseamnă preștiința lui Dumnezeu și cum este posibilă. Există și teologi care nu cred în preștiința lui Dumnezeu, ci doar într-un fel de prognoză: că Dumnezeu ar ști viitorul ca și timpul probabil, sau așa cum fac viitorologii, pe temeiul tendințelor prezentului. Dar înainte ca Dumnezeu să creeze universul, ce tendințe puteau exista? Și dacă timpul aparține creației (materiei și spațiului), înseamnă că Dumnezeu, fiind înainte de timp, El este și în afara lui. Dacă este în afara timpului, înseamnă că El poate cunoaște „simultan” trecutul, prezentul și viitorul. Această cunoaștere fiind perfectă, absolută și acțiunile lui Dumnezeu fiind toate orientate spre cel mai mare bine al universului (pentru că „Dumnezeu este iubire”), înseamnă că nu era necesar sau corect ca Dumnezeu să fi prevenit răul prin a nu crea pe cel care avea să devină Satan, sau pe cei care aveau să devină păcătoși nepocăiți și pierduți.

Și încă o întrebare: Știe Dumnezeu viitorul cuiva, chiar și înainte ca El să decidă existența acelei persoane? Știe Dumnezeu și deciziile pe care le va lua El Însuși? Dacă Dumnezeu știe acestea dintotdeauna, înseamnă că El este stăpân pe situație, că problema mă depăşeşte cel puţin pe mine, şi că mântuieşte lumea de rău nu prin uciderea virtuală a celor răi înainte de a fi concepuți, ci prin măsuri de salvare cu mult superioare, care au în vedere binele atât la nivel particular, cât şi la nivel general. Nici un tribunal nu condamnă pe cineva preventiv, pe motivul că va ajunge sigur cândva un terorist.

Un verset ambiguu

Nu am înțeles de ce ai citat textul din Lc 17:21, dar sensul afirmației lui Iisus de aici este controversat chiar ]n lexicoane. Mulţi traduc „împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru (printre voi)” Vezi şi traducerile TOB (parmi vous), NET, NIV (in your midst), NJB, CJB (among you), dar se poate traduce şi „în voi” (în interiorul vostru). Împărăția este acolo unde este Împăratul (Christos). Trebuie studiat mai bine contextul. Nu pot să spun acum un ultim cuvânt în această privință.

Care zi este „duminica (domneasca) Domnului”?

Referitor la serbarea Duminicii, ai adus ca argumente: timpul frângerii pâinii (al euharistiei), ziua coborârii Duhului Sfânt, numerologia zilei a opta, și citatul din Didaché 14:1 („domneasca/duminica

[?] Domnului”). Nu-mi pot permite un răspuns exhaustiv la aceste argumente, din lipsă de timp.

Frângerea pâinii şi Euharistia. Înainte de toate, trebuie ştiut că „frângerea pâinii” este o expresie specifică acelor vremuri, prin care se refereau la mâncare (masă) așa cum spunem astăzi „am luat masa” sau „am stat la masă”. În mod natural, expresia s-a extins și asupra euharistiei, care inițial era o agapă încheiată cu pâinea și vinul euharistice, cu semnificație sacră, spirituală. De exemplu, în Luca 24:35, frângerea pâinii se referă la masa obişnuită spre seară, unde Iisus cel înviat a fost invitat în Emmaus (Lc 24:30). Nu putea fi vorba de cina euharistică, deoarece Iisus promisese solemn ucenicilor că nu va mai participa cu ei la această Cină până în Împărăţia Sa (Mt. 26:29). În Fapte 2:46 suntem informaţi că primii creștini „frângeau pâinea acasă”, adică „luau hrana”. În Fapte 20:7 este vorba de o cină comună (agapă) probabil încheiată cu Euharistia, care avusese loc sâmbătă spre seară, iar incidentul cu Eutih a avut loc la miezul nopţii, pentru că Pavel îşi prelungise vorbirea, fiind ultima întâlnire (dimineaţa urma să plece). Incidentul având loc în timpul nopţii, înseamnă că după sistemul iudaic (şi vechi creştin şi bizantin) de delimitare a zilelor, a fost în ziua întâi a săptămânii. Autorul nu spune că în ziua aceea „ne-am adunat”, ci că „eram adunați”, sau cum zice în greacă: „fiind noi adunați”. Oricum, nu este vorba de o Euharistie actuală, de duminică dimineața, ci una de seară, ca și prima euharistie, care a avut loc seara. Doar în 1Cor 10:16 „frângerea pâinii” este sigur masa euharistică, dar nu se face referire la zi. Domnul poruncise nu ziua în care să se ia Sfânta Cină, ci „oridecâteori” se face aceasta, să se facă spre pomenirea Aceluia care va veni a doua oară (1Cor. 11:25).

Aceste frângeri ale pâinii şi aceste euharistii nu au legătură cu ziua învierii, deoarece prima a avut loc în Joia Mare (seara), iar cina din Emmaus, chiar dacă am forţa-o să devină euharistie, a avut loc tot seara. Iisus nu dăduse nicio importanţă cultică zilei în care a înviat, deoarece s-a întâlnit cu câţiva ucenici dimineaţa la mormânt, fără nicio euharistie, şi nu ştim pe unde a umblat apoi toată ziua aceea extraordinară, iar cu apostolii S-a întâlnit în Ierusalim, după cina din Emmaus, evident seara. Şi nu a avut loc nici un act de cult, ci doar li S-a arătat, a mâncat peşte şi fagure ca să-i convingă că este viu în trup, şi nu o fantomă, şi le-a vorbit din Scripturi (Lc 24:35-43). Întâlnirea a avut loc deci duminică seara, care după calculul biblic înseamnă începutul celei de-a doua zi a săptămânii. Apoi a urmat așa-zisa „duminică a Tomii”, „după opt zile”, adică într-o marți, sau cel mai devreme luni (Ioan 20:26). În afară de întâlnirea cu toţi apostolii, de data aceasta şi cu Toma, nu se menţionează niciun act de cult. Oricum, nu era duminică.

Cât priveşte Ziua Cincizecimii (Şavuot, Rusalii, Pogorârea Duhului Sfânt), aceasta a avut loc mai degrabă într-o sâmbătă. Toate confesiunile care consideră că evenimentul ar fi avut loc într-o duminică, se bazează pe datele calendaristice pascale la care face referire Ioan (Ziua jertfirii Mielului Pascal, 14 Nisan, a fost în Vinerea Mare, cf. Ioan 18:28). Dar Faptele Apostolilor este scrisă de Luca, iar Luca atestă, împreună cu Matei şi Marcu, faptul că 14 Nisan (Jertfa de Pesach) a căzut în acel an în Joia Mare (Matei 26:17; Marcu 14:12; Luca 22:7), deci cu o zi înainte. Implicaţia este limpede. Dacă Cincizecimea (a cincizecea zi de la Paşti) calculată din ziua sabatului pascal (Sâmbătă 15 Nisan, cf. Lev. 23:5-6, 15), ne conduce într-o zi de duminică, atunci Cincizecimea calculată de la un sabat pascal calendaristic devansată cu o zi, ne conduce într-o sâmbătă. Evenimentul este semnificativ și pentru faptul că în calendarul evreiesc, sărbătoarea Cincizecimii (Șavuot) comemorează darea Legii pe Sinai, ceea ce se armonizează mai bine cu semnificația sabatului săptămânal, poruncit în Decalog, decât cu semnificația ambiguă și mistică a duminicii (ziua a opta a circumciziei, apariția luminii, învierea lui Iisus, ziua euharistică etc.).

Mistica zilei a opta este un argument numerologic pe care ar fi trebuit să-l desființeze demult cei care l-au inventat, deoarece este o simplă șmecherie pseudotipologică, fără nicio virtute. Referirea biblică la ziua a opta a circumciziei, nu se referă la ziua săptămânală, ci la ziua a opta de la nașterea pruncului (Lev 12:2-3).  În Epistola lui Ignațiu către Magnezieni (9:1, 5) este clar că autorul vorbește despre duminică, numind-o „ziua a opta a [săptămânii]”. Este părerea lui, la care are dreptul, dar logic vorbind, ziua a opta a săptămânii este ca și a cincea roată la căruță, eventual una de rezervă. Însă cu două versete mai înainte (3-4), același Ignațiu sfătuia să se păzească Sabatul, dar cât mai diferit de maniera iudaică, trupească, și anume în spirit, meditând asupra Legii lui Dumnezeu și admirând lucrările lui Dumnezeu, eventual muncind ceva, fără a pregăti hrana mai dinainte, fără a face ospețe și dansuri ca evreii. Este clar că nu se dorea ca sâmbăta să fie o zi de bucurie, care să intre în concurență cu duminica.

Este clar că pe vremea scrierii acestei epistole, se țineau încă ambele zile, după obiceiul răsăritean, care încă era present în secolele IV-V, dar în timp ce duminica era tot mai mult lăudată și argumentată mistic, Sabatul era tot mai mult veștejit cu argumente antisemite nedemne de un creştin. Pentrucă Sf. Pavel spune: „să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru iudei…” (1Cor 10:32); „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9:4). Ignațiu, din păcate, a cărei poveste de martiriu este confecționată mult mai târziu, ale cărui epistole sunt în bună parte târzii și neautentice, iar cele autentice conțin interpolări, nu are nicio autoritate să răstoarne Legea lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi fost episcopul tuturor episcopilor.

Epistola lui Barnabas (15:8-9), care face de asemenea caz de ziua a opta, sucește în mod vizibil înțelesul cuvântului lui Dumnezeu din Isaia 1:13, spunând că Dumnezeu urăște sabatul, când de fapt, Dumnezeu spune acolo în mai multe versete, că urăște nelegiuirea asociată cu toate sărbătorile. Care sunt astăzi sărbătorile care dau ocazie la cele mai multe păcate?

Didaché 14:1, după ce ne trimisese la o poruncă din Legea lui Moise (13:7, κατὰ τὴν ἐντολήν o expresie grecească folosită în NT doar la Luca 23:56 despre Sabat, introduce apoi o altă expresie grecească nemaiîntânită, stranie și pleonastică: Κατὰ κυριακὴν δὲ κυρίου, care ar însemna, literalmente, „după domneasca Domnului”.  Κυριακὴ, care este cunoscut de multă vreme ca însemnând „Ziua Domnească”, titlu aplicat duminicii din antichitate, încă nu era numele primei zile a săptămânii pe vremea aceea. Cuvântul este un simplu adjectiv, care însemna „domnească” sau „a Domnului” „privitoare la Domnul”. Dar ciudățenia este că indiferent dacă s-ar referi la ziua domnească (în Apocalipsa 1:10 distinctă de ziua învierii, iar mai târziu nume dat duminicii), sau la „învățătura domnească”, expresia „duminica [?] Domnului” este stranie, tocmai pentru faptul că „duminică” înseamnă „a Domnului”, deci nu  termenul următor, κυρίου  (a Domnului) nu este la locul lui. Sau este posibil ca termenul κυρίου să fie original, iar κυριακὴν să fie o înlocuire stângace a expresiei τὸ εἰωθὸς (Luca 4:16; Fapte 17:2 „[după] obiceiul [Domnului]”).

Nu aș vinde Cuvântul lui Dumnezeu pentru niște argumente care în cel mai bun caz sunt dovezi ale modului în care a fost dusă în rătăcire Biserica de către cei care trebuiau s-o păstorească în dreapta credință. Vreau să-mi păstrez mintea întreagă și sufletul netulburat de sofismele teologiei populare care a distrus creștinătatea.

Postează un comentariu

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.