martie 2024
D L Ma Mi J V S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
566
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Dispute, Unitate și provocări/Grupul de Studiu Minneapolis 1888: Încotro ?

Grupul de Studiu Minneapolis 1888: Încotro ?

Antecedente arhetipale

Teoreticianul şi organizatorul Grupului de Studiu Minneapolis (GSM) în România, a construit un sait atrăgător (ca o nuntă imperială !) care militează în favoarea mesajului despre care crede că ar fi cel de la 1888. Acceptarea acestei revoluţii teologice este prezentată ca fiind soluţia tuturor problemelor Bisericii. Întrucât credincioşii noştri sunt confruntaţi cu acest mesaj, în diferite locuri, merită să verificăm pretenţiile acestea.

Mesajul GSM derivă, parţial, din teologia pastorilor R. Wieland şi D. K. Short, foşti misionari,  preocupaţi de soarta Bisericii, care s-au asociat să studieze şi să promoveze Evanghelia lui A. T. Jones şi E. J. Waggoner, aşa cum era văzută de Ellen White, şi s-o confrunte cu dinamica evoluţiei teologice şi spirituale a Bisericii secolului XX. În esenţă, Jones şi Waggoner aduseseră la lumină într-o formă pregnantă Evanghelia lui Pavel, cu accente puternice, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii noastre până atunci, privind natura divină şi natura umană a lui Iisus, precum şi relaţia dintre Lege, har, îndreptăţire, sfinţire şi desăvârşire.

Mesajul de la 1888 a fost confruntat cu o puternică opoziţie din partea vârfurilor administraţiei şi din partea unui multora din corpul pastoral prezent la acea conferinţă istorică. O bună parte dintre cei prezenţi a rămas nehotărâtă pe moment, iar o minoritate a acceptat mesajul Jones-Waggoner ca fiind necesar, biblic şi venit de la Dumnezeu. Ellen White, prezentă la acea conferinţă, a luat partea celor doi mesageri, recunoscând că mesajul lor era adevăratul mesaj al „îngerului al treilea” (Ap 14), şi că este „începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul” (Ap 18), că această „lumină nouă” era de fapt evanghelia veşnică, cea dintotdeuana.

Totuşi, Ellen White a susţinut în acea conferinţă că fiecare trebuie să studieze pentru sine; că trebuie să ajungem la înţelegerea adevărului prin studiul Bibliei şi nu prin vot sau prin acţiuni de partizani; că trebuie să păstrăm spiritul de respect şi iubire frăţească. Rezultatul imediat a fost că Ellen White şi-a pierdut subit credibilitatea în faţa multora, după ce a luat în public apărarea lui Jones şi Waggoner. Ea a fost foarte îngrijorată şi marcată de spiritul de opoziţie organizată sau dezorganizată, care s-a manifestat atunci, numindu-l mai târziu „spiritul de la Minneapolis”. Ea l-a comparat cu atitudinea Sinedriului faţă de Iisus.

Acel eveniment a fost crucial, atât pentru teologia Bisericii, cât şi pentru existenţa ei. La doar 44 ani de existenţă şi 25 de ani de la organizare, cu numai câteva sute de pastori şi circa 50.000 de membri, Biserica era gata să se spargă în bucăţi. Dumnezeu însă a fost la cârmă şi Spiritul cel bun a salvat Biserica. A fost ales un nou corp administrativ, care, cu câteva notabile excepţii, a fost mai favorabil promovării, sau cel puţin neîmpiedicării mesajului lui Jones-Waggoner. Teologia aceasta nu devenise brusc mai clară pentru toată lumea, nici opoziţia nu lipsea, dar este cinstit să constatăm că Jones şi Waggoner erau printre vorbitorii preferaţi ai Bisericii din acea perioadă, secondaţi şi încurajaţi de Ellen White.

În perioada următoare, au avut loc câteva răsturnări de situaţie: pe de o parte, nu puţini dintre reprezentanţii opoziţiei de la Minneapolis s-au pocăit, recunoscându-şi public greşeala. Pentru unii, pocăinţa a însemnat şi schimbarea concepţiei despre Iisus şi despre Evanghelie. Pentru alţii, a fost în primul rând un act de reconciliere frăţească. Opoziţia a continuat însă în forme mai subtile. Teama de doctrina lui Jones şi Waggoner era reală, iar prezenţa Ellenei White, care făcea echipă cu aceştia era pentru unii îngrijorătoare. S-a găsit însă o formulă politică foarte plauzibilă, pentru a o „exila” pe Ellen White. Un înalt funcţionar, care nu o suporta, a propus ca sora White să fie desemnată să sprijine conducerea misiunii din Australia. Sfânta propunere a fost atât de bine pusă, încât toţi au votat-o, cu bună credinţă, inclusiv William White (fiul).

Un alt fapt neaşteptat şi mult mai trist a fost căderea celor doi mesageri cereşti, în perioada în care Ellen White era în Australia. Atât Jones şi Waggoner, care aveau acum poziţii de mai mare răspundere în Biserică, precum şi alte personalităţi ale Bisericii, s-au îndepărtat de voia lui Dumnezeu, pe de o parte neascultând sfaturile inspirate care traversau Pacificul, şi alunecând în situaţii scandaloase. În vârtejul intrigilor ţesute între Sanatoriu şi Conferinţa Generală, între diferite mărimi ale Bisericii, în culmea crizei panteiste şi a altor crize teologice suprapuse, Jones şi Waggoner, obosiţi de criticile frăţeşti şi amăgiţi de duşmanul tuturor eroilor credinţei, au apostaziat fiecare în stilul lui şi s-au descalificat în faţa Bisericii.

Jones, care era un tip onest, dar în acelaşi timp şi aspru, cu înclinaţii mistice, a dezvoltat o „selfsibilitate” specială, asociindu-se în mod natural cu cei care erau în dezacord cu administraţia şi doreau să revoluţioneze organizaţia şi teologia Bisericii. Jones a respins tentativele de reconciliere din partea administraţiei şi în final s-a separat de Biserică. Waggoner s-a lăsat influenţat de o teologie senzuală, a „afinităţilor spirituale” dintre sexe, încurajând astfel asocieri discutabile şi riscante. Fiind în afinitate spirituală cu o asistentă, medicul Waggoner şi-a scandalizat soţia şi fraţii de credinţă şi în final a fost chemat la proces pentru divorţ. Nu sunt clare toate aspectele problemei, există şi mărturii împotriva doamnei Waggoner. Dar realitatea este că Waggoner a fost exclus, ca urmare.

Cei doi martori de la Minneapolis au scris şi publicat diverse studii pe tema dreptăţii lui Iisus, în anii lor buni, cât şi mai târziu. Există dispute astăzi cu privire la măsura în care scrierile lor de mai târziu ar fi influenţate de panteismul lui Kellogg sau de alte idei aberante. Bineînţeles, evanghelia lor a avut mult de suferit din cauza exemplului final lamentabil pe care l-au dat ei înşişi. Este uşor de înţeles că opoziţia a putut spune, cu sau fără satisfacţie: iată unde duce evanghelia aceasta a îndreptăţirii prin credinţă !

Acelaşi mesaj sau altul?

Au trecut de atunci mulţi ani. Noi lideri şi noi evanghelişti s-au succedat. Ellen White a murit în anul 1915, rămânând cu impresia că mesajul din 1888 nu a fost însuşit de Biserică, dar cu încrederea în curăţirea şi triumful misiunii adventiste în puterea Duhului Sfânt. Ea a fost întotdeauna practică şi, când făcea observaţia că Biserica nu a acceptat mesajul din 1888, se gândea la o acceptare a evangheliei în viaţa tuturor credincioşilor, nu doar la o formulare credală.

Din punct de vedere doctrinar, mesajul 1888 a avut influenţă asupra teologiei Bisericii şi, în special prin cărţile scrise de Ellen White după 1888. Apoi prin activitatea şi scrierile unor predicatori din prima jumătate a secolului XX, cuma a fost M. McGuire, mesajul acesta şi-a continuat efectul benefic în Biserică. Dezvoltarea misiunii adventiste începând cu sfârşitul secolului XIX se datorează nu puţin spiritului cristocentric al misionarilor care au lucrat pe toate continentele, în ciuda faptului că şi gena legalismului a continuat să existe – recesivă sau dominantă, de la un caz la altul.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, teologia adventistă a intrat într-o nouă zodie. Oarecare modificări în cristologie, pe care unii le privesc benefice, iar alţii încă le blamează, au făcut ca AZS să fie recunoscuţi tot mai larg ca biserică evanghelică, din sectă necreştină. În paralel cu progresul misiunii pe continente, s-a dezvoltat învăţământul general şi teologic adventist, a apărut cercetarea teologică academică şi, în mod natural, au apărut tendinţe revizioniste, care din perspectiva unora sunt întotdeauna suspecte, iar din perspectiva altora sunt întotdeauna necesare.  Mesajul îndreptăţirii prin credinţă a revenit în prim plan, dar în alte versiuni (sau diversiuni ?) decât cea din 1888.

De atunci şi până astăzi, Evanghelia vestită în 1888 este înţeleasă ca fiind identică cu evanghelia evanghelicilor, în timp ce alţii (în special Grupul de Studiu 1888, fondat de Wieland şi Short) pun accentul pe ceea ce consideră că este unic sau superior, specific adventist în mesajul de la 1888. Părţile implicate în dispută au mult spaţiu opiniile personale referitoare la evanghelia din 1888, deoarece, în atmosfera tensionată de la Minneapolis, cei care trebuiau să înregistreze subiectul şi să informeze poporul, n-au făcut-o. Aflăm despre conţinutul acelei Evanghelii doar pe cale indirectă: din notele personale ale unei soţii de pastor, din broşurile publicate după aceea de Jones şi Waggoner şi, în special, din scrierile Ellenei White.

Într-un domeniu atât de sensibil, unde studiile ştiinţifice sunt rare sau lipsesc cu desăvârşire, iar vocile divergente creează breşe în zidul unităţii, este dificil să exprimi o opinie fără a risca să fii înţeles greşit. Dar este tot mai clar că în timp ce de la amvon, de la uşă sau prin fereastra web se predică viziuni diferite ale Evangheliei în adventism, de la cele mai „evanghelice” (îndreptăţirea fără condiţii, fără respectul Legii divine sau al faptelor creştine), până la cele mai „perfecţioniste” (mesajul de la 1888 aduce soluţia desăvârşirii morale, prin unirea naturii umane cu natura divină), onoraţii ascultători rămân adesea cu o idee foarte vagă despre Evanghelie.

Eu pe cine să cred ?

În timp ce, pentru unii, Evanghelia se pogoară la noi direct din scrierile unor personalităţi harismatice (Luther, Wesley, Waggoner, Ellen White), iar pentru alţii, puritatea conţinutului ei este garantată de autoritatea teologică şi administrativă a Bisericii, este cazul, totuşi, să ne orientăm fiecare, după candela cerului, pe care o avem în mâinile noastre.

Teoretic lucrurile ar putea fi complicate. Când îl citeşti pe Pavel (care îşi exprimă teologia pe un ton mai degrabă polemic şi uneori derutant), sau când ne temem că este nesigur să acceptăm Evanghelia predicată de nişte oameni care au căzut; sau când ascultăm predicile şi citim scrierile unor mari predicatori AZS care au înţelegeri diferite ale Evangheliei, ce rămâne de făcut ?

Rămâne acea înţelegere simplă şi practică a Evangheliei, care poate fi găsită în Biblie de la Moise la Ioan, şi de la Obadia la Domnul Iisus Christos, care ne învaţă că prin credinţă şi ascultare putem fi recuperaţi şi aduşi înapoi de unde am căzut prin necredinţă şi neascultare. Aceasta este Evanghelia care ni-l prezintă pe Iisus ca singura speranţă de salvare a individului şi a Bisericii, singurul prin care putem fi declaraţi şi făcuţi nevinovaţi. S-ar putea să nu avem toţi exact aceeaşi formulare şi înţelegere teologică sistematică a acestei doctrine. Ea poate fi şi trebuie accentuată sub diferite aspecte, după caz. Dar esenţa ei este iubirea lui Dumnezeu, turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, prin credinţă.

Numai această iubire, pe care o numim har, pentru că depăşeşte limitele dreptăţii, poate mişca atât inimile noastre, cât şi întreaga viaţă. Mergem astfel pe adevărata cale a sfinţirii şi desăvârşirii, simţindu-ne tot mai nevrednici, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu şi ne asemănăm mai mult cu El, având astfel permanentă nevoie de îndreptăţirea Lui. Nu pot accepta o evanghelie care micşorează meritele lui Iisus, dar nici una care ne dezleagă de datoriile ascultării din credinţă şi iubire, pe care El ni le-a încredinţat.

Pentru cel împovărat de sentimentul datoriei neîmplinite, cea mai bună veste este ajutorul care face posibilă bucuria împlinirii datoriei (Lc 17:10; Mt 25:21), şi nu vestea că eşti liber de datorie şi poţi să-ţi petreci restul vieţii bătând ţurca. Când vorbim despre vestea bună, este necesar să conştientizăm ce a intenţionat Iisus: o veste bună pentru sufletul chinuit de păcat, sau o veste bună pentru dorinţele naturale eliberate de sub jugul datoriei de conştiinţă? Personal cred că Evanghelia lui Pavel ar trebui studiată de la capăt şi că, dacă nu coincide cu a lui Iisus şi cu a lui Moise, ar trebui să renunţăm, fie la Pavel, fie la percepţia noastră despre Pavel.

Provocarea GSM

Mesajul de la 1888 nu este singura frecvenţă după care se orientează GSM.  Ar fi prea frumos să avem un adevărat grup de studiu al Evangheliei, fie şi numai al Evangheliei lui Waggoner. Acest curent încă firav în adventismul românesc nu se limitează la grupul de studiu al fratelui GC. Unii adepţi par mai apropiaţi de preocupările originale ale lui Wieland şi Short, iar alţii par mai departe de aceştia. Nu ştiu să existe o unitate de vederi în acest curent românesc. Diferiţi reprezentanţi ai grupurilor care se preocupă de acest mesaj, au fost percepuţi uneori ca fiind în opoziţie cu Biserica şi trataţi ca atare. Este posibil să greşim din exces de zel, de ambele părţi. Aceşti oameni au în general intenţii bune şi merită să păstrăm relaţii frăţeşti, atâta timp cât se poate dialoga frăţeşte şi nu se doreşte divizare.

Dar fenomenul are şi aspecte discutabile, unele chiar foarte îngrijorătoare. Refrenul Waggoner-Wieland nu este singura rădăcină teologică a acestor grupuri româneşti de studiu. Fără a pretinde o cunoaştere exhaustivă a învăţăturii lor, observaţia noastră este că o parte din conceptele speciale ale GSM sunt preluate din alte surse şi că tocmai acestea sunt îngrijorătoare.

1.      „Dumnezeu nu ucide”

De mai mulţi ani a pătruns în GSM teoria că Dumnezeu niciodată nu a distrus şi nu va distruge pe nimeni, ci păcatul sau alte cauze aduc distrugerea în timpul istoric sau escatologic. Această teorie, de care se face mare caz, a fost susţinută anterior de Graham Maxwell (fost teolog AZS american), de F. T. Wright (fondatorul grupului schismatic „Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat”) şi de alţii.

Deşi teoria de mai sus are şi unele aspecte în armonie cu adevărul, Biserica nu o poate accepta în forma în care este înţeleasă şi predicată de GSM, fiindcă este în contradicţie flagrantă cu Biblia şi cu Spiritul Profetic. Este o încercare din partea acestui grup, de a-l imagina pe Dumnezeu mai bun de cum este descris de autorii biblici, obiectându-se că dacă Dumnezeu ar distruge pe cineva, ar încălca porunca a şasea, şi că folosirea violenţei ar fi un principiu al diavolului. Dumnezeu doar permite ca lucrurile să-şi urmeze cursul natural şi diavolul să acţioneze.

Astfel pedeapsa capitală este etichetată ucidere, dar permisiunea divină de a veni distrugerea, pe orice altă cale, este tratată ca şi cum n-ar implica autoritatea supremă a lui Dumnezeu.  Pe calea aceasta Dumnezeu este descris mai corect politic, dar cu siguranţă mai neputincios şi mai iresponsabil. În plus, această imagine corectată a caracterului divin este realizată cu sacrificarea veridicităţii cuvântul lui Dumnezeu. Preferaţi Dumnezeul Bibliei, aşa cum Se recomandă şi Se prezintă El pe Sine, sau alegeţi un Dumnezeu perfect… imaginar?

GSM crede că acceptarea acestui secret teologic, descoperit recent, ar schimba imaginea populară despre Dumnezeu şi, ca parte esenţială a Evangheliei, ar fi o puternică rază din lumina aceea care va potopi pământul, la încheierea misiunii creştine din Apocalipsa 18. Visul este frumos, dar nu se poate realiza cu poveşti care vor să-L convertească pe Dumnezeul biblic, pentru a-L face mai atractiv lumii.

2.      Nuntă cu bucluc şi sanctuar de lapte

O altă „lumină” îngrijorătoare cu care GSM ne bagă în ceaţă este specularea unor pasaje din Spiritul Profetic şi chiar din Biblie, în aşa fel încât doctrina judecăţii de cercetare (a sanctuarului din Dan 8:14) este înlocuită cu conceptul „nunţii”, interpretat ca fiind „unirea naturii umane cu cea divină”, în Christos şi în urmaşii Lui. Idealul acesta este sublim şi merită toată atenţia, dar fără a submina o doctrină biblică, pe care Biserica întreagă o mărturiseşte. Teoria poate fi seducătoare, dar în fapt este derutantă, fiindcă sanctuarul din viziunile şi profeţiile biblice nu este fiinţa umană ca locuinţă a lui Dumnezeu. Acesta din urmă este un subiect adiacent şi ar putea fi tratat ca o îmbogăţire a implicaţiilor spirituale ale doctrinei sanctuarului, dar fără a alimenta confuzia.  

În numerele anterioare ale revistei noastre, am afirmat şi continui să susţin că limbajul ritual-dramatic al sanctuarului biblic, care descrie templul pământesc sau ceresc, este limbajul pedagogic, didactic al măsuţei cu nisip. Lecţia este spirituală, nu ne învaţă despre structura şi componenţa fizică a lucrurilor cereşti. Dar această înţelegere spirituală nu trebuie să ne ducă la concluzia că în cer nu există construcţii şi obiecte, sau că sanctuarul ceresc ar fi doar o idee abstractă. „Casa Tatălui”, despre care vorbeşte Iisus (In 14:1), şi în care sunt suficiente locaşuri pentru toţi cei care acceptă invitaţia şi se pregătesc, este un loc real, fizic, pentru nişte fiinţe reale, fizice, şi nu o spiritualizare abstractă.

GSM-iştii (sper că nu toţi!) afirmă că prezentarea sanctuarului ceresc şi a preoţiei cereşti a noului legământ în Evrei ar fi un fel de lapte pentru pruncii lui Iacov, Petru şi Ioan, şi nu o realitate spirituală esenţială, de talia lui Pavel. Pavel ar fi inventat serviciul mijlocitor al lui Iisus, doar pentru a se coborî la mintea celor neînţărcaţi. Iată ce lumină nouă propun unii dintre fraţii noştri (vezi Teodor Erbiceanu, Lumina nouă și lecţiile istoriei, 10 oct. 2009 şi Gili Cârstea, Destinatarii Epistolei către Evrei, 6 oct. 2009)

 „Pavel – şi prin el Duhul Sfânt – a fost nevoit să inventeze sanctuarul ceresc, clădirea de aur din cer, să inventeze lucrarea de mijlocire a lui Hristos în sanctuarul ceresc….”

Imaginea aceasta a sanctuarului, zic aceştia, era necesară atât timp cât ei „rămâneau tari de cap, greoi la auzire, prunci neobişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire, având nevoie de lapte.”

Este uluitoare dispoziţia unora de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în cheie speculativă. Se creează scenarii maliţioase, se scot din Scriptură cărţi întregi, apostolii sunt puşi să se bată unii cu alţii, şi aceasta de dragul unui Pavel imaginar şi al unei Ellen White imaginare, care ar fi făcut din afirmaţia preferată a GSM (DA 161) stâlpul şi temelia teologiei, care trebuie să înghită, eventual să declare eretic şi să interzică orice alt subiect doctrinar:

„Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului nu a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său” (Ellen White, DA 161).

După GSM, toată discuţia despre sanctuarul ceresc ar fi o diversiune de pogorământ a lui Pavel faţă de apostolii iudeo-creştini, sugari în credinţă şi cerbicoşi! Cu asemenea raţionamente se poate susţine orice… În ce încurcături se bagă unii, numai ca să aibă motiv de război cu Biserica, un război din care nimeni nu are de câştigat. GSM-istul nu se întreabă dacă nu cumva şi pasajul din DA 161 ar fi pus acolo tot pentru unii „tari de cap şi moi de măsele”, care nu pot mesteca mesajul clar din Daniel (8:14) şi din Apocalipsă (3:12; 11:19; 14:17), pe care Ellen White însăşi l-a susţinut cu toată puterea:

Întrebarea „ce este sanctuarul?” primeşte răspuns clar în Scripturi. Termenul „sanctuar,”

[= rom. locaş sfânt] aşa cum este folosit în Biblie, se referă, mai întâi, la Cortul (Tabernaculul) construit de Moise, ca exemplificare alucrurilor cereşti; şi, în al doilea rând, la „adevăratul cort” din cer, spre care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Christos, serviciul tipic a luat sfârşit. „Adevăratul cort” din cer este sanctuarul noului legământ. (E.G. White, GC 1911:417: «The question, What is the sanctuary? is clearly answered in the Scriptures. The term „sanctuary,” as used in the Bible, refers, first, to the tabernacle built by Moses, as a pattern of heavenly things; and, secondly, to the „true tabernacle” in heaven, to which the earthly sanctuary pointed. At the death of Christ the typical service ended. The „true tabernacle” in heaven is the sanctuary of the new covenant.»).

Afirmaţia Ellenei White, că  planul veşnic al lui Dumnezeu a fost ca „fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul,” este în armonie cu Scriptura şi demnă de preocuparea noastră. Dar nu trebuie transformată într-o mătură vrăjită care să îndepărteze orice alte afirmaţii biblice, şi pe care să călărească fantezia în straie de reformator.

Doctrina GSM are ca efect nu doar subminarea doctrinei Bisericii, ci şi subminarea credibilităţii şi autorităţii Bisericii, deoarece GSM afirmă că Biserica, prin insistenţa ei asupra unor lucruri cereşti (sanctuar, judecată), ar fi pierdut din vedere realitatea spirituală a „nunţii” şi că ar fi rămas împreună cu Caiafa şi Sinedriul în apărarea templului real, în timp ce templul spiritual (Christos, fiinţa umană) este condamnat în persoana suporterilor acestei doctrine. Deci, fără să ştim, noi suntem urmaşii lui Caiafa, în timp ce GSM este adevărata ambasadă a împărţiei cerului, a lui Iisus pe pământ ! Chiar aşa să fie ?

3.      Solul şi subsolul teologiei GSM

În mod serios, cele mai grave probleme legate de GSM sunt în sectorul ideilor şi sentimentelor care creează în mod inutil ostilitate sau cel puţin răceală faţă de trupul Bisericii. Nu este oare şi trupul Bisericii un sanctuar dedicat Slavei Domnului? Este izolarea (spirituală sau fizică) faţă de corpul Bisericii, un semn al adevăratului sol al lui Dumnezeu?

Sentimentele acestea de opoziţie sunt alimentate uneori printr-o interpretare conspiraţionistă a Bibliei. Dacă tot se poartă psihologia aceasta conspiraţionistă, de la cei care trăiesc într-un etern coşmar cu iezuiţi şi masoni infiltraţi, până la cei care ştiu totul despre culisele marilor probleme politice şi ecologice, sau despre tăinuirea vizitelor extraterestre, de ce să nu avem şi un scenariu conspiraţionist GSM? Şi chiar există!

De exemplu, ideologii GSM sunt convinşi că, în prima Biserică, Pavel a prezentat adevărata evanghelie, preluată de la diaconul Ştefan, evanghelie care în esenţă susţinea adevărul despre omul-sanctuar. În contrast, evreii, inclusiv iudeo-creştinii, după GSM, se ţineau de sanctuarul fizic de la Ierusalim. Aceştia, în frunte cu restul apostolilor, sub conducerea lui Iacov fratele Domnului, a conspirat împotriva apostolului Pavel. Sub presiunea preoţilor convertiţi, Iacov a deturnat Biserica spre iudaism, înainte ca membrii Bisericii din Ierusalim să-şi dea măcar seama ce se întâmpla.

Ideile acestea nu sunt noi. Teologia liberală îşi permite interpretări prăpăstioase ale istoriei biblice, făcând din skepsisul suspiciunilor principalul criteriu al adevărului. GSM urmează acest model lumesc de interpretare, vorbind despre „spiritul de înverşunare al apostolilor de la Ierusalim faţă de teologia lui [Pavel] construită pe templul trupului ca realitate finală a doctrinei sanctuarului.”

În acest caz, comentatorul GSM-ist improvizează pe teme personale. El este cel care are nevoie de un asemenea conflict, şi nu apostolii cu scrierile lor. Au fost şi ei oameni, au avut greşelile lor, dar au ştiut ce înseamnă dragostea frăţească şi unitatea Bisericii în Christos. Ce sens are să speculăm micile lor probleme, pentru a mări importanţa problemelor noastre de astăzi, şi a putea afirma apoi, că „istoria se repetă”?

4.      Conducerea Bisericii, căzută din prima generaţie apostolică !?

Ideea că prezenţa lui Iacov în fruntea Bisericii ar fi fost malefică, şi că ceilalţi apostoli de asemenea au încurajat dictatura lui Iacov „printr-o tăcere laşă”, este cu adevărat o idee malefică şi laşă a GSM-istului care o propune. Apostolul Petru, cu scara lui de virtuţi (vezi 2Pt 1:5-6), este blamat deasemenea, fiindcă ar încuraja mântuirea prin eforturi omeneşti. Ce ţi-a căşunat, frate, pe scara aceea? Ce rău ţi-a făcut? N-ai găsit-o şi la fratele tău Pavel? Ori eşti satisfăcut că Pavel preferă metaforele olimpice ale alergării şi pugilismului, ca fiind eforturi mai elineşti, chiar dacă sunt mai violente decât simpla urcare pe o scară (1Cor 9:25-27; Col 1:29) ? Ori aţi fi dorit scări rulante, ca să nu mai depuneţi nici un efort ? Cum pteţi blama tocmai pe Petru, singurul autor biblic care foloseşte expresia favorită a GSM, „părtaşi de natură divină” (2Pt 1:4)?

Dar ce credeţi că păzea Ioan, în acest timp? Uluitor, GSM afirmă că „Ioan era preocupat de dragostea creştină, şi nu era pregătit să facă faţă unor probleme practice….” Mă bucur, aş vrea să semăn şi eu cu el, dar nu cunosc o problemă mai practică decât dragostea, şi cred că toţi aceia care au mai multe idei decât dragoste, trebuie topiţi şi turnaţi din nou. Bietul Ioan, nici el n-a rămas nemuştruluit de strănepoţii vitregi ai lui Jones. Ioan, zice comentatorul, nu ştia altceva decât că „’Dumnezeu este lumină’, un adevăr profund, exprimat totuşi cam confuz, pentru unul care stătuse alături de Cel care vorbise atât de simplu”. Şi adaugă: „Influenţat de Iacov, apostolul iubirii sfârşea prin a defini dragostea creaturii faţă de Creator, ca fiind ascultare şi împlinire a poruncilor …(1 Ioan 5:3).” Şi aceasta ar fi legalism, după mintea unora. Dar ce ar fi dorit GSM să predice Ioan? Neascultarea şi călcarea poruncilor? Pavel însuşi, de ce predica ascultarea de Dumnezeu, de Domnul Christos şi de Biserică? (A se vedea Rom 6:16; 15:18; 16:19; 2Cor 7:15; 10:5-6; Fim 1:21)

Potrivit acestui scenariu prăpăstios, Epistola lui Iacov ar fi o manifestare a diversiunii iudaizante în Biserica primară, un fel de enciclică prin care Iacov, ca prefigurare a pontifului anticrist deturnează Biserica înapoi spre spre îndreptăţirea prin fapte – esenţa iudaismului. Epistola lui Pavel către Evrei ar fi, în acest caz, replica la „enciclica fatală a lui Iacov” şi un ultimatum adresat Bisericii din Ierusalim, care ajunsese în culmea trădării Evangheliei. Pavel este văzut în rolul lui Iisus, iar Iacov, denumit cu tâlc „preşedintele Conferinţei Generale” (prietenii ştiu de ce!) joacă rolul lui Caiafa. Apostolul evangheliei veşnice este astfel sacrificat de noul Caiafa, pentru liniştea Bisericii iudeo-creştine (!).

Scenariul acesta nu ar fi fost inventat de epigonii lui Jones, dacă nu ar fi avut nevoie de el astăzi, ca să se ridice mai presus de conducătorii şi învăţătorii Bisericii, sub impresia subiectivă că sunt trimişii speciali ai lui Dumnezeu, unici şi provocatori, care au venit să aducă Bisericii soluţia finală de tămăduire, alifia (un fel de oţet) pentru ochii laodiceeni. Ermineftul nostru este foarte pornit pe administraţia de la Ierualim – care este propria lui creaţie literară. Am subliniat:„critica puternică adusă conducerii de la Ierusalim”; „consecinţă a mustrării cumplite aduse conducerii de la Ierusalim”, „pentru a salva sufletele fruntaşilor tari de cap”; „punând un diagnostic teribil conducerii de la Ierusalim”; „cunoscând deci învăţătura lor şi îngrozindu-se că ei virau corabia înspre iudaism, în Epistola către Evrei, Pavel tuna şi fulgera împotriva lor”.

Acest coşmar este scenariul în care comentatorul joacă rolul unui Pseudo-Pavel, de care ar fi bine să se lepede cât mai curând, pentru a-şi salva sufletul. Cititorii informaţi, ştiu că Ellen White, în cartea Istoria Faptelor Apostolilor, se referă într-adevăr la o greşeală a lui Iacov şi la neplăcerea unor spirite iudaizante de la Ierusalim faţă de învăţătura lui Pavel, ceea ce a declanşat compromisul descris în FA 21:23-24. Datele principale ale problemei sunt în Biblie, şi această tensiune transpare în epistolele către Galateni şi Corinteni. Totuşi, greşelile omeneşti pe care apostolii le-au făcut uneori chiar din dorinţa de a sluji Biserica, nu trebuie să le confundăm cu un război în Biserică, între paulini şi iacobini (sau petrini). Este mai mult decât o exagerare, este impietate şi blasfemie. Pavel şi Petru şi-au păstrat reciproc iubirea frăţească şi respectul, iar relaţia dintre Pavel şi cei de la Ierusalim nu a fost tensionată, chiar dacă, prin natura împrejurărilor, a fost mai distantă. Cât despre Iacov, toată cinstea ! Chiar dacă în cazul vizitei lui Pavel la Ierusalim, strategia lui Iacov a fost greşită, nu trebuie să uităm că Pavel a acceptat-o. Pavel mustrase cândva pe Petru pentru un act de ipocrizie diplomatică, dar iată că, din motive asemănătoare, şi Pavel face mai târziu aceeaşi greşeală. Aici o face, zice-se, silit de alţii, dar Pavel a iudaizat suficient şi din motive mai personale, nesilit de nimeni (Vezi FA 16:3; 18:18; 20:6.16; 1Cor 16:8), ceea ce arată că simpla practicare opţională a unor obiceiuri iudaice nu este păcat.

În ce priveşte presupusa opoziţie anti-iacobină a lui Pavel în Epistola către Evrei, referirea la credinţa mântuitoare (cf. Evrei 11) este extrem de „iacobină”, în ciuda scenariului GSM, care face din ea o zguduitoare replică evanghelică dată şefului Iacov. Autorul epistolei către Evrei nu se referă în mod direct la credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus, ci la credinţa activă, exprimată, credinţa în porunca sau făgăduinţa divină. De fiecare dată se spune: „Prin credinţă, [cutare] a făcut…” Aceasta este credinţa vie, care face faptele ascultării, adică faptele credinţei, şi nu o formulă cristologică, sau o emoţie. Nu este aici nimic în contrast cu Iacov, dimpotrivă este exact aceeaşi doctrină, cu precizarea că în Evrei 11, lista este mai dezvoltată.

5.      Opiniile personale şi învăţătura Bisericii

Dacă Pavel ar fi avut o teologie personală diferită de ceilalţi apostoli în această privinţă, nu ar fi avut nici un drept s-o predice, înainte de a discuta problema la Ierusalim. Când au existat disputele legate de circumcizie şi de alte porunci din Lege, apostolii au convocat conciliul descris în FA 15 şi au deliberat în favoarea practicii lui Pavel de a nu impune neevreilor tradiţii iudaice expirate. Pavel nu avea nici un drept să predice ce crede el, fără să-i pese de Petru Iacov şi Ioan, şi de tot corpul Bisericii, aşa cum îşi imaginează unii. Dumnezeu nu a trimis pe nimeni, niciodată, doar cu pretenţii şi fără atestare (cel puţin supranaturală). Un ambasador neacceptat de statul gazdă nu este ambasador, în ciuda insistenţelor lui, ci este un impostor, sau chiar un agent inamic.

Care mai este sensul şi rostul Bisericii, dacă orice lider şi orice membru predică ce vrea, fără dispoziţia de a se supune autorităţii legitime a Bisericii şi a se pune de acord cu fraţii săi asupra mesajului şi misiunii? Pe Pavel l-a ales Duhul Sfânt prin Biserică, la mult timp după ce fusese ales de Christos. Dacă el nu s-ar fi supus ordinii Bisericii (botezul şi instrucţiunile lui Anania, frăţietatea din Damasc şi din Antiohia, etc.), o atare atitudine ar fi fost dovadă suficientă că nu este trimis de Dumnezeu. Iar experienţa de la porţile Damascului, la care nici un creştin nu fusese martor, nu ar mai fi constituit pentru nimeni o dovadă a chemării decât pentru Pavel însuşi. Pentru restul fraţilor, experienţa n-ar fi contat mai mult decât imaginaţia unui personaj neliniştit şi nedisciplinat.

Pavel însă ştia ce înseamnă disciplina în teologie. În repetate rânduri, el a decis ca oamenii care veneau cu o lumină nouă, contrazicând lumina deja primită de Biserică, să fie „daţi pe mâna Satanei”, adică excomunicaţi (1Tim 1:20), dacă resping şi a doua mustrare (Tit 3:10). Doctrina particulară care venea în conflict cu învăţătura Bisericii, precum şi grupul diviziv asociat se numesc în scrierile lui Pavel  háiresis (erezie, sectă). La origine, hairesis însemna apucare, alegere liberă, preferinţă, voinţă personală.

Un exemplu de erezie menţionat în NT este evanghelia lui Himeneu şi Filet (2Tim 2:17-18), care se plictisiseră de doctrina Bisericii despre învierea trupului şi au conceput o înţelegere „spirituală”: că învierea morţilor venise deja. La fel învăţau unii că Parusía deja avusese loc (2Tes 2:2). Doctrina Bisericii însă nu este nici colecţie de dogme, nici exerciţiu de autoritate, nici o listă de abstracţiuni indiferente, cu valoare istorică. Ea este învăţătura Bibliei, cu influenţă asupra vieţii Bisericii şi a credinciosului, de aceea trebuie respectată.

Grupurile de studiu, de orice fel, ar putea fi un instrument al creşterii spirituale şi al dezvoltării Bisericii. Nu descurajăm sub nici o formă asocierea liberă a credincioşilor pentru studiu, rugăciune, sfătuire, chiar în afara programului oficial al Bisericii. Dar când fenomenul devine diviziv şi distructiv spiritual, ar trebui să facem ceva, din ambele părţi, ca să recuperăm unitatea credinţei şi iubirii. Credinţa noastră are şi o valoare comunitară, nu putem nega ceea ce Dumnezeu a dăruit întregii Biserici, în numele a ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia în parte. Credinciosul înţelept se va feri de orice învăţător a cărui retorică sugerează că el, solul, ar fi în rolul lui Christos, că Biserica ar fi o gloată de manevră, iar cei care au datoria să vegheze asupra Bisericii, ar fi caiafe, farisei şi cărturari, sau mai puţin cărturari.

Biserica este datoare să-şi apere tezaurul adevărului. Este nevoie într-adevăr, de înaintare în cunoaştere; dar această înaintare are legile ei bine stabilite, altminteri am înainta toţi în toate direcţiile, la comanda a 666 de lideri de opinie autoimpuşi. Ferească Dumnezeu ca Biserica să-şi plece urechea fără discernământ, la orice voce de înger !

Vă rugăm, fraţilor din GSM, încetaţi cu aceste artificii şi transformaţi GSM într-o slujire a cauzei lui Dumnezeu, un adevărat templu în care să locuiască Slava Domnului, şi nu spiritul marelui acuzator. Această reformă, care nu vă costă nimic, ar onora cu adevărat, atât Evanghelia lui Pavel, cât şi pe cei care au fost reflexele ei imperfecte: Wesley, Waggoner, Wieland etc. Amintiţi-vă că multe din grupurile istorice, care au făcut război cu Biserica, asemenea lui Core, în numele unei reforme (de dreapta sau de stânga), aşteaptă acum învierea a doua. Domnul să vă dea înţelepciunea aceea care are demnitatea de a-şi recunoaşte greşeala, de dragul adevărului şi al legii împărăteşti a iubirii. Dacă este vorba de un crez adventist, Ellen White a afirmat că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 ar trebui să fie crezul nostru (Manuscript 12, 1899; 3SM 21.1). Iar templul Bisericii deasemenea trebuie să fie curăţit de orice poluare doctrinară.

2 Comentarii

  1. Florian 20/05/2017 at 20:15 - Reply

    Multumesc mult pentru articol!Asa cum e,ar trebui republicat zilele astea.E foarte actual.Avem mari necazuri in biserici cu opozanţi dintr-astia.In 3 luni au fost excluse 5 persoane din biserica noastra.Se nasc mereu altii.E ca un cancer. Acum o alta familie e influentata de ideile GSM.Nu mai vin la biserica.S-au separat complet.Doar critica,stau pe net,citesc Laodiceea.ro,Proadvent,Sorin Nicola si cartile lui Gili.Si ne bombardeaza pe noi,numindu-ne biserica lui satana!
    Articolul acesta explica foarte bine istoria 1888 si erorile care se ascund in spatele asa ziselor bune intentii ale celor de la GSM.Va rog frumos,reactualizati articolul!E excelent!Cel putin mie,avand in vedere cu ceea ce ne confruntam,mi-a folosit foarte mult!

    • Florin Lăiu 30/05/2017 at 9:18 - Reply

      Nu există reacție mai eficientă împotriva acestora decât să le luăm subiectele de la gură, să le prezentăm noi, deschis, poporului. Mesajul de la 1888 este singura noastră speranță ca Biserică. El trebuie recuperat, studiat critic și predicat, folosind atât sursele Jones & Waggoner, cât și EGW (Materialele 1888), și în special sursa primară: Biblia (Romani, Galateni etc.).
      De asemenea subiectele critice sau mistice pe care ei le vântură („Dumnezeu nu ucide”, victimizarea lui Pavel de către papa Iacov, identitatea sanctuarului, curățirea sanctuarului, nunta Mielului, adevărata istorie a Bisericii etc.) trebuie discutate public și demistificate cu ajutorul Cuvântului și al surselor sănătoase pe care le avem. Altminteri, ne luptăm cu morile de vânt și riscăm să-i transformăm în martiri.

Dă-i un răspuns lui Florian Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.