Antecedente arhetipale

Teoreticianul şi organizatorul Grupului de Studiu Minneapolis (GSM) în România, a construit un sait atrăgător (ca o nuntă imperială !) care militează în favoarea mesajului despre care crede că ar fi cel de la 1888. Acceptarea acestei revoluţii teologice este prezentată ca fiind soluţia tuturor problemelor Bisericii. Întrucât credincioşii noştri sunt confruntaţi cu acest mesaj, în diferite locuri, merită să verificăm pretenţiile acestea.

Mesajul GSM derivă, parţial, din teologia pastorilor R. Wieland şi D. K. Short, foşti misionari,  preocupaţi de soarta Bisericii, care s-au asociat să studieze şi să promoveze Evanghelia lui A. T. Jones şi E. J. Waggoner, aşa cum era văzută de Ellen White, şi s-o confrunte cu dinamica evoluţiei teologice şi spirituale a Bisericii secolului XX. În esenţă, Jones şi Waggoner aduseseră la lumină într-o formă pregnantă Evanghelia lui Pavel, cu accente puternice, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii noastre până atunci, privind natura divină şi natura umană a lui Iisus, precum şi relaţia dintre Lege, har, îndreptăţire, sfinţire şi desăvârşire.

Mesajul de la 1888 a fost confruntat cu o puternică opoziţie din partea vârfurilor administraţiei şi din partea unui multora din corpul pastoral prezent la acea conferinţă istorică. O bună parte dintre cei prezenţi a rămas nehotărâtă pe moment, iar o minoritate a acceptat mesajul Jones-Waggoner ca fiind necesar, biblic şi venit de la Dumnezeu. Ellen White, prezentă la acea conferinţă, a luat partea celor doi mesageri, recunoscând că mesajul lor era adevăratul mesaj al „îngerului al treilea” (Ap 14), şi că este „începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întreg pământul” (Ap 18), că această „lumină nouă” era de fapt evanghelia veşnică, cea dintotdeuana.

Totuşi, Ellen White a susţinut în acea conferinţă că fiecare trebuie să studieze pentru sine; că trebuie să ajungem la înţelegerea adevărului prin studiul Bibliei şi nu prin vot sau prin acţiuni de partizani; că trebuie să păstrăm spiritul de respect şi iubire frăţească. Rezultatul imediat a fost că Ellen White şi-a pierdut subit credibilitatea în faţa multora, după ce a luat în public apărarea lui Jones şi Waggoner. Ea a fost foarte îngrijorată şi marcată de spiritul de opoziţie organizată sau dezorganizată, care s-a manifestat atunci, numindu-l mai târziu „spiritul de la Minneapolis”. Ea l-a comparat cu atitudinea Sinedriului faţă de Iisus.

Acel eveniment a fost crucial, atât pentru teologia Bisericii, cât şi pentru existenţa ei. La doar 44 ani de existenţă şi 25 de ani de la organizare, cu numai câteva sute de pastori şi circa 50.000 de membri, Biserica era gata să se spargă în bucăţi. Dumnezeu însă a fost la cârmă şi Spiritul cel bun a salvat Biserica. A fost ales un nou corp administrativ, care, cu câteva notabile excepţii, a fost mai favorabil promovării, sau cel puţin neîmpiedicării mesajului lui Jones-Waggoner. Teologia aceasta nu devenise brusc mai clară pentru toată lumea, nici opoziţia nu lipsea, dar este cinstit să constatăm că Jones şi Waggoner erau printre vorbitorii preferaţi ai Bisericii din acea perioadă, secondaţi şi încurajaţi de Ellen White.

În perioada următoare, au avut loc câteva răsturnări de situaţie: pe de o parte, nu puţini dintre reprezentanţii opoziţiei de la Minneapolis s-au pocăit, recunoscându-şi public greşeala. Pentru unii, pocăinţa a însemnat şi schimbarea concepţiei despre Iisus şi despre Evanghelie. Pentru alţii, a fost în primul rând un act de reconciliere frăţească. Opoziţia a continuat însă în forme mai subtile. Teama de doctrina lui Jones şi Waggoner era reală, iar prezenţa Ellenei White, care făcea echipă cu aceştia era pentru unii îngrijorătoare. S-a găsit însă o formulă politică foarte plauzibilă, pentru a o „exila” pe Ellen White. Un înalt funcţionar, care nu o suporta, a propus ca sora White să fie desemnată să sprijine conducerea misiunii din Australia. Sfânta propunere a fost atât de bine pusă, încât toţi au votat-o, cu bună credinţă, inclusiv William White (fiul).

Un alt fapt neaşteptat şi mult mai trist a fost căderea celor doi mesageri cereşti, în perioada în care Ellen White era în Australia. Atât Jones şi Waggoner, care aveau acum poziţii de mai mare răspundere în Biserică, precum şi alte personalităţi ale Bisericii, s-au îndepărtat de voia lui Dumnezeu, pe de o parte neascultând sfaturile inspirate care traversau Pacificul, şi alunecând în situaţii scandaloase. În vârtejul intrigilor ţesute între Sanatoriu şi Conferinţa Generală, între diferite mărimi ale Bisericii, în culmea crizei panteiste şi a altor crize teologice suprapuse, Jones şi Waggoner, obosiţi de criticile frăţeşti şi amăgiţi de duşmanul tuturor eroilor credinţei, au apostaziat fiecare în stilul lui şi s-au descalificat în faţa Bisericii.

Jones, care era un tip onest, dar în acelaşi timp şi aspru, cu înclinaţii mistice, a dezvoltat o „selfsibilitate” specială, asociindu-se în mod natural cu cei care erau în dezacord cu administraţia şi doreau să revoluţioneze organizaţia şi teologia Bisericii. Jones a respins tentativele de reconciliere din partea administraţiei şi în final s-a separat de Biserică. Waggoner s-a lăsat influenţat de o teologie senzuală, a „afinităţilor spirituale” dintre sexe, încurajând astfel asocieri discutabile şi riscante. Fiind în afinitate spirituală cu o asistentă, medicul Waggoner şi-a scandalizat soţia şi fraţii de credinţă şi în final a fost chemat la proces pentru divorţ. Nu sunt clare toate aspectele problemei, există şi mărturii împotriva doamnei Waggoner. Dar realitatea este că Waggoner a fost exclus, ca urmare.

Cei doi martori de la Minneapolis au scris şi publicat diverse studii pe tema dreptăţii lui Iisus, în anii lor buni, cât şi mai târziu. Există dispute astăzi cu privire la măsura în care scrierile lor de mai târziu ar fi influenţate de panteismul lui Kellogg sau de alte idei aberante. Bineînţeles, evanghelia lor a avut mult de suferit din cauza exemplului final lamentabil pe care l-au dat ei înşişi. Este uşor de înţeles că opoziţia a putut spune, cu sau fără satisfacţie: iată unde duce evanghelia aceasta a îndreptăţirii prin credinţă !

Acelaşi mesaj sau altul?

Au trecut de atunci mulţi ani. Noi lideri şi noi evanghelişti s-au succedat. Ellen White a murit în anul 1915, rămânând cu impresia că mesajul din 1888 nu a fost însuşit de Biserică, dar cu încrederea în curăţirea şi triumful misiunii adventiste în puterea Duhului Sfânt. Ea a fost întotdeauna practică şi, când făcea observaţia că Biserica nu a acceptat mesajul din 1888, se gândea la o acceptare a evangheliei în viaţa tuturor credincioşilor, nu doar la o formulare credală.

Din punct de vedere doctrinar, mesajul 1888 a avut influenţă asupra teologiei Bisericii şi, în special prin cărţile scrise de Ellen White după 1888. Apoi prin activitatea şi scrierile unor predicatori din prima jumătate a secolului XX, cuma a fost M. McGuire, mesajul acesta şi-a continuat efectul benefic în Biserică. Dezvoltarea misiunii adventiste începând cu sfârşitul secolului XIX se datorează nu puţin spiritului cristocentric al misionarilor care au lucrat pe toate continentele, în ciuda faptului că şi gena legalismului a continuat să existe – recesivă sau dominantă, de la un caz la altul.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, teologia adventistă a intrat într-o nouă zodie. Oarecare modificări în cristologie, pe care unii le privesc benefice, iar alţii încă le blamează, au făcut ca AZS să fie recunoscuţi tot mai larg ca biserică evanghelică, din sectă necreştină. În paralel cu progresul misiunii pe continente, s-a dezvoltat învăţământul general şi teologic adventist, a apărut cercetarea teologică academică şi, în mod natural, au apărut tendinţe revizioniste, care din perspectiva unora sunt întotdeauna suspecte, iar din perspectiva altora sunt întotdeauna necesare.  Mesajul îndreptăţirii prin credinţă a revenit în prim plan, dar în alte versiuni (sau diversiuni ?) decât cea din 1888.

De atunci şi până astăzi, Evanghelia vestită în 1888 este înţeleasă ca fiind identică cu evanghelia evanghelicilor, în timp ce alţii (în special Grupul de Studiu 1888, fondat de Wieland şi Short) pun accentul pe ceea ce consideră că este unic sau superior, specific adventist în mesajul de la 1888. Părţile implicate în dispută au mult spaţiu opiniile personale referitoare la evanghelia din 1888, deoarece, în atmosfera tensionată de la Minneapolis, cei care trebuiau să înregistreze subiectul şi să informeze poporul, n-au făcut-o. Aflăm despre conţinutul acelei Evanghelii doar pe cale indirectă: din notele personale ale unei soţii de pastor, din broşurile publicate după aceea de Jones şi Waggoner şi, în special, din scrierile Ellenei White.

Într-un domeniu atât de sensibil, unde studiile ştiinţifice sunt rare sau lipsesc cu desăvârşire, iar vocile divergente creează breşe în zidul unităţii, este dificil să exprimi o opinie fără a risca să fii înţeles greşit. Dar este tot mai clar că în timp ce de la amvon, de la uşă sau prin fereastra web se predică viziuni diferite ale Evangheliei în adventism, de la cele mai „evanghelice” (îndreptăţirea fără condiţii, fără respectul Legii divine sau al faptelor creştine), până la cele mai „perfecţioniste” (mesajul de la 1888 aduce soluţia desăvârşirii morale, prin unirea naturii umane cu natura divină), onoraţii ascultători rămân adesea cu o idee foarte vagă despre Evanghelie.

Eu pe cine să cred ?

În timp ce, pentru unii, Evanghelia se pogoară la noi direct din scrierile unor personalităţi harismatice (Luther, Wesley, Waggoner, Ellen White), iar pentru alţii, puritatea conţinutului ei este garantată de autoritatea teologică şi administrativă a Bisericii, este cazul, totuşi, să ne orientăm fiecare, după candela cerului, pe care o avem în mâinile noastre.

Teoretic lucrurile ar putea fi complicate. Când îl citeşti pe Pavel (care îşi exprimă teologia pe un ton mai degrabă polemic şi uneori derutant), sau când ne temem că este nesigur să acceptăm Evanghelia predicată de nişte oameni care au căzut; sau când ascultăm predicile şi citim scrierile unor mari predicatori AZS care au înţelegeri diferite ale Evangheliei, ce rămâne de făcut ?

Rămâne acea înţelegere simplă şi practică a Evangheliei, care poate fi găsită în Biblie de la Moise la Ioan, şi de la Obadia la Domnul Iisus Christos, care ne învaţă că prin credinţă şi ascultare putem fi recuperaţi şi aduşi înapoi de unde am căzut prin necredinţă şi neascultare. Aceasta este Evanghelia care ni-l prezintă pe Iisus ca singura speranţă de salvare a individului şi a Bisericii, singurul prin care putem fi declaraţi şi făcuţi nevinovaţi. S-ar putea să nu avem toţi exact aceeaşi formulare şi înţelegere teologică sistematică a acestei doctrine. Ea poate fi şi trebuie accentuată sub diferite aspecte, după caz. Dar esenţa ei este iubirea lui Dumnezeu, turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, prin credinţă.

Numai această iubire, pe care o numim har, pentru că depăşeşte limitele dreptăţii, poate mişca atât inimile noastre, cât şi întreaga viaţă. Mergem astfel pe adevărata cale a sfinţirii şi desăvârşirii, simţindu-ne tot mai nevrednici, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu şi ne asemănăm mai mult cu El, având astfel permanentă nevoie de îndreptăţirea Lui. Nu pot accepta o evanghelie care micşorează meritele lui Iisus, dar nici una care ne dezleagă de datoriile ascultării din credinţă şi iubire, pe care El ni le-a încredinţat.

Pentru cel împovărat de sentimentul datoriei neîmplinite, cea mai bună veste este ajutorul care face posibilă bucuria împlinirii datoriei (Lc 17:10; Mt 25:21), şi nu vestea că eşti liber de datorie şi poţi să-ţi petreci restul vieţii bătând ţurca. Când vorbim despre vestea bună, este necesar să conştientizăm ce a intenţionat Iisus: o veste bună pentru sufletul chinuit de păcat, sau o veste bună pentru dorinţele naturale eliberate de sub jugul datoriei de conştiinţă? Personal cred că Evanghelia lui Pavel ar trebui studiată de la capăt şi că, dacă nu coincide cu a lui Iisus şi cu a lui Moise, ar trebui să renunţăm, fie la Pavel, fie la percepţia noastră despre Pavel.

Provocarea GSM

Mesajul de la 1888 nu este singura frecvenţă după care se orientează GSM.  Ar fi prea frumos să avem un adevărat grup de studiu al Evangheliei, fie şi numai al Evangheliei lui Waggoner. Acest curent încă firav în adventismul românesc nu se limitează la grupul de studiu al fratelui GC. Unii adepţi par mai apropiaţi de preocupările originale ale lui Wieland şi Short, iar alţii par mai departe de aceştia. Nu ştiu să existe o unitate de vederi în acest curent românesc. Diferiţi reprezentanţi ai grupurilor care se preocupă de acest mesaj, au fost percepuţi uneori ca fiind în opoziţie cu Biserica şi trataţi ca atare. Este posibil să greşim din exces de zel, de ambele părţi. Aceşti oameni au în general intenţii bune şi merită să păstrăm relaţii frăţeşti, atâta timp cât se poate dialoga frăţeşte şi nu se doreşte divizare.

Dar fenomenul are şi aspecte discutabile, unele chiar foarte îngrijorătoare. Refrenul Waggoner-Wieland nu este singura rădăcină teologică a acestor grupuri româneşti de studiu. Fără a pretinde o cunoaştere exhaustivă a învăţăturii lor, observaţia noastră este că o parte din conceptele speciale ale GSM sunt preluate din alte surse şi că tocmai acestea sunt îngrijorătoare.

1.      „Dumnezeu nu ucide”

De mai mulţi ani a pătruns în GSM teoria că Dumnezeu niciodată nu a distrus şi nu va distruge pe nimeni, ci păcatul sau alte cauze aduc distrugerea în timpul istoric sau escatologic. Această teorie, de care se face mare caz, a fost susţinută anterior de Graham Maxwell (fost teolog AZS american), de F. T. Wright (fondatorul grupului schismatic „Comunitatea Adventă a Odihnei de Sabat”) şi de alţii.

Deşi teoria de mai sus are şi unele aspecte în armonie cu adevărul, Biserica nu o poate accepta în forma în care este înţeleasă şi predicată de GSM, fiindcă este în contradicţie flagrantă cu Biblia şi cu Spiritul Profetic. Este o încercare din partea acestui grup, de a-l imagina pe Dumnezeu mai bun de cum este descris de autorii biblici, obiectându-se că dacă Dumnezeu ar distruge pe cineva, ar încălca porunca a şasea, şi că folosirea violenţei ar fi un principiu al diavolului. Dumnezeu doar permite ca lucrurile să-şi urmeze cursul natural şi diavolul să acţioneze.

Astfel pedeapsa capitală este etichetată ucidere, dar permisiunea divină de a veni distrugerea, pe orice altă cale, este tratată ca şi cum n-ar implica autoritatea supremă a lui Dumnezeu.  Pe calea aceasta Dumnezeu este descris mai corect politic, dar cu siguranţă mai neputincios şi mai iresponsabil. În plus, această imagine corectată a caracterului divin este realizată cu sacrificarea veridicităţii cuvântul lui Dumnezeu. Preferaţi Dumnezeul Bibliei, aşa cum Se recomandă şi Se prezintă El pe Sine, sau alegeţi un Dumnezeu perfect… imaginar?

GSM crede că acceptarea acestui secret teologic, descoperit recent, ar schimba imaginea populară despre Dumnezeu şi, ca parte esenţială a Evangheliei, ar fi o puternică rază din lumina aceea care va potopi pământul, la încheierea misiunii creştine din Apocalipsa 18. Visul este frumos, dar nu se poate realiza cu poveşti care vor să-L convertească pe Dumnezeul biblic, pentru a-L face mai atractiv lumii.

2.      Nuntă cu bucluc şi sanctuar de lapte

O altă „lumină” îngrijorătoare cu care GSM ne bagă în ceaţă este specularea unor pasaje din Spiritul Profetic şi chiar din Biblie, în aşa fel încât doctrina judecăţii de cercetare (a sanctuarului din Dan 8:14) este înlocuită cu conceptul „nunţii”, interpretat ca fiind „unirea naturii umane cu cea divină”, în Christos şi în urmaşii Lui. Idealul acesta este sublim şi merită toată atenţia, dar fără a submina o doctrină biblică, pe care Biserica întreagă o mărturiseşte. Teoria poate fi seducătoare, dar în fapt este derutantă, fiindcă sanctuarul din viziunile şi profeţiile biblice nu este fiinţa umană ca locuinţă a lui Dumnezeu. Acesta din urmă este un subiect adiacent şi ar putea fi tratat ca o îmbogăţire a implicaţiilor spirituale ale doctrinei sanctuarului, dar fără a alimenta confuzia.  

În numerele anterioare ale revistei noastre, am afirmat şi continui să susţin că limbajul ritual-dramatic al sanctuarului biblic, care descrie templul pământesc sau ceresc, este limbajul pedagogic, didactic al măsuţei cu nisip. Lecţia este spirituală, nu ne învaţă despre structura şi componenţa fizică a lucrurilor cereşti. Dar această înţelegere spirituală nu trebuie să ne ducă la concluzia că în cer nu există construcţii şi obiecte, sau că sanctuarul ceresc ar fi doar o idee abstractă. „Casa Tatălui”, despre care vorbeşte Iisus (In 14:1), şi în care sunt suficiente locaşuri pentru toţi cei care acceptă invitaţia şi se pregătesc, este un loc real, fizic, pentru nişte fiinţe reale, fizice, şi nu o spiritualizare abstractă.

GSM-iştii (sper că nu toţi!) afirmă că prezentarea sanctuarului ceresc şi a preoţiei cereşti a noului legământ în Evrei ar fi un fel de lapte pentru pruncii lui Iacov, Petru şi Ioan, şi nu o realitate spirituală esenţială, de talia lui Pavel. Pavel ar fi inventat serviciul mijlocitor al lui Iisus, doar pentru a se coborî la mintea celor neînţărcaţi. Iată ce lumină nouă propun unii dintre fraţii noştri (vezi Teodor Erbiceanu, Lumina nouă și lecţiile istoriei, 10 oct. 2009 şi Gili Cârstea, Destinatarii Epistolei către Evrei, 6 oct. 2009)

 „Pavel – şi prin el Duhul Sfânt – a fost nevoit să inventeze sanctuarul ceresc, clădirea de aur din cer, să inventeze lucrarea de mijlocire a lui Hristos în sanctuarul ceresc….”

Imaginea aceasta a sanctuarului, zic aceştia, era necesară atât timp cât ei „rămâneau tari de cap, greoi la auzire, prunci neobişnuiţi cu cuvântul despre neprihănire, având nevoie de lapte.”

Este uluitoare dispoziţia unora de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în cheie speculativă. Se creează scenarii maliţioase, se scot din Scriptură cărţi întregi, apostolii sunt puşi să se bată unii cu alţii, şi aceasta de dragul unui Pavel imaginar şi al unei Ellen White imaginare, care ar fi făcut din afirmaţia preferată a GSM (DA 161) stâlpul şi temelia teologiei, care trebuie să înghită, eventual să declare eretic şi să interzică orice alt subiect doctrinar:

„Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului nu a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său” (Ellen White, DA 161).

După GSM, toată discuţia despre sanctuarul ceresc ar fi o diversiune de pogorământ a lui Pavel faţă de apostolii iudeo-creştini, sugari în credinţă şi cerbicoşi! Cu asemenea raţionamente se poate susţine orice… În ce încurcături se bagă unii, numai ca să aibă motiv de război cu Biserica, un război din care nimeni nu are de câştigat. GSM-istul nu se întreabă dacă nu cumva şi pasajul din DA 161 ar fi pus acolo tot pentru unii „tari de cap şi moi de măsele”, care nu pot mesteca mesajul clar din Daniel (8:14) şi din Apocalipsă (3:12; 11:19; 14:17), pe care Ellen White însăşi l-a susţinut cu toată puterea:

Întrebarea „ce este sanctuarul?” primeşte răspuns clar în Scripturi. Termenul „sanctuar,”